Foto: Barbara Strojna / Alamy / Alamy / Profimedia
“Sunt de la guvern și am venit să ajut” au fost etichetate de președintele american Ronald Reagan ca cele mai înfricoșătoare 9 cuvinte în engleză. (Dar doar în engleză?). A fost crezul său care s-a concretizat în micșorarea veniturilor bugetare raportate la PIB-ul SUA. În opinia sa, statul trebuia să tragă mai puține resurse financiare și să lase mai mulți bani sectorului privat.
Pentru un privitor din afară care vede bugetul României că având cele mai scăzute venituri bugetare raportate la PIB din Europa, ar părea că și România practică teoria minimizării aparatului guvernamental și a cheltuielilor publice. Ceea ce este însă teribil de fals. Și tocmai acesta este paradoxul României. Avem veniturile bugetare ale unui stat minimal și cheltuielile unui stat maximal. În pofida faptului că veniturile bugetare sunt cele mai mici din Europa raportate la PIB, cheltuielile bugetare sunt cele produse de un aparat bugetar hipertrofiat și de o alocare ineficientă a resurselor, dedicate majoritar beneficiilor sociale și salariale. Fără finanțările externe nerambursabile ale ultimelor decenii, țara ar fi fost condamnată la subdezvoltare, având în vedere structura cheltuielilor bugetare.
O incapacitate cronică de creștere a veniturilor prin colectare este explicația deficitului bugetar cu care s-a confruntat bugetul României în ultimele decenii: cheltuieli prea mari pentru venituri atât de mici. Și corecțiile nu doar că nu au fost ușoare, ci de-a dreptul imposibile fără asistență/presiune externă. Pentru că atunci când mergi fără grijă până în “buza prăpastiei economice” ai nevoie de măsuri rapide de corecție. Iar acestea nu au cum să fie creșterea gradului de colectare, care are nevoie de ani și de consecvență politică. Singurele soluții rapide rămân cele legate de tăierea cheltuielilor și, mai ales, de creșterea taxelor. Iar pentru astfel de măsuri nepopulare e nevoie de un tap ispășitor pentru a nu fi decontate politic. Și de aici problema…
Așa cum arătam în comentariul “Ne vom întoarce la FMI?”, toate corecțiile fiscale din ultimele decenii au fost realizate doar cu asistența FMI și, mai recent a UE. Coloanele închise la culoare de mai jos ne arată anii în care România a semnat înțelegeri stand-by cu FMI. Observați că acestea au fost semnate mai mereu în contextul unor dezechilibre mari, care se cereau a fi corectate, iar costurile politice trebuiau să fie descărcate în exterior
De fapt, asta este sursa zbaterilor actuale: asumarea în premieră a responsabilității aducerii bugetului pe linia de plutire fără a mai da vina pe FMI sau UE. Vom fi în stare de această premieră? Semnalele nu sunt încurajatoare dacă ținem cont de mesajele confuze pe care le vedem în spațiul public.
Ajustarea de 20 de miliarde de lei menționată de ministrul de finanțe nu are cum să se facă fără a atinge investițiile, salariile, numărul de angajați din sectorul bugetar sau fără a crește impozitele. Economiile furnizate de alternativele rămase în afara unor astfel de măsuri sunt infime în raport cu cele 20 de miliarde cu care trebuie micșorat deficitul.
În al doilea rând, în discursul public se amestecă constant modificările fiscale necesare principial cu acelea necesare din punct de vedere economic. Fie se creează iluzia că prin ajustări principiale se rezolvă dezechilibrele economice majore, fie că, dimpotrivă, dacă impactul modificărilor impuse de considerente etice nu produc efecte majore de fapt nu sunt o prioritate.
De exemplu, micșorarea pensiilor speciale nu va rezolva nici pe departe problema celor 20 de miliarde. Ceea ce nu înseamnă că pensiile speciale nu ar trebui regândite, dar motivul este unul mai degrabă principial decât unul economic.
Pe de altă parte, o discuție aparent principială legată de impozitul progresiv pe salarii cade la examenul unei analize mai atente. În discursul public se explică cum impozitul progresiv pe salarii ne va permite să construim autostrăzi, să investim în educație sau în sistemul sanitar. Paradoxal însă nimeni nu avansează cifre legate de veniturile bugetare suplimentare aduse la buget de o impozitare progresivă. Explicația este simplă: ele sunt departe de a fi spectaculoase. De altfel, în momentul introducerii taxei unice în 2005 sumele colectate au crescut în comparație cu perioada anterioară în care se aplicase impozitul progresiv.
Dacă cineva își dorește cu adevărat un sistem fiscal care să stimuleze solidaritatea socială nu ar trebui să promoveze taxarea progresivă a salariilor, ci regândirea sistemului de taxare a averilor. La urma urmei, oamenii aceia bogați pe care unii doresc să îi impoziteze mai mult nu s-au îmbogățit din salarii… Și mă întreb, oare mult invocata solidaritate nu ar trebui să înceapă cu largile categorii socio-profesionale exceptate în prezent de la plata taxelor?
E interesantă tentația de a justifica impozitul progresiv prin comparație cu țări ca Germania. Adevărul este că avem mult prea puține lucruri în comun cu Germania sau alte țări dezvoltate din Occident pentru a valida o astfel de comparație. Iar amploarea evaziunii fiscale este cu siguranță unul dintre marii diferențiatori. În schimb, suntem mult mai apropiați ca dezvoltare economică și cultură (și cota unică) de Bulgaria și totuși o ignorăm. Chiar dacă (sau tocmai pentru că) ea este o campioană a colectării TVA-ului, în timp ce România este o campioană europeană a evaziunii de la plata TVA-ului. Dacă Bulgaria a avut soluții, cu siguranță că și România are. Cu condiția să fie dorite.
În final, necesitatea micșorării deficitului bugetar este prezentată ca o constrângere impusă de UE prin procedura de deficit excesiv. Adevărul este că micșorarea deficitului bugetar este impusă în primul rând de constrângerile interne: inflația ridicată și deficitul de cont curent mare.
Se știe explicația cea scurtă a inflației: prea mulți bani aleargă după prea puține bunuri și servicii. Câtă vreme cheltuielile bugetare în exces vor stimula doar consumul și nu vor stimula și economia pentru creșterea ofertei de bunuri și servicii, deficitul bugetar va fi un combustibil pentru inflație și pentru importuri.
Desigur, problema s-ar rezolva și printr-o creștere generalizată a taxelor. Și ele ar micșora puterea de cumpărare, consumul, inflația și deficitul extern. Doar că asta ar însemna o scădere generalizată a nivelului de trai în locul unei țintiri precise a exceselor bugetare și a evazioniștilor.
Ca să înțelegeți urgența provocărilor bugetare cu care se confruntă România, la presiunile bugetare existente adăugați costurile în creștere cu finanțarea datoriei externe și îmbătrânirea rapidă a populației care va culmina cu momentul pensionării “decrețeilor”.
Pentru confortul nostru, chiar dacă din motive diferite, nu suntem singuri în această lume a basmelor fiscale (fiscal fantasyland) după cum o denumește un editorial din The Economist care comentează: “Guvernele sunt blocate în lumea basmelor fiscale și trebuie să găsească o cale de ieșire înainte ca dezastrul să lovească”.
Articol publicat inițial pe blogul autorului
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.