Sari la continut

Află ce se publică nou în Republica!

În fiecare dimineață, îți scrie unul dintre autorii fondatori ai platformei. Cristian Tudor Popescu, Claudiu Pândaru, Florin Negruțiu și Alex Livadaru sunt cei de la care primești emailul zilnic și cei cărora le poți trimite observațiile, propunerile, ideile tale.

Profesoara m-a tras de mânecă în fața clasei să le arate tuturor cum arată „inconștiența” mea. O poveste despre ignoranța voastră și anxietatea noastră

Fată, anxietate

Foto: Guliver Getty Images

Având o problemă medicală, am trecut prin multe stări delicate de-a lungul anilor. Tot ce am adunat în acești ani a fost o combinație de furie, frustrare, tristețe, dezamăgire. Întotdeauna am crezut că sunt sufcient de puternică să le pot duce pe toate, suficient de matură să le înțeleg și să le gestionez. Le-am ținut pe toate în mine, considerând că oricui i-aș spune nu are cum să mă înțeleagă, atâta timp cât nu era „în papucii mei”.

Toată adolescența mea m-am camuflat. Am fugit de colegi și de prieteni. Mi-era teamă să nu-mi vadă defectul, să nu mă stigmatizeze, să nu mă alunge. Preferăm să mă mă alung singură. Nu mi-am permis plecări la mare cu trenul sau alte distracții adolescentine. Cumva rămăsesem blocată în copilărie. Mi-era mai bine așa. Inocența copilăriei mă ferea de tot răul societății. Mă maturizasem, dar refuzăm să accept asta. Adolescența mă speria și mă făcea să-mi dau seama că viitorul meu avea să fie sumbru. Cine mă va accepta așa, cine mă va angaja așa, ce oameni vor dori o prietenă defectă că mine? Credeam încă de timpuriu că singurătatea va fi cea mai bună prietenă a mea.

Trăind la țară, am fost educată să mă ascund, oamenii nu aveau voie să vadă ce am, pentru că m-aș fi făcut de râs în satul meu, iar lumea ar fi chicotit: „Ai văzut fata lu’ Cutărescu ce picior are, vai, săraca, ce blesteme or fi căzut pe capul ei?!”

Cum ar fi fost să le fac asta părinților, să le stric reputația cu defectul meu? În liceu am stat în ultima bancă, aș fi vrut să fiu invizibilă, să nu mă vadă nimeni. Doar la internat mi-am făcut câțiva prieteni, dar doar de conjunctură. Să nu fiu chiar marginalizată. Și când m-am împrietenit cu ei și au văzut veselia și dorința de viață din ochii mei, mi-au spus cu toții: „Am crezut că ești vreo pocăită de nu vorbeai cu noi, dar de fapt ești o superfată”.  

Au trecut ani la rând de suferință și singurătate și nici chiar părinții mei nu știau de nopțile albe și plânse în care îmi doream să nu mă fi născut. Simțeam că sunt o inadaptată din cauza defectului meu. Devenisem extrem de timidă și de introvertită. Știa cineva asta, îi păsa cuiva? Păream normală în familia mea și jucam rolul de fetiță cuminte, cu capul plecat, în mintea căreia i se inoculase gândul că trebuie să mă mulțumesc cu puțin, pentru că defecul meu nu mă va lasă să sper la mai mult, oamenii nu se vor apropia mai mult de atât.

Timpul a trecut, am trecut de adolescență, am ajuns la facultate. Începusem evident să văd tineri de vârstă mea, să simt lucuri, să simt că m-aș putea îndrăgosti, dar mereu mi-am suprimat sentimentul ăsta, dorința de a cunoaște pe cineva mai mult. Cine și-ar fi dorit o defectă când societatea promova femei cu forme și picioare perfecte?!

Suferința se tot acutiza, iar eu mă simțeam neputincioasă. Ba, mai mult, într-o zi, la facultate, timidă cum eram, am îndrăznit să o rog pe profa de seminar să mă învoiască. Avem programare la medic pentru un nou consult. Doamna profesoară, pe care am urât-o toată facultatea pentru simplul motiv că m-a simțit slabă și timidă și pentru asta simțea impulsul de a mă teroriza, s-a uitat lung la mine și m-a întrebat: 

- Învoire pentru ce?

- Păi pentru că trebuie să ajung la medic.

- Am înțeles, dragă, că trebuie să ajungi la medic, dar pentru ce mai exact?

Cu mâinile tremurânde de frică și de rușine i-am arătat piciorul.

- Măi, fetițo, tu ești inconștinetă, cum stai cu piciorul ăla așa?

- Nu sunt, doamnă profesoară, dar medicii sunt depășiți.

- Măi, fato, tu nu știi ce vorbești.

Și-apoi m-a tras de mânecă și m-a dus în fața clasei să le arate tuturor „inconștiența” mea.

Din momentul ăla, viața mea s-a prăbușit de tot. Încrederea în mine nu mai exista, eu nu mai existam.

Au urmat ani de chin, de anxietate, de depresie. Oamenii din jurul meu habar cu ce monștri mă luptam în interiorul meu. Am făcut greșeli, m-am apropiat de oameni care credeam că mă pot valida, dar care au contribuit și mai mult la suferința mea. Unii au dispărut fără urmă și-au lăsat urme adânci. Relații eșuate, tocmai pentru că anxietatea mea atinsese cote alarmante, iar mai apoi eu eram cea judecată și condamnată pentru alegerile mele.

Am devenit un om anxios, cu temeri și frici.

Căutam înțelegere și nu o primeam, puneam oamenii pe fugă din cauza mea. Pentru că un anxios devine uneori agasant când nu primește confirmări, certitudini. Un anxios are nevoie de înțelegere, de empatie, iar eu tot timpul am primit exact opusul.

Traumele adunate și acum mă urmăresc. Sunt momente în care mă simt insuficientă, neînțeleasă. Dar mi-am făcut curajul să fac psihoterapie, să mă înconjor doar de oameni care empatizează cu mine și care mă înțeleg. Din fericire, zilele mele sunt mai însorite și mai pline de optimism. Încerc să înțeleg că oamenii care pleacă din viață mea nu au legătură cu mine, ci doar cu a lor.

Încurajez psihoterapia și mai multă înțelegere și susținere pentru cei cu depresie și anxietate.

Nu este vina lor că suferă și, dacă nu știți ce să faceți cu oamenii ăștia, mai bine stați la o parte. E mai sănătos pentru toată lumea.

Abonează-te la newsletterul Republica.ro

Primește cele mai bune articole din partea autorilor.

Comentarii. Intră în dezbatere
  • Faine cuvinte, cruda realitate, bine asternut pe "hartie". Articolul asta descrie practic pe fiecare dintre noi, cu defecte personale fizice sau de alta natura, vizibile ori nu, camuflate ori lasate la vedere, asta dupa caz. In genere oamenii adora sa umileasca pe altii pentru ca asta ai face sa se simta bine. Nu toti dar foarte multi. Urmarea, purtam cu totii masti si jucam roluri care sa ne protejeze de rautatea celor din jur. Ne straduim in a parea puternici si fara urme de slabiciune tocmai pentru ca lumea sa nu profite de asta. In mare asta ajuta si te tine la adapost de atacuri malitioase. Cata enormitate si alienare de la cuvintele Scripturii,cu:"Purtati-va suferintele unii altora". Radeti cu cei care rad si plangeti cu cei care plang iar nu radeti de cei ce plang. Vezi societatea romaneasca ajunsa o aberatie doveditoare a realitatii iadului iar asta ar trebui sa ne dea frisoane la toti. Spune ISUS HRISTOS: Nu PUTETI FACE NIMIC FARA MINE!. Ba da Doamne, dezastru peste tot si in toate. Am ajuns pana la declansarea celei de-a sasea extinctii in masa a speciilor si nu ne vom opri din pacatele si rautatile noastre pana nu pierim cu totii.
    • Like 2
  • Îți atrag atenția (sunt destul de bătrân pentru a te lua ”la pertu”!) că până și în acest articol te-ai ascuns! De ce spun asta? Fiindcă după citirea lui habar n-am de ce boală suferi! De la bun început îți spun că sunt peroană cu handicap neuromotor congenital (tetrapareză spastcă / Maladia Little), căsătorit și tată a doi copiii extraordinari, realizați în viață, și am trei nepoți grozavi. Când mi-au apărut copiii, mi se părea ceva normal, doar de aceea mă căsătorisem, nu? Ei, dar când a apărut nepoată-mea, a fost ceva extraordinar! După alți trei ani mi-a apărut un nepot, fratele ei, pe care eu l-am poreclit ”teroristul”, fiindcă în comparație cu soră-sa este tare neastâmpărat. Ei sunt copiii fiicei mele, medic gastroenterolog. În fine, de aproape două luni am un alt nepot, de data asta de la fiu-meu, specialist IT la o multinațională, pe care-l așteptam ”ca pe un cireș copt”, fiindcă fiu-meu este mai mare decât fiică-mea cu 3 ani. De altfel, când eram întrebat ce mai fac, răspundeam că aștept să văd un nepot sau o nepoată și de la băiat și pot să crăp (+ răspunsul meu devenit citat clasic: ”Încă n-am crăpat”!). Între timp, am ajuns ireversibil la părerea că fiecare părinte își are copiii pe care și-i merită și nu empatizez absolut deloc cu părinții care se plâng de copiii lor, cum și i-au crescut, așa și-i au! Ei bine, boala congenitală de care sufăr este de obicei însoțită și de retard mintal. Slavă Domnului - n-a fost și cazul meu, am făcut o facultate (chimia), am lucrat cea mai mare parte a activității mele (21 e ani din cei 23) numai în grupa I de muncă (cercetare chimică aplicată, lucru cu substanțe cancerigene), m-am căsătorit și astăzi, pensionar fiind, când mă deplasez extrem de greu (mă folosec de un cadru de mers și un scuter electric) și cu dureri uneori insuportabile, îi sunt recunoscător lui Dumnezeu pentru tot ce mi-a ”rezervat”, deși de multe ori sunt un cârcotaș, dar nădăjduiesc în iertarea Lui. Obișnuiesc să spun că mare brânză n-am făcut în viață, cu excepția celor doi copii, ceea ce pentru mine astăzi este tot ceea ce contează, deși, de-a lungul anilor am avut mari satisfacții profesionale și culturale.
    Acum trebuie să-ți spun că pe lângă Dumnezeu, eu le mai mulțumesc părinților și tuturor educatorilor mei pentru faptul că întotdeauna m-au tratat ca pe un om normal. M-am născut și am crescut într-un sat din Țara Loviștei și de mic copil am fost obișniuit cu munca. În două cazuri mâncam bătaie de la ai mei: dacă spuneam că nu vreau să învăț sau că nu vreau să merg la biserică. În copilărie, cine era tentat să se lege de mersul meu ciudat, aveam grjă să-l lecuiesc eu de a o mai face, adică, pur și simplu nu mă lăsam până nu-l băteam măr pe respectivul și niciodată nu m-am plâns părinților sau educatorilor mei de ”tratamentul” la care eram supus uneori de către colegii de școală generală sau de liceu (repet, foarte rar, pentru că mi se dusese faima că sunt un ”rău și răzbunător”!), căci la facultate (Iași) n-am avut niciodată această problemă.
    Trebuie să mai știi ceva! Niciodată până după 1989 nu m-am simțit umilit pentru felul în care mergeam (îți vine să crezi că dădeam lecții de urcat pe munte?). Până atunci, din vocabularul românilor lipsea practic cuvântul ”handicapat”, de altfel mulți nici nu știau ce înseamnă! Ei bine, după apariția legislației pentru protecția persoanelor cu handicap, acest cuvânt era pe buzele tuturor! Și am fost umilit de la oameni (”Uite-al dracului handicapat, nu plătește impozit pe salariu” etc.) și până la instituții, iar de nenumărate ori am fost pus în situația de a reacționa violent (de ex. când eram târât de câte două ori pe an în fața comisiei de evaluare, ca să se constate că boala mea doar evolua, nici vorbă de vreo ameliorare; până când într-o bună zi ”mi s-a pus pata” și am făcut un scandal monstru, cu amenințări teribile din partea mea, de față cu conducerea spitalului județean și cu poliția, chemată fiindcă proferasem amenințări cu moartea, și nu am plecat de la acea comisie până ce nu am primit certificatul de persoană cu handicap ”fără revizuire”!). Am convingerea că tăria de caracter care mi-a permis să fac față provocărilor vieții (”Viața ca o provocare” este chiar titlul uneia dintre cărțile mele) de până acum (și crede-mă am avut destule, abia acum când mă uit în urmă mi se face frică, fiindcă n-aș mai în stare să le fac față), o datorez în primul rând lui Dumnezeu și apoi părințior și educatorilor mei! Și fiindcă întotdeauna am spus ce cred (cu urmări nu tocmai plăcute pentru mine, de ex. cu o anchetă a Securității în anul I de facultate!), cu scuzele de rigoare, îndrăznesc a-ți spune că în cazul tău greșeala a fost în primul rând a părinților tăi, care aveau datoria să-ți insufle încrederea în propriile-ți forțe și să caute a-ți dezvolta abilități (inclusiv psihice) care să compenseze daunele provocate de handicapul de care suferi. Evident, vinovată este și societatea în care te-ai născut, cu o nație plină de o groază de defecte de caracter, pe care eu le-aș numi congenitale chiar! Nu degeaba tot spun eu demult că, statistic vorbind, suntem o țară de lichele și de secături! Cel mai valabil argument în acest sens este tocmai halul în care am ajuns!
    • Like 3
    • @ Pătraşcu Marian
      Nu te supăra, dar cred că există o fractură logică într-o afirmație de-a ta. Este vorba de „fiecare părinte își are copiii pe care și-i merită și nu empatizez absolut deloc cu părinții care se plâng de copiii lor, cum și i-au crescut, așa și-i au”, Serios? Adică, dacă tu erai și cu retard mintal, atunci înseamnă că părinții tăi ar fi meritat asta?
      • Like 2
    • @ Pătraşcu Marian
      Bine punctat. Problema e, dacă se poate spune așa, că de cele mai multe ori frustrările noastre, dezamăgirile sunt și din cauză că nu avem cu cine să vorbim, nu comunicăm nici cu noi, nici cu familia noastră, nici cu preotul, nici cu psihologul, nici cu prietenii, ci stăm în cochilia noastră așteptând ceva. Acest caz nu e singular ci se perpetuează la fiecare adolescent /ă. Acum nici pe noi nu prea ne interesează de cel de lângă noi și nici nu prea vrem să îi ascultăm!
      • Like 3
    • @ Horia Pelle
      Scriptura creștin-ortodoxă spune că, uneori copiii duc păcatele părinților până la al șaptelea neam. Personal sunt înclinat să nu cred asta mo-a-mot. Pui problema cu totul greșit, lipsa de logică nu e la mine (de unde ai scos-o pe asta din ultima ta frază, am spus eu așa ceva?). Niciodată nu mi-am învinuit părinții pentru ceea ce mi s-a întâmplat! Cauza bolii mele am aflat-o mult mai târziu, când, student fiind, am aflat de fapt și care este boala mea reală (până atunci toți doctorii le spuneau părinților mei că nu merg încă fiindcă sunt prea gras, apoi că aș fi avut poliomielită - ce n-aș fi dat să fie asta, sechelele post-poliomielitice sunt flasce și nedureroase, ori eu sunt spastic!): cu două săptămâni înainte de a mă naște (1 ian. 1953), înainte de Crăciun maică-mea a vrut să urce în podul casei carnea de porc pentru a o pune la afumat, scara a alunecat în lateral și ea a căzut pe burtă! A fost vorba deci de un traumatism cranio-cerebral intrauterin. A cui a fost vina? Omul este condamnat să trăiască, înainte de a înțelege viața, și să meargă, înainte de a-și putea alege calea! Și nu eu am cerut să exist! Știu, asta sună ca și cum L-aș învinui pe Dumnezeu de ceea ce mi s-a întâmplat. Dar nu cumva asta a fost tocmai pentru binele meu? De unde știu eu că dacă aș fi fost perfect sănătos n-aș fi fost un ticălos, un tâlhar sau un criminal? Sau - la fel de rău - vreo lichea și secătură de poltician veros așa cum sunt 99% dintre politicienii români de astăzi? Îmi amintesc că de multe ori, maică-mea, exasperată de încăpățânarea mea și felul în care de multe ori încă de mic ”puneam problema”, sfârșea prin a spune cu obidă: ”Mă, tu dac-ai fi fost sănătos, până acuma ne-ai fi luat gâtul și mie și lu' tat-to!”. Iar ceea ce susțin despre părinți și copiii lor ține de educația din familie, în primul rând (cei șapte ani de acasă) și din școală, în al doilea rând. Când îmi erau copiii mici, prietenii și cunoscuții mă acuzau că sunt prea exigent și prea dur cu ei (deși doar o singură dată i-am dat o palmă după ceafă lui fiu-meu, era în clasa I, iar plânsul lui de atunci m-a urmărit toată viața). Astăzi nu regret nimic din felul în care i-am crescut și educat, este exact felul în care am fost crescut și educat de către părinții mei! P.S.: Niciodată, niciun profesor de-al meu s-au coleg de studenție nu s-a legat de handicapul meu! Abia după ce am reușit la facultate, mi-am dat seama că aș fi putut fi respins la vizita medicală. Dar n-a fost deloc așa, pe vremea aceea erau oameni de omenie, nu ca astăzi (îmi amintesc că la prima oră de educație fizică din anul I de facultate, profesoara, draga de ea, m-a întrebat de ce mă deranjează o notă de 10 în plus și a rupt în fața mea scutirea de educație fizică!; de altfel. același lucru mi s-a întâmplat și în liceu, când ”nea” Darie, după ce mi-a ars una peste fund, nici n-am știut când am ajuns până la tavanul sălii de sport cățărându-mă pe frânghie!). Profesoara acestei fete a fost de o nesimțire și o lipsă de omenie crase și, crede-mă, dacă eu eram în locul ei aș fi bătut-o măr! Individa asta n-are ce căuta în învățământ! Și încă superior!
      • Like 1
  • Cosmina, eu n-aș fi atât de bună ca tine, m-aș răzbuna!
    Dacă mi-ar fi făcut mie asta în public, față de colegi, categoric aș fi expus-o și eu aici pe respectiva persoană, cu nume și prenume, față de toată lumea!
    • Like 2
  • Ar fi trebuit să spuneţi cum o cheamă pe "profesoară" şi la ce universitate era angajată. Individa aia era nebună (mai elegant, bolnavă psihic). Ce căuta într-o instituţie de învăţământ?!
    prof. unv. dr. Dumitru Borţun, "Profesor Bologna" (titlu acordat de studenţi, prin intermediul unui chestionar anonim).
    • Like 1
  • Sunt alături de Dumneavoastră!Cred că ar trebui să citească,textul,toate cadrele didactice.Sunt mulți oameni,în societatea românească,care stigmatizează copiii, elevii cu probleme de sănătate.
    • Like 2
  • Sunt alături de Dumneavoastră!Cred că ar trebui să citească,textul,toate cadrele didactice.Sunt mulți oameni,în societatea românească,care stigmatizează copiii, elevii cu probleme de sănătate.
    • Like 1
  • Tu (la fel ca muuuulti altii) nu ai nevoie de psihoterapie, ai nevoie de Dumnezeu.
    • Like 2
    • @ Ovidiu Bidian
      Pentru ca prietenii imaginari rezolva probleme reale. Da, sigur.
      • Like 4
    • @ Jonn Jonzz
      Pai cum sa nu...
      • Like 1
    • @ Jonn Jonzz
      De unde stii tu ca sint "imaginari"?
      • Like 2
    • @ Ovidiu Bidian
      Ce dovezi concrete aveti dvs. ca sunt reali?
      • Like 1
    • @ Jonn Jonzz
      Numai citeva (din miliarde):

      https://www.youtube.com/watch?v=OxiAikEk2vU

      https://www.youtube.com/watch?v=fpw-tBBH588

      https://www.youtube.com/watch?v=V5EPymcWp-g

      https://darwintohitler.com/

      https://www.youtube.com/watch?v=3pzMHD0F4yQ
      • Like 1
    • @ Ovidiu Bidian
      1) Moralitate obiectiva se poate stabili. Moralitate subiectiva se poate stabili, fara necesitatea divinitatii. Chiar si fara asta, de ce ar fi o anumita versiune a lui dumnezeu (cea ortodoxa, sa zicem) cea corecta?

      2) Megiddo nu prezinta nici o dovada pentru existenta divinitatii.

      3) Expelled e in aceeasi situatie ca Megiddo din punct de vedere al dovezilor pentru existenta divinitatii. E vorba mai mult despre comunitatea stiintifica si cum creationistii sunt de obicei marginalizati. Ceea ce are sens, argumentele lor sunt slabe. Stiinta si religia nu se pupa.

      4) OK, hitler a folosit darwinismul social. Asta nu dovedeste existenta lui dumnezeu.

      5) Da, comunismul a fost nasol. Nici asta nu constituie o dovada pentru existenta lui dumnezeu. Si a confunda ateismul cu comunismul e pur si simplu prostie. Nu toti comunistii erau atei dupa cum nu toti ateii sunt sau au fost comunisti. Astazi nimeni intreg la cap nu e comunist, sau fascist. Apropo, soldatii nazisti aveau inscris "Gott mit uns" pe uniforme.
      • Like 2
    • @ Jonn Jonzz
      Ma John, tu stii care e problema cea mai mare ateilor (asa cam ca tine sau ca Dawkins)? Ca nu mai pot judeca.
      "Mintea este ochiul sufletului" spuneau sfintii Parinti. Un suflet orb pica in prapastie, atentie.

      PS: ai vazut interviul cu Dawkins din "Expelled ..."? :D
      • Like 1
    • @ Ovidiu Bidian
      Din cate am observat ateii ca Dawkins judeca mult mai corect decat persoanele religioase, in general. Nu ca Dawkins nu face si greseli.
      Tot sfintii parinti pretindeau ca Facerea ar trebui luata literal :D
      • Like 1
    • @ Jonn Jonzz
      Asa este, Crearea lumii trebuie luata literal.
      Nu stiu ce nu inteleg unii si se tot mira atita ca lumea a fost facuta in 6 zile.
      Nu stiu ce e asa de greu de inteles ca pentru un Dumnezeu Atotputernic, care a facut lumea asta din nimic, chestia asta nu este ceva greu. :D
      De fapt nu e nimic greu pentru El.
      • Like 1
    • @ Ovidiu Bidian
      E de mirat pentru ca multe lucruri din cartea facerii (ca si din alte parti ale bibliei, de altfel) nu au sens. Nu au sens fie pentru ca astazi intelegem anumite lucruri despre fizica si avem date experimentale care sa le demonstreze, fie pentru ca sunt ilogice - de multe ori sunt in contradictie cu alte lucruri scrise tot in biblie. Si nu, lumea (si de fapt nu doar lumea, ci universul intreg, dupa ce e descris acolo) NU s-a format asa cum scrie in biblie si exista dovezi reale in acest sens.

      "Nu stiu ce e asa de greu de inteles ca pentru un Dumnezeu Atotputernic, care a facut lumea asta din nimic, chestia asta nu este ceva greu. :D" - nu este greu, este insa lipsit de sens luand in considerare restul informatiilor de acolo si celelalte presupuneri legate de divinitate facute in biblie.
      • Like 2
    • @ Ovidiu Bidian
      La fel ca noi toti.
      • Like 1
  • Corina check icon
    Credeam că profesoara era din timpul gimnaziului. Când colo, la facultate! Nu pot decât să sper că era foarte tânără și a evoluat de-atunci, Astfel de comportamente ar trebui pedepsite, clar. E inadmisibil să expui problemele de sănătate ale cuiva în felul ăsta, să nu realizezi că fac parte din intimitatea lui. Mă bucur că ați ajuns vremuri mai bune și i-ați înțeles pe toți, până la urmă.

    Interesantă remarca „m-a simțit slabă și timidă și pentru asta simțea impulsul de a mă teroriza”. Da, cam așa se întâmplă câteodată. Terorizarea asta poate veni și din partea unora care au puncte comune cu noi și ne-ar vrea mai aproape de ei, dar aleg metode brutale în încercarea de a sparge zidul.
    • Like 4


Îți recomandăm

iancu guda - andreearosca.ro

Iancu trăiește printre cifre. Biroul lui e mic și „decorat” cu o grămadă de lucruri care reflectă și preocupările, și pasiunile, și munca lui: pe un perete e un tricou semnat al echipei Viitorul Constanța și alte memorabilia legate de clubul creat de Gheorghe Hagi. Fotbalul e una dintre pasiunile lui Iancu, alături de înot.

Citește mai mult

Tinu Boșinceanu

„Plecarea în străinătate nu trebuie să fie un angajament pe viață, ca o căsătorie - eu sunt român în România sau eu am plecat și nu mă mai întorc înapoi. Societatea a devenit oricum mult mai fluidă și trebuie să privești obiectiv. Mi se pare că asta ar ajuta la întoarcerea mai multor oameni, care or să facă lucrurile mai bune. Și poveștile lor or să inspire”, crede Tinu Bosînceanu.

Citește mai mult