Foto: Octav Ganea/ Inquam Photos
Ce m-a uimit mult în Anglia, când am lucrat într-o mică școală de cartier latino-britanică, numită ESFORAL, au fost relațiile de amiciție și zâmbetele largi pe care le aveau cu toții, de la profesori și îngrijitori și până la directoare, dna Margaret. La început mă tot strigau, Mona în sus, Mona în jos, iar mie îmi era teamă că mă strigă să îmi reproșeze ceva, să mă critice că nu am făcut ceva bine, așa că stăteam mereu cu frica-n sân.
Mi-a trebuit ceva vreme să mă obișnuiesc cu acest stil britanic, prietenos, în care toată lumea se strigă pe numele mic, în care le este ușor să lege prietenii, să te invite la o cafea, că nu le este greu să te laude și să te prezinte părinților cu drag și încredere: ”Ea este Mona, este din România și vorbește fluent engleză și spaniolă și va preda cursul de civilizație”. Nu înțelegeam de ce ”mă umflă” oamenii aceștia cu atâta bunăvoință. Mai ales după ce o viață fusesem obișnuită să fiu criticată, oricât de bine aș fi făcut eu ceva și oricât de mult efort aș fi depus să îi mulțumesc pe cei din jur, întotdeauna se găsea ceva mai puțin bun, de subliniat cu roșu. Ulterior, după ce am trecut prin niște cursuri și prin multe alte forme de educație, mi-am dat seama că oamenii aceștia făceau educație cu mentalitate deschisă, când aproape tot ce știam eu din România era bazat pe o mentalitate închisă.
Un manager este un om. Deși primul lucru la care ne gândim când este vorba de un manager este autoritatea care vine la pachet, un manager este un om. Poate fi un om aplecat spre dezvoltare personală, care citește cărți de management și leadership și frecventează tot felul de cursuri de specialitate ca să devină un manager exemplar, dar poate fi și un om total dezinteresat, autosuficient, care tratează poziția de manager că pe o moșie personală.
Când este vorba de o școală – fie că este de stat sau privată – lucrurile se pot complica foarte mult, fiindcă felul în care cineva alege să managerieze o instituție de învățământ poate avea repercusiuni asupra tuturor copiilor, dar și asupra unui părinte amărât care a plecat la muncă în Germania sau care muncește cu ziua să își țină copiii la școală.
Ce înseamnă un director cu mentalitate deschisă?
Director de școală. Privată sau de stat. Lucrurile, în mare, stau la fel. Dincolo de statistici, rapoarte și hartagorie, munca de management este despre oameni. Despre echipe. Despre oamenii din cancelarie care merg în clase și lucrează cu sute de copii. Și care, fie că vor sau nu vor, fie că își dau seama sau nu, îi impacteaza pe acești copii. Devin modele de așa DA sau așa NU în viață. Și dacă pui lucrurile așa și privești din perspectiva asta, roul tău de director sau manager este imens. Am învățat asta la cursul de Mentalitate Deschisă oferit de SuperTeach și livrat atât de autentic de Cristina Gheorghe, co-fondator SuperTeach.
În primul rând, ai nevoie să fii implicat. Să îți pese. Să fii pro-activ. Să ai spirit de inițiativă. Să nu fii o simplă rotiță în sistemul cel mare. Să fii asumat. Să ai un plan. Să ai o misiune. Se vorbește în ultimii ani tot mai mult de inteligență relațională și emoțională, soft skills și empatie și latura această, care are legătură cu umanitatea din noi, cu bunătatea, cu înțelegerea, cu empatia. Lucruri foarte abstracte: ce sunt, cu cine să le practic, până unde poți merge cu ele?
Într-o societate care știe foarte bine să critice, să pedepsească și să nu treacă cu vederea greșelile celorlalți, apare un val de literatură și traininguri, așa cum este și Mentalitate Deschisă în Educație - care pun la încercare dorința celor mai buni manageri de a deveni cea mai bună versiune a lor. De a fi, înainte de toate, UMAN. De a exersa vulnerabilitatea. De a nu mai căuta greșeli, de a nu mai arăta cu degetul, ci de a pune umărul să susții, să găsești soluții, să spui o vorba bună când nu îți vine natural să o faci sau o faci, dar opțional, cu cei apropiați.
Cursul Mentalitate Deschisă în Educație mi-a explicat și mi-a structurat ceea ce eu deja trăisem pe pielea mea în mică școală din Londra: că ești la stat sau la privat, oricât de naiv ar părea, misiunea numărul unu a directorului trebuie să fie starea de bine a oamenilor din cancelarie. Dacă oamenii din cancelarie sunt bine, vor duce starea lor bună mai departe, în fiecare clasă, la fiecare copil. Și fără pretenția de a rezolva problemele de acasă ale fiecărui profesor, directorul își poate propune ca la locul de muncă acești profesori să se simtă că acasă.
Poate de la un decor prietenos – o cancelarie cu multe plante, tablouri colorate, poze ale profesorilor împreună – până la un climat de respect, în care directorul are grijă să nu fie parte din vreo ”clică” sau să facă favoritisme anumitor profesori. O stare de degajare, de prietenie, de încredere sunt lucuri care stau în puterea unui manager.
”Cu ce te pot ajuta?”
Un manager care este mai mult timp în cancelarie și pe coridoare decât în birou, care va căuta compania colegilor săi, care va adresa zâmbete, care va pune întrebarea: ”Cu ce te pot ajută?” unui profesor debutant va fi privit cu mai multă încredere de colegii lui. A-ți lua laptopul și a te mută în cancelarie, pentru a fi în mijlocul profesorilor cântărește mult. De la discuții simple, la întrebări despre ajutorul de care au nevoie, problemele cu care se confruntă la clasa și o dorința autentică de a găsi resurse și soluții împreună. Deschiderea aceasta de a ajuta, de a-i face pe oameni să aibă încredere și să se deschidă nu este ușor de făcut, ia timp și necesită construirea pas-cu-pas a unor relații de încredere.
Într-un climat de animozitate sau de judecată, de frică de greșeală, discuțiile constructive pot părea false. Cu toate acestea, acolo este nevoie să perseverăm, să lucrăm cu noi înșine, nu să tragem oameni la răspundere pentru greșeli, ci să-i ajutăm să depășească momente tensionate. Starea de fericire a profesorului la școală - oricât de naiv poate suna – este, sau ar trebui să fie sarcina directorului.
Pe lângă prezența zilnică în cancelarie, pe lângă o stare de colegialitate și prietenie, extrem de importante sunt întâlnirile cu întreagă catedră. Acestea sunt momente birocratice de cele mai multe ori, din care lipsesc starea de bine, autenticitatea și focusul pe soluționarea de probleme. Întâlnirile de catedră însă pot fi momente de apropiere, fiecare întâlnire poate fi văzută ca un prilej de a închega echipa, de a discuta despre elevi, despre lipsuri, despre nevoie, de a aduce noi proiecte și a le da viață, de a organiza târguri și concursuri și evenimente sociale, de a veni cu sugestii și a invita părinții să se alăture, de a gândi proiecte de voluntariat și proiecte de comunitate, de a oferi traininguri diverse, în funcție de interese, de a inagura cluburi de lectură, design, olărit, etc.
Școala nu este doar clădirea cu clase, este o comunitate cu suflete, este punctul central spre care vin și din care pleacă sute de suflete zilnic. Puterea de a vedea școala ca o comunitate închegată stă în viziunea pe care o are sau o poate dezvoltă directorul. Sigur, nu poate face totul singur. Dar să începem de la premisa că are intenții bune și este implicat. Și are spirit de inițiativă. Și este vizioanr. Sau încearcă să fie. Că își dorește ca toată lumea să prospere, își dorește armonie și își dorește un climat de colaborare în cancelarie, nu bisericuțe care se bârfesc pe la spate, fiecare cu interese proprii sau interesul unic al salariului la sfârșit de luna.
Pentru a face din școală o comunitate este nevoie de implicarea multor profesori, nu doar a directorului. Iar cheia este aici: un director nu trebuie să lucreze cu toți profesorii. Cristina Gheorghe ne-a vorbit în cadrul cursului MDE de alegeri personale și implicare voluntară și subiectul acesta mi s-a părut oarecum sensibil, pentru că mi se părea cinstit să se implice toată lumea în egală măsură. Însă ea a insistat că nu trebuie forțați oamenii și că pentru orice proiect este suficient să soliciți voluntari. Oameni care să își dorească să se implice în organizarea de evenimente, în proiecte, oameni cu inițiativa. Se vor găsi, deși probabil nu mulți la început.
Miza este armonia școlii și atunci încercări repetate, programe de mentorat pentru profesorii noi, o legătură puternică cu psihologul școlii, activități de team-building și responsabilizarea profesorilor pot fi elemente cheie, a căror implementare poate dura câteodată chiar ani de zile. De aceea perseverența este în acest caz alt atribut extrem de important al unui manager.
Experiența internațională din diferite catedre – una extrem de rigidă în Turcia, una la celălalt pol – foarte relaxată în Columbia, alta plină de respect și sentiment de autonomie în Anglia îmi arată că sunt stiluri diferite și misiuni diferite ale managerilor de școală. Ce am învățat însă este că starea de bine din cancelarie se va reflecta în clasă și dacă un profesor se simte în cancelarie văzut, auzit, respectat, va lua această experiență cu el în sala de clasă, și la fel se vor simți elevii lui: văzuți, auziți, respectați. Drumul este lung și deloc ușor, dar eu cred că merită.
Sentimentul că ești parte dintr-o comunitate, că ești privit cu empatie și bunăvoința și nu cu critică, rea-voință și judecată transcede ceea ce putem pune în cuvinte, ține de inimă și de suflet, iar cheia stării de bine într-o școală acolo este: în sentimentul de comunitate.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.