Kafka ar fi invidios: România, țara în care PDF-urile se printează, apoi se scanează la loc. În secolul AI, dosarul cu șină rămâne „sfânt”

sursa foto: Inquam Photos

Fragment din viitorul volum: „Sfânta Scriptură a Dosarului cu șină” (Ediția revizuită, adăugită și scanată strâmb)

Trăim în secolul inteligenței artificiale, al bazelor de date interconectate și al identificării biometrice. În teorie, orice instanță judecătorească din România deține un fel de omniprezență și omnisciență digitală. Judecătorii au acces imediat, nelimitat și direct la evidența populației, la Registrul Comerțului, la bazele de date fiscale.

Sistemul te poate găsi și dacă te ascunzi sub o piatră, cu condiția ca piatra să aibă un CNP.

Și totuși, când deschizi portalul instanțelor sau faimosul sistem ECRIS, ești lovit de o realitate alternativă: o anarhie tipografică în care o singură entitate juridică suferă de o criză de identitate cu zeci de personalități.

Aparent, în Justiția română, adevărul juridic se stabilește cu greutate, dar identitatea părților se stabilește la loterie.

Misterul celor 50 de caractere vs. supremația CUI-ului

Să privim în față argumentul suprem al sistemului: „Suntem copleșiți de volumul de dosare!”.

Gradul de încărcare este, într-adevăr, scuza universală pentru orice sincopă.

Grefierii sunt obosiți, instanțele sunt pline.

Tocmai de aceea, logica elementară (și un pic de matematică de școală primară) ne-ar dicta că un grefier grăbit ar prefera să tasteze 10 cifre (un CUI) sau 13 cifre (un CNP), pentru a extrage automat dintr-o bază de date denumirea oficială, curată și legală a unei părți.

Dar nu! Eroismul de tastatură al instanțelor noastre alege calea martiriului.

De ce să scrii 123456789 când poți să tastezi, cu furie și fără diacritice, 50 de caractere: S.C. MEGA CONSTRUCT IMPEX INTERNATIONAL S.R.L.? Sau, varianta creativă: SC MEGA CONSTRUCT SRL, S.C MEGA CONSTRUCT S.R.L, S.c. Mega-Construct Srl.

Pentru aceeași firmă, există în sistemul de justiție atâtea variante de nume câte combinații de punctuație permite tastatura QWERTY.

Este un efort supraomenesc, asumat conștient, de a introduce manual erori, când soluția automată necesită o treime din efort.

Culmea ironiei, absolut delicioasă din punct de vedere juridic și administrativ, este că evidența firmelor, a PFA-urilor, a asociațiilor și fundațiilor (prin ONRC și Registrul Asociațiilor) este gestionată exact de același Minister al Justiției.

Instituția care deține registrul cu denumirile perfecte este aceeași instituție ai cărei angajați mutilează aceste denumiri. pe propriul portal.

E o formă de schizofrenie instituțională pe care Kafka ar fi invidiat-o.

Alchimia inversă: cum transformăm aurul digital în maculatură blurată

Dacă anarhia numelor vi se pare amuzantă, stați să vedeți cum abordează Justiția conceptul de „înscris electronic”.

Ești un avocat sau un justițiabil modern.

Redactezi o cerere, o convertești într-un PDF imaculat și îi aplici o semnătură electronică calificată.

Conform legii, acel document are aceeași valoare cu înscrisul autentic sau sub semnătură privată (după caz), iar valabilitatea sa rezidă tocmai în criptografia fișierului digital.

Îl trimiți pe e-mailul instanței, mândru că ai salvat un copac și ai contribuit la digitalizare.

Aici intervine magia neagră a instanțelor românești.

Documentul tău perfect este primit de un funcționar care îl... imprimă pe hârtie.

Până aici, să zicem că înțelegem – judecătorul vrea să răsfoiască dosarul fizic.

Dar absurdul de abia acum își pune roba.

Acel document proaspăt tipărit pe hârtie (care și-a pierdut pe drum orice valoare de semnătură electronică, devenind o simplă copie) este luat și SCANAT din nou, probabil pe o multifuncțională setată la o rezoluție din 2004, în nuanțe de gri incert.

Acest PDF nou, strâmb, blurat, cu umbre de degete pe margini, este apoi urcat în dosarul electronic ECRIS.

Este echivalentul digital al spălării banilor: ai introdus în sistem un document curat și valid, și ai primit înapoi o copie degradată, lipsită de certitudinea semnăturii calificate a autorului, trimisă pe portal exact în versiunea ei cea mai proastă.

Celeritatea ca surpriză de sezon

Cât despre noțiunea de „celeritate”, ea este tratată cu același umor fin.

Să presupunem că un justițiabil de modă veche depune niște documente fizice prin poștă.

Instanța le primește și le înregistrează azi.

Te uiți în dosarul electronic o săptămână, două, trei – nimic.

Documentele există fizic în clădirea instanței, dar în eterul digital este liniște deplină.

Abia cu două-trei zile înaintea termenului de judecată (fix când trebuie să îți pregătești apărarea pe ultima sută de metri), documentele apar miraculos pe portal, de parcă au călătorit cu poștalionul prin cablurile de internet.

Această lentoare nu este o simplă eroare tehnică, ci pare o strategie bine pusă la punct de a menține suspansul procesual.

Epilog: monumentul etern al justiției române

Baza de date există, registrele unice sunt la un click distanță, semnăturile calificate sunt reglementate prin directive europene, iar portalurile electronice au costat milioane de euro.

Totul e acolo, pe masă, pregătit să funcționeze eficient, precis și ireproșabil.

Dar, la sfârșitul zilei, realitatea ne lovește cu precizia unui ștampile de lemn.

Noi vrem normalitate, ei știu cum se făcea pe vremea mașinii de scris.

Noi cerem interoperabilitate și digitalizare pură, ei dau din umeri, invocând mereu zeul muncii prea multe.

În tot acest zgomot de tastaturi care se încăpățânează să rescrie greșit realitatea, un singur lucru rămâne neclintit, victorios și absolut: dosarul cu șină, adevărata și inegalabila temelie a Justiției din România.

Dragă cititorule,

Dacă ai și alte curiozități despre cum funcționează (sau nu funcționează) alte ramuri ale sistemului juridic sau administrativ, sunt aici să le dezbatem.

Despre ce altă „instituție" ai vrea să mai discutăm?

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp