Profesoara m-a tras de mânecă în fața clasei să le arate tuturor cum arată „inconștiența” mea. O poveste despre ignoranța voastră și anxietatea noastră

Nu se fac teste psihologice pentru profesori? Și dacă se fac, de ce nu funcționează? Ca de obicei, problema e din sistem. Un sistem care nu filtrează persoanele cu probleme (căci un profesor care face așa ceva ARE probleme).

Faine cuvinte, cruda realitate, bine asternut pe "hartie". Articolul asta descrie practic pe fiecare dintre noi, cu defecte personale fizice sau de alta natura, vizibile ori nu, camuflate ori lasate la vedere, asta dupa caz. In genere oamenii adora sa umileasca pe altii pentru ca asta ai face sa se simta bine. Nu toti dar foarte multi. Urmarea, purtam cu totii masti si jucam roluri care sa ne protejeze de rautatea celor din jur. Ne straduim in a parea puternici si fara urme de slabiciune tocmai pentru ca lumea sa nu profite de asta. In mare asta ajuta si te tine la adapost de atacuri malitioase. Cata enormitate si alienare de la cuvintele Scripturii,cu:"Purtati-va suferintele unii altora". Radeti cu cei care rad si plangeti cu cei care plang iar nu radeti de cei ce plang. Vezi societatea romaneasca ajunsa o aberatie doveditoare a realitatii iadului iar asta ar trebui sa ne dea frisoane la toti. Spune ISUS HRISTOS: Nu PUTETI FACE NIMIC FARA MINE!. Ba da Doamne, dezastru peste tot si in toate. Am ajuns pana la declansarea celei de-a sasea extinctii in masa a speciilor si nu ne vom opri din pacatele si rautatile noastre pana nu pierim cu totii.

Îți atrag atenția (sunt destul de bătrân pentru a te lua ”la pertu”!) că până și în acest articol te-ai ascuns! De ce spun asta? Fiindcă după citirea lui habar n-am de ce boală suferi! De la bun început îți spun că sunt peroană cu handicap neuromotor congenital (tetrapareză spastcă / Maladia Little), căsătorit și tată a doi copiii extraordinari, realizați în viață, și am trei nepoți grozavi. Când mi-au apărut copiii, mi se părea ceva normal, doar de aceea mă căsătorisem, nu? Ei, dar când a apărut nepoată-mea, a fost ceva extraordinar! După alți trei ani mi-a apărut un nepot, fratele ei, pe care eu l-am poreclit ”teroristul”, fiindcă în comparație cu soră-sa este tare neastâmpărat. Ei sunt copiii fiicei mele, medic gastroenterolog. În fine, de aproape două luni am un alt nepot, de data asta de la fiu-meu, specialist IT la o multinațională, pe care-l așteptam ”ca pe un cireș copt”, fiindcă fiu-meu este mai mare decât fiică-mea cu 3 ani. De altfel, când eram întrebat ce mai fac, răspundeam că aștept să văd un nepot sau o nepoată și de la băiat și pot să crăp (+ răspunsul meu devenit citat clasic: ”Încă n-am crăpat”!). Între timp, am ajuns ireversibil la părerea că fiecare părinte își are copiii pe care și-i merită și nu empatizez absolut deloc cu părinții care se plâng de copiii lor, cum și i-au crescut, așa și-i au! Ei bine, boala congenitală de care sufăr este de obicei însoțită și de retard mintal. Slavă Domnului - n-a fost și cazul meu, am făcut o facultate (chimia), am lucrat cea mai mare parte a activității mele (21 e ani din cei 23) numai în grupa I de muncă (cercetare chimică aplicată, lucru cu substanțe cancerigene), m-am căsătorit și astăzi, pensionar fiind, când mă deplasez extrem de greu (mă folosec de un cadru de mers și un scuter electric) și cu dureri uneori insuportabile, îi sunt recunoscător lui Dumnezeu pentru tot ce mi-a ”rezervat”, deși de multe ori sunt un cârcotaș, dar nădăjduiesc în iertarea Lui. Obișnuiesc să spun că mare brânză n-am făcut în viață, cu excepția celor doi copii, ceea ce pentru mine astăzi este tot ceea ce contează, deși, de-a lungul anilor am avut mari satisfacții profesionale și culturale.
Acum trebuie să-ți spun că pe lângă Dumnezeu, eu le mai mulțumesc părinților și tuturor educatorilor mei pentru faptul că întotdeauna m-au tratat ca pe un om normal. M-am născut și am crescut într-un sat din Țara Loviștei și de mic copil am fost obișniuit cu munca. În două cazuri mâncam bătaie de la ai mei: dacă spuneam că nu vreau să învăț sau că nu vreau să merg la biserică. În copilărie, cine era tentat să se lege de mersul meu ciudat, aveam grjă să-l lecuiesc eu de a o mai face, adică, pur și simplu nu mă lăsam până nu-l băteam măr pe respectivul și niciodată nu m-am plâns părinților sau educatorilor mei de ”tratamentul” la care eram supus uneori de către colegii de școală generală sau de liceu (repet, foarte rar, pentru că mi se dusese faima că sunt un ”rău și răzbunător”!), căci la facultate (Iași) n-am avut niciodată această problemă.
Trebuie să mai știi ceva! Niciodată până după 1989 nu m-am simțit umilit pentru felul în care mergeam (îți vine să crezi că dădeam lecții de urcat pe munte?). Până atunci, din vocabularul românilor lipsea practic cuvântul ”handicapat”, de altfel mulți nici nu știau ce înseamnă! Ei bine, după apariția legislației pentru protecția persoanelor cu handicap, acest cuvânt era pe buzele tuturor! Și am fost umilit de la oameni (”Uite-al dracului handicapat, nu plătește impozit pe salariu” etc.) și până la instituții, iar de nenumărate ori am fost pus în situația de a reacționa violent (de ex. când eram târât de câte două ori pe an în fața comisiei de evaluare, ca să se constate că boala mea doar evolua, nici vorbă de vreo ameliorare; până când într-o bună zi ”mi s-a pus pata” și am făcut un scandal monstru, cu amenințări teribile din partea mea, de față cu conducerea spitalului județean și cu poliția, chemată fiindcă proferasem amenințări cu moartea, și nu am plecat de la acea comisie până ce nu am primit certificatul de persoană cu handicap ”fără revizuire”!). Am convingerea că tăria de caracter care mi-a permis să fac față provocărilor vieții (”Viața ca o provocare” este chiar titlul uneia dintre cărțile mele) de până acum (și crede-mă am avut destule, abia acum când mă uit în urmă mi se face frică, fiindcă n-aș mai în stare să le fac față), o datorez în primul rând lui Dumnezeu și apoi părințior și educatorilor mei! Și fiindcă întotdeauna am spus ce cred (cu urmări nu tocmai plăcute pentru mine, de ex. cu o anchetă a Securității în anul I de facultate!), cu scuzele de rigoare, îndrăznesc a-ți spune că în cazul tău greșeala a fost în primul rând a părinților tăi, care aveau datoria să-ți insufle încrederea în propriile-ți forțe și să caute a-ți dezvolta abilități (inclusiv psihice) care să compenseze daunele provocate de handicapul de care suferi. Evident, vinovată este și societatea în care te-ai născut, cu o nație plină de o groază de defecte de caracter, pe care eu le-aș numi congenitale chiar! Nu degeaba tot spun eu demult că, statistic vorbind, suntem o țară de lichele și de secături! Cel mai valabil argument în acest sens este tocmai halul în care am ajuns!

Cosmina, eu n-aș fi atât de bună ca tine, m-aș răzbuna!
Dacă mi-ar fi făcut mie asta în public, față de colegi, categoric aș fi expus-o și eu aici pe respectiva persoană, cu nume și prenume, față de toată lumea!

Ar fi trebuit să spuneţi cum o cheamă pe "profesoară" şi la ce universitate era angajată. Individa aia era nebună (mai elegant, bolnavă psihic). Ce căuta într-o instituţie de învăţământ?!
prof. unv. dr. Dumitru Borţun, "Profesor Bologna" (titlu acordat de studenţi, prin intermediul unui chestionar anonim).

Sunt alături de Dumneavoastră!Cred că ar trebui să citească,textul,toate cadrele didactice.Sunt mulți oameni,în societatea românească,care stigmatizează copiii, elevii cu probleme de sănătate.

Sunt alături de Dumneavoastră!Cred că ar trebui să citească,textul,toate cadrele didactice.Sunt mulți oameni,în societatea românească,care stigmatizează copiii, elevii cu probleme de sănătate.

Tu (la fel ca muuuulti altii) nu ai nevoie de psihoterapie, ai nevoie de Dumnezeu.

Credeam că profesoara era din timpul gimnaziului. Când colo, la facultate! Nu pot decât să sper că era foarte tânără și a evoluat de-atunci, Astfel de comportamente ar trebui pedepsite, clar. E inadmisibil să expui problemele de sănătate ale cuiva în felul ăsta, să nu realizezi că fac parte din intimitatea lui. Mă bucur că ați ajuns vremuri mai bune și i-ați înțeles pe toți, până la urmă.

Interesantă remarca „m-a simțit slabă și timidă și pentru asta simțea impulsul de a mă teroriza”. Da, cam așa se întâmplă câteodată. Terorizarea asta poate veni și din partea unora care au puncte comune cu noi și ne-ar vrea mai aproape de ei, dar aleg metode brutale în încercarea de a sparge zidul.