Foto: Guliver Getty Images
Mică și înfofolită în mai multe rânduri de haine uzate, legată la cap cu o basma groasă, s-a ghemuit pe prispa unui magazin și așteaptă răbdătoare trecători dornici să urce pe cântarul vechi din fața ei. E o seară de decembrie; fulgi înghețați îi cad pe umeri și pe ghetele prea mari și asta mă face să-mi amintesc de fetița cu chibrituri a lui Andersen. Numai că fetița de odinioară este acum o bătrânică deloc tristă, care privește cu plăcere copilărească luminile orășelului de provincie și automobilele strălucitoare foșnind în zăpada proaspăt așternută și urmărește cu înțelegere zumzetul lumii ce i se desfășoară înainte.
Mă opresc din drumul meu grăbit și îmi zâmbește ca unei vechi cunoștințe. În timp ce caut în portofel o bancnotă pentru dânsa, o întreb cum o cheamă și mă țintuește cu o privire albastră, pe obrajii rumeni, încă frumoși.
- Să-ți spun ceva, îmi răspunde. N-am să te mint, eu sunt rusoaică. Mă cheamă Liuba. Apoi așteaptă o reacție de la mine.
- Cum ai ajuns în România?
- Ehe, doamnă dragă, eu am venit aici în lada de muniții, în vremea războiului. Românii se retrăgeau de pe front și eu iubeam un soldat care fusese rănit și-l îngrijisem în spital. În lada de muniții m-a ascuns, ca să mă aducă cu el. Să știi că eu am școală, eram asistentă medicală și așa am lucrat pe front, la Crucea Roșie. Dar după ce am venit aici, nu mi-a fost recunoscută școala, ca să fi muncit mai departe, și nu pot avea și eu o pensie la bătrânețe. Ajutorul social e mic...
- Dar ai copii, familie?
- Da, am șapte copii.
- Înseamnă că are cine-ți purta de grijă, zic cu naivitate.
- Au greutăți mari copiii mei, începu să depene, dar în vremea asta apăru un grup de tineri gălăgioși care s-au înghesuit pe rând pe cântar, râzând cu poftă și întinzând câte o hârtie de un leu bătrânei. Ea îi lăsă să glumească mai departe și peste capetele lor:
- Mă iubește lumea, și eu iubesc lumea. Acum vreau să-mi cumpăr un cântar din ăla electronic. Îmi mai lipsesc o sută și treizeci de lei, spuse vorbind de bani vechi și zâmbind cu toata fața, bucuroasă.
Liuba, cu numele său predestinat, cu energia sa bună și proaspătă, e un personaj cunoscut în oraș. Mai era și Linguraru-Măturaru, care căra pe spinarea sa aproape centenară obiecte din lemn, cioplite de mâinile lui, dar a murit acum câțiva ani. Ca și el, Liuba este un om care are proiecte, la cei aproape nouăzeci de ani și care și-a păstrat mintea clară, de gheață. Un om care stă cu sărăcia la masă, dar se poartă ca un miliardar.
PS. Liuba a ieșit cu bine și din iarna asta. Am revăzut-o în locul obișnuit; avea alături cântarul electronic, proiectul ei împlinit. Privea lumea cu ochii aceia albaștri, blânzi și veseli, cu un fel de înțelepciune mirată, părând a spune: „Unde vă grăbiți așa? Nu vedeți că au înflorit magnoliile și zarzării? Opriți-vă puțin să îi admirați!”
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.