sursa foto: Inquam Photos
Fragment din viitorul volum: „Sfânta Scriptură a Dosarului cu șină” (Ediția revizuită, adăugită și scanată strâmb)
Trăim în secolul inteligenței artificiale, al bazelor de date interconectate și al identificării biometrice. În teorie, orice instanță judecătorească din România deține un fel de omniprezență și omnisciență digitală. Judecătorii au acces imediat, nelimitat și direct la evidența populației, la Registrul Comerțului, la bazele de date fiscale.
Sistemul te poate găsi și dacă te ascunzi sub o piatră, cu condiția ca piatra să aibă un CNP.
Și totuși, când deschizi portalul instanțelor sau faimosul sistem ECRIS, ești lovit de o realitate alternativă: o anarhie tipografică în care o singură entitate juridică suferă de o criză de identitate cu zeci de personalități.
Aparent, în Justiția română, adevărul juridic se stabilește cu greutate, dar identitatea părților se stabilește la loterie.
Misterul celor 50 de caractere vs. supremația CUI-ului
Să privim în față argumentul suprem al sistemului: „Suntem copleșiți de volumul de dosare!”.
Gradul de încărcare este, într-adevăr, scuza universală pentru orice sincopă.
Grefierii sunt obosiți, instanțele sunt pline.
Tocmai de aceea, logica elementară (și un pic de matematică de școală primară) ne-ar dicta că un grefier grăbit ar prefera să tasteze 10 cifre (un CUI) sau 13 cifre (un CNP), pentru a extrage automat dintr-o bază de date denumirea oficială, curată și legală a unei părți.
Dar nu! Eroismul de tastatură al instanțelor noastre alege calea martiriului.
De ce să scrii 123456789 când poți să tastezi, cu furie și fără diacritice, 50 de caractere: S.C. MEGA CONSTRUCT IMPEX INTERNATIONAL S.R.L.? Sau, varianta creativă: SC MEGA CONSTRUCT SRL, S.C MEGA CONSTRUCT S.R.L, S.c. Mega-Construct Srl.
Pentru aceeași firmă, există în sistemul de justiție atâtea variante de nume câte combinații de punctuație permite tastatura QWERTY.
Este un efort supraomenesc, asumat conștient, de a introduce manual erori, când soluția automată necesită o treime din efort.
Culmea ironiei, absolut delicioasă din punct de vedere juridic și administrativ, este că evidența firmelor, a PFA-urilor, a asociațiilor și fundațiilor (prin ONRC și Registrul Asociațiilor) este gestionată exact de același Minister al Justiției.
Instituția care deține registrul cu denumirile perfecte este aceeași instituție ai cărei angajați mutilează aceste denumiri. pe propriul portal.
E o formă de schizofrenie instituțională pe care Kafka ar fi invidiat-o.
Alchimia inversă: cum transformăm aurul digital în maculatură blurată
Dacă anarhia numelor vi se pare amuzantă, stați să vedeți cum abordează Justiția conceptul de „înscris electronic”.
Ești un avocat sau un justițiabil modern.
Redactezi o cerere, o convertești într-un PDF imaculat și îi aplici o semnătură electronică calificată.
Conform legii, acel document are aceeași valoare cu înscrisul autentic sau sub semnătură privată (după caz), iar valabilitatea sa rezidă tocmai în criptografia fișierului digital.
Îl trimiți pe e-mailul instanței, mândru că ai salvat un copac și ai contribuit la digitalizare.
Aici intervine magia neagră a instanțelor românești.
Documentul tău perfect este primit de un funcționar care îl... imprimă pe hârtie.
Până aici, să zicem că înțelegem – judecătorul vrea să răsfoiască dosarul fizic.
Dar absurdul de abia acum își pune roba.
Acel document proaspăt tipărit pe hârtie (care și-a pierdut pe drum orice valoare de semnătură electronică, devenind o simplă copie) este luat și SCANAT din nou, probabil pe o multifuncțională setată la o rezoluție din 2004, în nuanțe de gri incert.
Acest PDF nou, strâmb, blurat, cu umbre de degete pe margini, este apoi urcat în dosarul electronic ECRIS.
Este echivalentul digital al spălării banilor: ai introdus în sistem un document curat și valid, și ai primit înapoi o copie degradată, lipsită de certitudinea semnăturii calificate a autorului, trimisă pe portal exact în versiunea ei cea mai proastă.
Celeritatea ca surpriză de sezon
Cât despre noțiunea de „celeritate”, ea este tratată cu același umor fin.
Să presupunem că un justițiabil de modă veche depune niște documente fizice prin poștă.
Instanța le primește și le înregistrează azi.
Te uiți în dosarul electronic o săptămână, două, trei – nimic.
Documentele există fizic în clădirea instanței, dar în eterul digital este liniște deplină.
Abia cu două-trei zile înaintea termenului de judecată (fix când trebuie să îți pregătești apărarea pe ultima sută de metri), documentele apar miraculos pe portal, de parcă au călătorit cu poștalionul prin cablurile de internet.
Această lentoare nu este o simplă eroare tehnică, ci pare o strategie bine pusă la punct de a menține suspansul procesual.
Epilog: monumentul etern al justiției române
Baza de date există, registrele unice sunt la un click distanță, semnăturile calificate sunt reglementate prin directive europene, iar portalurile electronice au costat milioane de euro.
Totul e acolo, pe masă, pregătit să funcționeze eficient, precis și ireproșabil.
Dar, la sfârșitul zilei, realitatea ne lovește cu precizia unui ștampile de lemn.
Noi vrem normalitate, ei știu cum se făcea pe vremea mașinii de scris.
Noi cerem interoperabilitate și digitalizare pură, ei dau din umeri, invocând mereu zeul muncii prea multe.
În tot acest zgomot de tastaturi care se încăpățânează să rescrie greșit realitatea, un singur lucru rămâne neclintit, victorios și absolut: dosarul cu șină, adevărata și inegalabila temelie a Justiției din România.
Dragă cititorule,
Dacă ai și alte curiozități despre cum funcționează (sau nu funcționează) alte ramuri ale sistemului juridic sau administrativ, sunt aici să le dezbatem.
Despre ce altă „instituție" ai vrea să mai discutăm?
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.
Sistemele informatice operaționalizate în mediul privat sunt aproape fără cusur. Au existat, aleator, mici perioade cu disfuncționalități, dar care au fost rapid rezolvate. Astfel, de vreo 13 ani interacționez cu prestatorii de utilități (telefonie, cablu TV, Internet, apă, gaz, electricitate etc.) numai online. Adio mers la sediul lor, adio cozi. La fel cu băncile. O bancă nu m-a văzut niciodată la față și nu i-am călcat pragul niciodată, dar am deschis cont acolo și toate operațiunile merg perfect, totul online. La fel, piața online. Majoritatea comercianților online au platforme care oferă sisteme foarte bune de prezentare, autentificare, lansare de comenzi și plată. Oricine poate constata că digitalizarea în mediul privat funcționează foarte bine. Clientul e mulțumit, la fel și mediul privat.
De partea cealaltă, instituțiile statului nu par să găsească soluții la fel de fiabile, prietenoase, ca să nu mai pomenim de estetică. SPV-ul a fost și este o nenorocire de portal în care numai bunul Dumnezeu și, mai nou, motoarele IA, îți pot arăta calea cea dreaptă. SPV-ul are de ceva vreme și un chatbot care pare deocamdată în faza de grădiniță. Am pus o petiție în SPV, chiar am primit răspuns că cererea mea va fi analizată. Semnată, cu multă considerație. După câteva luni m-am trezit cu somație și titlu executoriu pentru venituri dintr-un contract fantomă, pe care tot încerc să demonstrez că e rezultatul unei erori de sistem.
O grămadă de instituții publice îți pun la dispoziție formulare pe care nu poți să le editezi decât dacă ești vreun as al Acrobatului. Ei de fapt se așteaptă să le tipărești, apoi să le completezi cu pixul, să le scanezi și să le uploadezi în sistemul lor. Asta da revoluție digitală.
Aici ADR ar fi trebuit să facă ordine, să impună reguli, proceduri, norme stricte de compatibilitate, stabilirea protocoalelor de conectare și unificare a bazelor de date. Face ceva dar greu și încet.
Să zicem că ghiseul.ro este o platformă funcțională. Urâtă, dar funcțională. Am reușit să plătesc dările cu succes. Sunt însă multe alte zone ale statului care par să țină cu dinții de fișetele doldora de bibliorafturi, zone în care dosarul cu șină este rege.
Am primit decizia de pensionare în februarie. Prin aprilie, văzând că poștașul a uitat să-mi bată la ușă (prima pensie o aduce întotdeauna factorul poștal, așa scrie la lege, cică!), am luat legătura telefonic (nu vă mai spun cât a durat până mi-a răspuns cineva, că știți povestea: „momentan toți operatorii noștri sunt ocupați, vă rugăm așteptați”) cu Casa de Pensii pentru lămuriri.
O cucoană mi-a explicat pe un ton țâfnos că nu pot „intra la plată” fiindcă nu am trimis decizia de încetare a contractului de muncă (eu credeam că asta e obligația angajatorului, da' nu mai contează!) și până nu le trimit respectiva decizie să-mi iau gândul de la pensie. M-am pus gospodărește pe treaba digitală și le-am trimis pe mail un JPG cu decizia.
După câteva zile primesc un telefon: „nu-i bun, zice o voce (la fel de țâfnoasă!). Trebuie neapărat să trimiteți prin poștă decizia originală. Și când o trimiteți, adăugați și o copie a deciziei de pensionare”...
Am rămas cu gura căscată: cum dracu' să-mi ceară o copie după decizia de pensionare tocmai instituția care a emis-o?
Cuminte și ascultător cum sunt, m-am conformat. Am pus într-un plic ambele decizii (una originală și cealaltă în copie). Confirmarea de primire mi-a venit pe la mijlocul lunii mai, prima pensie (și restanțele cuvenite!) mi-a adus-o poștașul pe 10 iulie, adică după 6 luni de la pensionare...
Asta da digitalizare!
In plus ptr o anumita declaratie ce o descarci in .pdf, ti se cere sa o completezi in format electronic dupa ce ai salvat-o, sa o printezi, sa o semnezi, sa o scanezi, si sa o incarci inapoi in sistem... tot in format pdf (poza, jpeg nu e bun) :) :(