Foto: Helmut Meyer zur Capellen / imageBROKER / Profimedia
Am început acum cȃteva săptămȃni o serie de articole dedicate rănilor copilului interior, aşa cum au fost descrise de Lise Bourbeau [1]. Am vorbit în postările anterioare despre rana respingerii, rana abandonului, rana umilinţei.
O altă posibilă rană, pe care o dobȃndim în copilărie şi o purtăm deseori cu noi ca adulţi, este rana trădării. Despre ce este vorba? Este vorba despre neîmplinirea promisiunilor părinţilor faţă de copii. Este o rană care se capătă tot în copilăria mică, iar promisiunile pot fi unele explicite sau chiar implicite. Poate că e vorba de faptul că părinţii promit copilului că vor face anumite lucruri împreună, sau că dacă se va comporta cumva copilul va primi o gratificaţie, de care părintele uită, pentru ca lui, părintelui, i se pare ceva minor, ce nu merită atenţia şi energia sa. Dar copilul a aşteptat asta, şi recompensa aşteptată nu mai vine. Alteori lucrurile sunt chiar mai subtile: copilul așteaptă să se întȃmple ceva ce ar ţine de bunul mers al lucrurilor, de exemplu să fie luat de la grădiniţă la ora la care se încheie programul, dar părintele întȃrzie, iar copilul rămȃne în grija gardianului… Sau este dus la bunici şi aşteaptă vizita părinţilor care, ocupaţi sau prea centraţi pe ei înşişi, anulează totul în ultimul moment. Nu doar că aceste promisiuni rămȃn nerespectate, dar copilul nu primeşte nicio explicaţie, nicio scuză, este complet ignorat în mersul lucrurilor.
Un astfel de copil capătă neîncredere în univers, nu simte că se poate baza pe vreo promisiune a celorlalţi; în consecinţă încearcă cu disperare să controleze tot mediul din jur, Se dezvoltă ca o persoană rigidă, care îşi defineşte propriul set de reguli şi le urmează în mare detaliu. Adultul nu doar că ştie ce e de făcut în fiecare moment, dar ştie şi exact cum se face fiecare activitate, până la nivelul unor elemente nesemnificative. Are programul zilei bine stabilit, şi orice modificare îl irită. Munceşte extem de mult pentru a acoperi toate detaliile, fie şi mărunte, şi nu deleagă treburi pentru că cei din jur „nu le fac bine”. Aşteaptă şi de la ceilalţi o precizie aproape militărească şi nu acceptă scuze. Un tren care întȃrzie devine un eveniment catastrofal, iar neseriozitatea (reală sau doar percepută) a unei persoane apropiate este întâmpinată cu puzderie de reproşuri şi rareori uitată.
Viaţa unei persoane obsedate de control este extrem de stresantă; nu doar că nu prea îşi dă timp de odihnă, dar şi acela pe care l-ar avea ar trebui să fie bine programat: inclusiv vacanţele sunt planificate la un nivel de detaliu care nu prea mai lasă timp de relaxare, de bucurie. Pentru cei din jur un astfel de adult pare veşnic nemulţumit, pus pe vȃnat greşeli şi incapabil să facă ceva spontan, iar ca părinte devine extrem de autoritar, critic, o adevărată piedică în dezvoltarea copilului, de la care se aşteaptă perfecţiune de la bun început.
Adultul ce poartă în sine un copil interior rănit de trădare de obicei ajunge în terapie pentru că simte că nu mai face faţă; şi aşa şi este de fapt, nimeni nu poate controla absolut toate evenimentele vieţii, iar a încerca să o faci este epuizant. Primul lucru pe care îl are de făcut este să accepte că soluţia la problemele vieţii nu este controlul, ci flexibilitatea, adaptarea. Că lumea din jur este prin natura ei imperfectă, dar că adulţii pot să îşi ajusteze şi gȃndirea, şi emoţiile, şi comportamentul, pe ceea ce se întămplă în jur, în loc de a cere adaptarea lumii la o persoană.
Mai au de înţeles că această epuizare vine din modul în care cred ei că ar trebui să se întȃmple lucrurile, şi că dacă ar accepta şi alte versiuni ar fi mult mai uşor de gestionat ceea ce li se întȃmplă. Soluţia la epuizare este să împarţi treburile cu cei din jur, dar şi să accepți că poate ceilalţi le vor face diferit, şi că diferit nu înseamnă mai puţin bine neapărat. Şi că pȃnă la urmă nu toate lucrurile sunt de făcut la un standard extrem de înalt.
În plus mai e de înteles că această obsesie a controlului îi rânește şi îndepărtează pe cei din jur: pe de-o parte pentru că se simt excluși din universul „controlorului” pentru că nu sunt lăsaţi să ajute şi asistă neputincioşi la epuizarea acestuia din cauza unor detalii neimportante, în al doilea rȃnd pentru că orice încercare de a face ceva va fi primită cu critici în loc de mulțumiri, în al treilea rȃnd pentru că este foarte greu ca cineva să fie mereu privit cu suspiciune şi verificat la tot pasul.
Soluţia: încrederea în sine a persoanei, încrederea că – pe baza a tot ce a achiziţionat, ca adult, în ceea ce priveşte cunoştinţele şi abilităţile – persoana se va putea descurca şi în situaţii care nu erau dinainte planificate. Odată ce îi comunicăm, la nivel emoţional, copilului interior rănit că nu este trădat dacă lucrurile se petrec diferit faţă de ceea ce a anticipat, ci că va veni gratificaţia, dar poate în alt mod, uneori chiar mai bun, există şanse bune ca această rană să se vindece. Nu este prea uşor, adultul are mai întȃi să facă efortul de a lăsa lucrurile să „curgă” de la sine, fără să încerce să le planifice şi urmărească pas cu pas, apoi are de privit onest la ceea ce s-a întȃmplat şi să încerce să estimeze rezultatele după cum sunt de fapt, nu în funcţie de cȃt de tare se îndepărtează de la un mod prestabilit de a se întȃmpla.
O muncă grea, dar rezultatul este pe măsură: reducerea rigidităţii, a suferinţei şi căpătarea capacităţii de a se bucura de viaţă, de a vedea şi surprizele plăcute ale acesteia, dar şi posibilitatea de se apropia mai autentic şi nejudicativ de cei din jur.
[1] Bourbeau, L. (2000). Les 5 blessures qui empêchent d’être soi-même: rejet, abandon, humiliation, trahison, injustice. Les Éditions ETC inc..
Articol publicat mai înainte pe blogul autoarei
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.