Foto: Imagine sugestivă cu începutul anului școlar. Inquam Photos / Virgil Simonescu
A sosit perioada aceea a anului în care ne gândim la cei din jurul nostru, ne gândim la dragoste și la fragilitate, și parcă am vrea să devenim mai buni... dar bunătatea asta ne costă și trebuie să scoatem bani frumoși din buzunar ca să ne arătăm, în mod artificial de cele mai multe ori, aprecierea față de cineva.
Precum ghioceii, urmează să răsară mămicile cu strânsul banilor. Da, acelea cu inițiativă care propun sume frumoase pentru cadoul Doamnei, că deh... Doamna trebuie și ea ’’liniștită și stimulată’’ cumva. Și cum ai putea să o faci altfel decât aducându-i zâmbetul pe buze și în corzile vocale un nesincer și forțat cu cleștele - ’’oh, dar chiar nu era nevoie’’?
Ce să mai, e martie, e luna cadourilor, luna în care doamnele-s mai norocoase decât domnii. Dar nu despre norocul domnilor vreau să vorbesc, ci despre toată această agitație în care majoritatea părinților se afundă în perioada primăverii.
Eu am crezut mereu că alegerea profesiei a fost o decizie asumată, în cunoștință de cauză. Nu vin de nevoie la școală, nu vin forțat, constrâns de nimic. Pasiunea și dragostea pentru cei mici sunt cele mai puternice motive să mă trezesc dimineața și să iau autobuzul către școala unde predau. Și cred că, dincolo de nemulțumirile legitime legate de știrbirea autorității cadrului didactic, de salariile mici pe care le are, de respectul pe care copiii și părinții nu mai știu să îl acorde (atenție, nu mai știu sau nu mai vor să îl acorde, de reținut), orice profesor ar trebui să fie mânat, în primul și în primul rând, de dorința intrinsecă de a face lucrurile așa cum trebuie, cu seriozitate.
Nu am acceptat niciodată cadouri de la elevi, recunosc că m-au bucurat mereu florile (sunt un simbol al purității și opus normelor sociale, sunt un bărbat care râvnește la buchetele colegelor lui), dar dacă am primit atenții de valoare am avut grijă să le dau înapoi imediat, cu mențiunea că sunt deja plătit pentru ceea ce fac și nu am nevoie să fiu mituit.
Sigur că, presiunea socială e puternică și când vezi că mai mult de jumătate din clasă pune bani să-i cumpere tablou cu foiță de aur doamnei de la catedră, parcă te simți puțin dat la o parte ca părinte dacă refuzi sau nu poți să te implici, și n-ai vrea ca și copilul tău să simtă asta.
Pe scurt, dragi părinți și elevi, nu cumpărați cine știe ce cadouri doamnei sau domnului învățător/ profesor zilele acestea, cele mai de valoare pe care le puteți oferi lor sunt atenția, ascultarea, implicarea și grija față de orele pe care dânșii le predau.
Știți care a fost cel mai frumos mărțișor pe care l-am primit eu? O îmbrățișare și o felicitare în care unul dintre elevii mei mi-a spus că mă iubește și că simte că și eu îl iubesc, iar asta îl face fericit. Pentru mine, acest gând a fost mai important decât orice. Și cred că nimic ce poate fi cumpărat cu bani nu îl poate înlocui.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.
Copilul meu - care a urmat clasele 1-8 la o școală ultracentrală - a avut parte de o învățătoare care nu numai că aștepta cadouri (destul de scumpe), dar trimitea unor părinți "wish list" pentru următoarea sărbătoare. Ceva de genul “Cum vă plac cerceii ăștia de aur, nu sunt drăguți? Aveți link-ul aici...”. De notat că părinții aveau venituri de la foarte mici până la extrem de mari, dar când se făcea "colecta" pentru cadou toți contribuiau în mod egal. Am fost primul care i-a luat deoparte pe câțiva părinți pentru a le explica de ce nu trebuie să mai continue practica asta. Finalul a fost că marea parte a elevilor s-au prezentat cu ocazia sărbătorilor la doamna învățătoare cel mult cu un buchețel de flori. Rezultatul, după? Câțiva elevi au primit numai note de 10 și erau apelați pe numele mic (nu întâmplător, acești elevi silitori erau debarcați în fiecare dimineață din suv-uri care abia aveau loc să intre pe poarta școlii) iar restul – majoritatea – erau notați după cum se aliniau planetele și, strigător la cer, erau chemați pe numele de familie...
În sistemul nostru de educație ar trebui să fie acceptate numai cadre didactice cu vocație, bine pregătite și cu bun simț, exact așa cum am citit în acest articol despre dl. Petruț Rizea, la care copiii să participe la ore de plăcere. Garantez că astfel de profesori vor câștiga imediat și respectul părinților.
Aș fi curioasă cum a ajuns la școală ultracentrală. Era aproape de casă? Cunosc multe persoane care se fac luntre și punte să își înscrie copilul la vreo școală sau clasă de fitze (de obicei chiar oferind câte ceva in dreapta și în stânga!) și apoi se plâng că profesoarele au pretenții diverse de cadouri. Păi ...așa merg lucrurile! Culegi ce ai semănat. cel puțin în România, trebuie să fii naiv să crezi că la clasele respective te așteaptă altceva!
Cam asta era școala “de figuri”... la care, vrem-nu-vrem, a trebuit să ne trimitem copilul, pentru că acolo ne-am nimerit cu domiciliul.
Dacă partea cu dotările pentru școală le-am făcut cu titlu de donație, partea cu cadourile către învățătoare mi-au declanșat imediat semnalul de alarmă. Am mers pe varianta convingerii părinților să înceteze cu cadourile, exact pentru prevenirea săvârșirii infracțiunii de dare de mită (de către părinți), respectiv luare de mită (de către cadrul didactic). Cum am scris, am reușit să-i conving pe cei mai mulți să nu mai "cotizeze". Mulți habar nu aveau de încadrarea juridică a dării/luării de mită.
Din auzite, învățătoarea a zburat ulterior din școală, nu se știe unde (specimenele astea, de obicei, zboară în sus, nu în lateral, nici în jos).