Urcasem pe o cărare îngustă mărginită de garduri cocoșate de leandri uriași îndărătul cărora se vedeau case cu storuri din lemn albastru. Soarele apusese de curând, erau minutele acelea cu lumină nefiresc de frumoasă când nisipul devine de aur și marea se domolește ca sub o mângâiere pentru ca odată cu risipirea vrăjii să vuiască din nou.
M-am mai uitat o dată înapoi către plajă și am intrat. Terasa mirosea a smirnă, a pește făcut pe grătar, a fructe de mare trase la tigaie și a friptură de miel. Îmi era foame... Am cerut o bucată mare de carne bine făcută și o sticlă de vin.
„De care să fie?" m-a întrebat chelnerul
„Local, aspru și roșu, i-am răspuns; din cel din care tu ți-ai cumpăra de ziua ta".
A dat din cap zâmbind că a înțeles.
Timpul trecea, felinarele umpleau cu lumină oamenii îmbrăcați lejer care vorbeau în toate limbile pământului și aerul întreg mirosea a parfumul femeilor care treceau pe lângă mine, a tabac, a vanilie și a seară de vară pe malul mării, miros care îți intră în haine, în piele și-n păr...
Nu știu când a intrat femeia aia în local, am văzut-o stând la masa de alături cu gura pe buza unui pahar înalt și triunghiular în care avea vodcă și două măsline verzi înfipte într-un pai.
Era ceva între Monica Bellucci și Betty Boop cu o rochie neagră mulată pe niște sâni colosali cum nu văzusem în viața mea și nici nu citisem că ar exista așa ceva la om, sâni pentru care singurele cupe ar fi fost cele ale excavatoarelor care săpau fundația la Catedrala Neamului.
Din poziția în care ședeam nu puteam să-i văd picioarele dar nu sufeream din pricina asta, m-am împăcat cu gândul că e sirenă; dar sigur era foarte înaltă fiindcă și așa, stând pe scaun, era cu un cap peste cel cu care venise și pe care-l hipnotiza...
Vinul era bun și înșelător, catifelat ca un ulei, cu un miros greu de coajă de strugure negru și se ducea până-n tălpi fără să simți. Gloria Gaynor o dădea cu I will survive, piesa aia pe care orice tipă o cântă la despărțire în mașină, fără să se mai uite o clipă în oglinda retrovizoare, iar eu eram tânăr și singur. Eram permisiv. Băusem deja o sticlă și mă hotăram dacă am s-o comand sau nu pe a doua, de fapt mă decideam dacă în seara aia voiam să mă fac pulbere sau nu ...
Betty Boop se uita la mine și zâmbea un zâmbet câș, uniform, același de fiecare dată iar eu mă gândeam că e doar o chestiune de timp până când va împunge de trei ori aerul cu degetul, înspre mine, înspre ea și înspre el și-i voi putea citi pe buze "Voulez-vous coucher avec nous ce soir?!" La gândul ăsta m-am înjurat singur; cum puteam să fiu atât de tâmpit? Tipul avea moacă de sicilian, genul vaffanculo, care nu vorbește mult, care n-are dubii, ci trage direct... Așa că am mai comandat o sticlă și am rugat s-o aducă nedeschisă. Am plătit-o, am luat-o acasă și am uitat-o pe un raft în cămară unde s-a umplut de praf...
În noaptea de Anul Nou, am desfăcut-o. Vinul e fix ca atunci, are aceeași aromă de smirnă, de lemn ars și de vânt sărat care bate dinspre mare și ia de cap iepele de culoare neagră... Am băut pahar după pahar în amintirea acelei seri de acum zece sau o sută de ani, cine mai știe de când și cui mai folosește...
E 2020... Să vă bucurați.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.