Pandemia m-a obligat să am, în sfârșit, o vacanță frumoasă, cu costuri minime

Foto: Goran Jakuš / Panthermedia / Profimedia

Planificarea vacanței a devenit, pentru majoritatea dintre noi, mai consumatoare de timp decât în alți anii. Din fericire, vacanța încă nu trebuie să ne-o petrecem online. Este printre puținele lucruri care nu pot fi digitalizate. Am simți un gust extrem de „fake” dacă ne-am închipui într-un peisaj de vacanță mirific ce ni se arată într-un video (excludem varianta ochelarilor 3D și tehnologia „Augmented Reality”). Și atunci am avea de ales între: stăm acasă și trăim o „vacanță amintită” sau „riscăm pe viu” o schimbare de latitudine și longitudine.

După perioada de izolare, mai toți din grupul de câțiva prieteni trecuți de prima tinerețe ne doream evadarea, mișcarea în aer liber. Iar o plimbare montană ar fi fost cea mai potrivită, ne-ar fi dăruit încărcarea de energie și relaxarea mentală de care aveam nevoie. Așa că am fugit, puțin după mijlocul verii „covide”, undeva în împrejurimile Sibiului, departe de aglomerația urbană, în dulcea atmosferă transilvană, cu gândul la poteci de pădure și creste, departe de „lumea civilizată”. Ne-am cazat într-una din casele săsești solid construite, cu inconfundabilele ochiuri de pod, pe cât se poate de confortabil în camere spațioase cu mobilă simplă, mirosind a lemn proaspăt, lucrată de însuși proprietarul casei la atelierul din curte.

Antrenamentul pentru traseul „pietrelor de morenă” de la lacul Bâlea, care ar fi fost performanța noastră finală, ni l-am făcut pe alte două cărări de munte de dificultate medie, una plecând din Cisnădioara, iar cea de-a doua din Păltiniș.

Pentru prima, am lăsat în stânga dealul Sf. Mihail cu cetatea cisterciană romano-gotică și am urmat drumul dintre case, ce se preschimba într-unul forestier pe măsură ce intram în pădurea de foioase, devenind ceva mai încolo după câteva curbe mari de nivel, cărarea către Vf. Măgura. Un drum întins printre tot felul de arbuști, mesteceni și fagi, cu sol umed și moale, cu straturi de frunze în care călcătura ți se afundă ca într-un covor persan. Urme de scurmături de porci mistreți se vedeau din când în când, în căutarea fructului dulce de fag. Un traseu fără luminișuri, în care urechea îți percepe trosnituri, foșnete, balansări de crăci uscate, sau pură liniște deranjată de căderea vreunei frunze sau bâzâit de bărzăun. Pentru un prim traseu, cu o denivelare de 300 m, feriți de căldură prin razele filtrate delicat de frunzăriș, testarea rezistenței pentru trei ore jumătate ne-a mulțumit pe toți. 

După o zi de recuperare, am decis să facem un traseu mai lung, la altitudinea coniferelor și poienilor alpine. Prin urmare, am ajuns la Păltiniș și prin drumul rachetelor de zăpadă ne-am afundat în pădurea brazilor și a izvoarelor la tot pasul, cu brusturi și clopoței violacei și o răcoare mult așteptată. Timpul de vreo șase ore, necesar pentru un orășean să-și îmbunătățească anduranța pe teren de munte, l-am parcurs într-o alternanță de soare și umbre, între poieni cu garofițe și ciuperci roșii și mari precum casele piticilor din povești și bolți de brazi cu generațiile lor bătrâne argintate de ciupercile parazite și cele tinere, abia răsărite timid pe marginea cărării, cu mugurii verde crud. Am ajuns si-n poiana Muncel, inundată de soare și unde culcată în iarba înaltă în susurul gângăniilor și delicatețea micilor flori alpine, viu colorate, te poți pierde între pământ și cer, pentru o clipă, suspendată. Am intrat apoi, neinvitată, în sufletul pădurii. M-am lipit de un brad, am închis ochii și timp de 10 minute nu m-am mișcat. Pământul pe care stăteam își pierduse din consistență, mirosul acelor de molid se diluase, drujbele ce tăiau departe încetaseră, clipocitul izvoarelor devenise un șușotit de zâne. Am deschis ochii dematerializată, difuzată în natura dimprejur.

Tocmai ce văzusem la televizor în weekend, „aglomerația de piață” din zona de tarabe de la Bâlea Lac. Un adevărat iarmaroc, cu totul altă imagine față de ziua de vineri, când, spre mijlocul după-amiezii luasem cale-întoarsă spre capitală. Ne opriserăm pe acolo în dimineața aceleiași zile, pentru ultimul dintre cele trei trasee propuse în săptămâna de vacanță. Acesta începea pieptiș, puțin mai sus de cabana Bâlea Lac. Cine dintre noi nu a auzit de Bâlea Lac, cu munții mângâiați de soare, cu umbra norilor încălecați pe ei și cu lacuri decupate din cer? Ne-am aventurat, având sprintul caprei negre nu atât în puterea picioarelor, cât în suflet.

Numai că, în timpul celor patru ore și jumătate de urcat și coborât o diferență de nivel de 400 m, părea că-ți eliberai întreaga energie, căci încercai toate întinderile de mușchi și-ți testai ecoul gâfâielilor. Ajungeai în vârf cu fierbințeli de transpirație furate repede de vântul rece și cu dorința de a coborî mai repede. Orășeanca din mine, nedusă la munte de mai bine de 10 ani, avea impresia că atingerea vârfului este treabă făcută pe jumătate și asta în termeni de traseu, da, așa era, dar psihic nu era decât o etapă. Când am înțeles acest lucru, coborârea am luat-o ca pe-o provocare, căci unii dintre noi, cu cluburi montane la activ, catalogaseră acest drum drept „drumul «pantofarilor»”. 

Condiția mea fizică trebuia să facă față așteptărilor și mă străduiam din răsputeri s-o arăt. Deși echipată corespunzător, pentru că nu mai văzusem muntele de ceva timp, eu tot «pantofară» mă simțeam. Trebuie să mărturisesc că și o doamnă durdulie și hotărâtă mă depășise printre pietrele și bolovanii morenelor cu un aer de grădinăreasă în formă, de parcă lucra în curticica de legume a casei, în timp ce eu dăruiam fiecărei pietre un oftat original sau câte o icnitură, mai ceva ca o tenismenă în prelungiri la concursurile de Mare Șlem. Ceva cât de cât articulat era un salut și acela din când în când, căci nu erau mulți drumeți la momentul urcării. Mai degrabă mă puteam declara solidară cu un puști de vreo 9 ani, cu care părea că mă sincronizez într-o competiție, o idee mai alertă decât ritmul broaștelor țestoase la escaladă. Într-un final, am luat ritmul grupului și nu le-am dat satisfacție celorlalți să se uite lung după mine, întrebându-se cât mai trebuie să aștepte ca să răsar și eu de după vreun bolovan, într-un șpagat. Una peste alta, m-am descurcat, cred eu. Restul, febră musculară si alte chestii, detalii de culise.

Trei drumuri de munte, la îndemâna oricui cu condiție fizică medie, trei trasee cu semnături particulare: poteca de foioase cu sol moale și joc de soare și frunze, poteca de conifere și poieni cu arcuri de lumină între bolțile de brazi, drumul cu pietre de morene, prăvălite odată, demult, la topirea ghețarilor. Nu ai timp să te plictisești, căci obosești sau te fură peisajul cu amintiri din adolescență, cu ranițe verzi militărești, din pânză groasă și curele de piele, ghete înalte și jambiere dungate. Energia plătită muntelui ca tribut să-i vezi înălțimile de-aproape se întoarce la tine însutit. Te lasă să-nțelegi că ei sunt mari și tu...ești mic. Ei au eternitatea, tu ai doar viața. Ei iți revitalizează psihicul și pentru o clipă iți împrumută măreția lor; dacă îndrăznești să le ceri acest favor, cuviincios, cu respect pentru natura lor, departe de aglomerație, „departe de lumea dezlănțuită”. Și atunci realizezi că trăiești.

În concluzie...

Pe timp de pandemie poți avea o vacanță frumoasă, cu costuri minime, cu mult dinamism și noutate și cu o scăzută probabilitate de a te întâlni cu virusul. Totul este să poți renunța mental la vacanța de mult plănuită, dar fără a-ți pierde speranța că într-o zi o vei trăi și apoi, ceva mai târziu, toate acestea le vei retrăi că pe-o vacanță „de amintiri”.

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp