“Nu plânge, Ramona! Fii tare! Gândește-te la Alex! …Gândește-te la copilul tău…” Nu știu și nici nu aș vrea să aflu vreodată cine sau ce pune aceste cuvinte în gura unei văduve care intră pe poarta cimitirului unde își va lăsa copilul de 23 de ani pentru totdeauna.
Ori de unde vine puterea de a te preocupa de împărțirea prosoapelor, a batistelor cu bănuți spânzurați și a covrigilor străjuiți de o lumânare aprinsă printre cei care au venit să-și ia rămas bun de la fiul tău și lângă care tu mai ai de petrecut mai puțin de două ore.
Ea este mama lui Paul Alexandru Georgescu, una dintre cele peste 50 de persoane care și-au pierdut viața în urma tragediei din Colectiv. L-am cunoscut pe Alex pe la sfârșitul clasei a VII-a. Tatăl lui mă rugase să-l ajut să se pregătească pentru examenul de capacitate.
Tot ce îmi amintesc din acea perioadă – au trecut aproape 10 ani - este zâmbetul lui larg, care îi lăsa în locul ochilor doar două linii luminoase, și veselia pe care nu i-o putea alunga nimic. Nici măcar păcătoasele pronume reflexive pentru care îl certam de fiecare dată. Îl iertam însă pentru că scria bine, mai ales compunerile libere pentru care nu era nevoie să înveți nimic pe de rost, ci doar să dai frâu liber imaginației.
Alex a trecut cu bine de examen și a intrat la liceu. În clasa a XII-a, l-am revăzut din nou, pentru că avea bacul, iar tatăl său mă rugase să-mi duc munca la bun sfârșit. Cum aș fi putut să refuz? Alex era copilul meu. Crescuse. Mult. Zâmbetul era însă același, cu singura diferență că acum îl accesoriza cu o pereche de căști foarte colorate și o freză foarte cool. Își descoperise pasiunea pentru muzică și lua lecții de chitară.
Vorbea cu mult patos despre subiecte pe care nu le-aș fi bănuit să se afle în zona de interes a unui tânăr de 18-19 ani. Îmi amintesc că mi-a explicat odată de ce nu există doi fulgi de zăpadă identici, de ce sunt unici la fel ca amprentele. Sincer, am uitat explicația, dar îmi amintesc că m-am bucurat văzând că, cel puțin în cazul lui, rigorile de cele mai multe ori absurde ale sistemului de învățământ românesc nu au reușit să ucidă dorința și capacitatea de a învăța de plăcere.
Alex nu a încercat să se sustragă acestui sistem. A învățat și a reușit să intre și să termine ASE-ul, cultivându-și în acel timp pasiunile.
Indiferent că am trăit toată această tragedie prin prisma unui cunoscut care a murit, a fost rănit sau a reușit să scape teafăr, sau doar prin intermediul imaginilor de la televizor, nimeni nu mai este ce a fost înainte de 30 octombrie 2015
Pe Alex nu l-am mai văzut cred din 2013, când de 1 martie a venit să-mi aducă un buchet de flori și un mărțișor făcut chiar de el. Îi plăcea la facultate. De atunci nu am mai știut nimic de el. Până pe 31 octombrie, când i-am văzut fotografia distribuită pe Facebook: prietenii lui îl căutau disperați pentru că se afla în Colectiv în seara aia nenorocită și nimeni nu știa nimic de el. Alex murise.
În anii în care nu l-am mai văzut, Alex și-a făcut mulți prieteni. Atât de mulți încât curtea bisericii și parcarea din fața ei erau neîncăpătoare în ziua înmormântării. Unii au fost suficient de puternici încât să-și ia rămas bun cântându-i la chitară, alții nu au găsit forța de a merge să dea “mortului sărutarea de pe urmă” și au rămas tremurând afară într-una dintre cele mai însorite zile ale acestei toamne.
La final însă toți și-au ridicat mâinile grele și privirea țintuită până atunci în gol, și-au îndreptat umerii și au aplaudat îndelung.
În anii în care nu am mai vorbit, Alex a făcut voluntariat și obișnuia să meargă destul de des la biserică. Am aflat asta de la preot, a cărui predică de final a diminunat parțial starea de furie pe care o simți asistând la o slujbă de înmormântare care nu are o versiune pentru cei care mor înainte să înceapă să trăiască și să păcătuiască “cu cuvântul, cu fapta și cu gândul”.
Nu știu să vă spun mai multe despre Alex. Nu știu dacă își găsise un job sau își înființase vreo trupă așa cum cred că își dorea. Nu știu ce a fost în sufletul lui în urmă cu un an când și-a pierdut tatăl. Până la accidentul din Colectiv, Alex rămăsese pentru mine contraargumentul în discuțiile în care era criticată tânăra generație “care nu e bună de nimic”.
Pentru că eu îl cunoscusem pe el și știam că lucrurile nu stau deloc așa, și că sunt mulți ca el. Și va rămâne în continuare un exemplu din acest punct de vedere, numai că acum, după accidentul din Colectiv, este mai mult decât atât. Și nu numai el, și nu numai pentru mine.
Indiferent că am trăit toată această tragedie prin prisma unui cunoscut care a murit, a fost rănit sau a reușit să scape teafăr, sau doar prin intermediul imaginilor de la televizor și a sutelor de texte care s-au scris pe această temă, nimeni nu mai este ce a fost înainte de 30 octombrie 2015. Am realizat asta în lunea de după tragedie, când în metrou nimeni nu vorbea cu nimeni, nimeni nu se uita la nimeni, deși părea că toți se gândeau la același lucru.
După 30 octombrie, am (re)învățat că viața este atât de fragilă, încât acum, indiferent că intrăm în mall, într-un restaurant sau într-o sală de cinema, ne facem mental traseul de evacuare și idenficăm prima ieșire
După 30 octombrie, toți am (re)învățat că fiecare dintre deciziile și acțiunile noastre pot lovi direct în oameni pe nici măcar nu-i cunoaștem. Și am devenit mai atenți la viețiile celorlalți. Primele reacții au venit rapid. DJ-ul Markus Schulz a anunțat că nu va mai folosi niciodată artificii în timpul concertelor sale, în timp ce doi patroni de cluburi și-au închis afacerile pentru că au conștientizat că ani la rând au pus în pericol viața clienților lor.
Doar primarului de la sectorul 4 i-a luat ceva mai mult timp să-și înțeleagă vina și să-și dea demisia.
După 30 octombrie, am învățat să așteptăm liniștiți la coadă și să donăm sânge pentru niște necunoscuți. Și am învățat să protestăm în genunchi, în tăcere. Pentru că am înțeles că viața celorlalți valorează la fel de mult ca a noastră.
După 30 octombrie, am (re)învățat că viața este atât de fragilă, încât acum, indiferent că intrăm în mall, într-un restaurant sau într-o sală de cinema, ne facem mental traseul de evacuare și identificăm prima ieșire. De cluburi nici nu mai vorbesc. Am învățat să ne prețuim mai mult propria viață și să ne luăm mai rapid măsuri de precauție.
Păcat însă că am învățat toate acestea pe tinerețea celor care și-au pierdut viața în Colectiv și a celor care se luptă acum pentru viața lor. Măcar de am fi învățat suficient încât, pe viitor, să evităm astfel de lecții despre viață date de moarte.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.
"-Mama,nu-mi iese din suflet mirosul de piele arsa!"-astea sunt singurele cuvinte ce mi le-a spus Stefan al meu dupa o saptamana de voluntariat la Bagdasar Arseni.
Viata nu va mai fi niciodata la fel,planurile de evacuare ne vor urmari mereu,aripile vor creste pe umerii celor ce ne-au facut sa simtim ca mai avem o sansa de a deveni demni intr-o lume ce a luat-o usor,razna!!!