Rusia vrea un loc la masă – despre mizele negocierilor de la Geneva

Foto: Getty Images

Anul trecut s-a încheiat cu escaladarea tensiunilor din Ucraina, după ce mai multe imagini din satelit au arătat o concentrare masivă a trupelor rusești la granițele sale – 90.000 de militari, conform estimărilor oficialilor ucraineni. După prima videoconferință dintre președinții Putin și Biden din 7 decembrie, Ministerul Afacerilor Externe din Rusia a făcut publice pe site-ul său propunerile pentru un nou acord de securitate, în urma căruia situația din Ucraina s-ar putea detensiona, dacă NATO acceptă să oprească extinderea Alianței către est și activitățile militare din zonă. Un prim rezultat al acestor acțiuni este întrunirea dintre Consiliul NATO și Rusia, după o pauză de doi ani și jumătate, programată să înceapă în 10 ianuarie la Geneva. Negocierile se vor juca dur și chiar dacă nu putem răspunde la întrebarea „Va fi sau nu război?” merită să analizăm contextul tratativelor și ce ar avea Rusia de câștgat de pe urma acestei strategii de negociere.

Am invitat trei profesori din mediul academic ucrainean și românesc, alături de un jurnalist român cu experiență în teatrul de război, să ofere o perspectivă. 

• Tacticile de negociere ale regimului Putin transmit, în primul rând, niște mesaje importante alegătorilor ruși și reflectă efortul de a redobândi un loc la masă cu puterile din Vest, o poziție pierdută după anexarea Crimeei în 2014. Regimul lui Putin ar putea miza pe câștiguri mai mici, dar la fel de importante, care să reducă sancțiunile impuse, să mute atenția de pe problemele sale interne, să reafirme temporar Rusia ca putere regională;
• Ucraina rămâne vulnerabilă în contextul unui război hibrid, a unei opinii publice schimbătoare și a perspectivei de a aștepta pe termen nedefinit în antecamera NATO și a Uniunii Europene.

Politica pașilor mărunți

Premisele tensiunilor pe care le vedem astăzi la granițele Ucrainei și tactica de negociere a Rusiei pentru un nou acord de securitate cu Occidentul s-au așternut pe parcursul întregii istorii care s-a consumat în ultimii 15 ani.

Este recunoscută imixtiunea Rusiei în politica internă a statelor vecine, încercările de a influența rezultatele alegerilor prezidențiale din 2004 în Ucraina – prin sprijinirea candidatului pro-rus Viktor Yanukovych – care au continuat cu războiul ruso-georgian din 2008, anexarea Crimeei în 2014 și conflictul militar din Donbas în care s-au încălcat sistematic acordurile de pace de la Minsk.

NATO a avut, de asemenea, cinci valuri de expansiune după destrămarea URSS-ului – lucru pe care Putin l-a catalogat în conferința anuală de presă din 2021 drept o încălcare mincinoasă a promisiunilor făcute de Occident – România și Polonia au instalat scuturi anti-rachetă, Vestul a impus sancțiuni progresive asupra Rusiei după anexarea Crimeei, iar din 2018 și până în prezent Ucraina a fost înarmată cu sute de rachete anti-tanc Javelin de către Statele Unite (inclusiv promisiunea unui pachet de asistență militară în valoare de 125 milioane dolari), drone Bayraktar vândute de Turcia – aceleași care au oferit Azerbaidjanului un avantaj crucial în războiul împotriva Armeniei din regiunea Nagorno-Karabakh – și, nu în ultimul rând, un tratat cu Marea Britanie, prin care Ucraina poate achiziționa nave de război și rachete.

Despre posibilitatea unei invazii a Ucrainei de către Rusia, jurnalistul Joshua Yaffa încheie articolul său pentru The New Yorker, în care analizează amenințările președintelui Putin, cu o remarcă pertinentă: „Oricine pretinde că știe cu siguranță dacă el (Putin) este determinat să-și atingă scopul prin război se lansează în propriul bluf. În maniera cehoviană, Putin a agățat proverbial arma de perete – dacă se va trage sau nu cu ea în actul doi este un apogeu al poveștii care încă nu s-a scris.”

În astfel de războaie nu contează doar numărul soldaților – armata ucraineană fiind considerabil mai mare decât trupele rusești concentrate la granițele ei – ci și rachetele, artileria, aviația, tehnicile electronice de război, iar Rusia are un avantaj clar în cazul unui război convențional la scară largă cu Ucraina. „Numai că asta nu înseamnă și câștigarea războiului”, atrage atenția Cătălin Gomboș, jurnalist cu peste 20 de ani de experiență și fost corespondent de război Radio România în Irak și Afganistan, „pentru că una este să obții victoria, alta este să poți controla teritoriul și vedem cât de complicat poate fi asta din războaiele americane în Irak și Afghanistan când n-au avut practic o poziție în faza convențională a campaniilor, dar după aceea, până la urmă au fost siliți să se retragă din ambele țări.” Ucraina are o suprafață de peste 570.000 km pătrați și depășește 46 milioane de locuitori.

Nici Myroslav Borysenko, doctor în Istorie și profesor la Universitatea Națională „Taras Shevchenko” din Kiev, nu crede în iminența unei ofensive de amploare asupra Ucrainei, pe care o cataloghează drept suicidală pentru vecinii ruși. Într-un posibil conflict, cu implicarea NATO, Rusia ar fi net depășită din punct de vedere numeric, al echipamentelor și al pregătirii militare a trupelor Alianței. Inițierea unei ofensive împotriva Ucrainei ar fi o eroare de calcul majoră din partea Rusiei, deși nu putem exclude definitiv niciun scenariu câtă vreme arma rămâne agățată de perete.

Probleme interne ale Rusiei, de la economie la tensiunile interetnice

Pe plan intern, Rusia se confruntă cu probleme economice, demografice și în republicile autonome sentimentul de distanțare socială, neîncrederea între grupurile etnice și intoleranța au oricând potențialul să escaladeze într-un conflict.

În 2019, purtătorul de cuvânt al Kremlinului, Dmitry Peskov, spunea jurnaliștilor că nu înțelege de ce peste 35% dintre gospodăriile rusești declarau că nu-și permit a doua pereche de încălțări (conform sondajului realizat de agenția federală Rosstat), iar în 2021 peste 50% dintre rușii care participau la sondaj afirmau că nu pot cumpăra articole esențiale de îmbrăcăminte și încălțăminte. „Siberia, Orientul Îndepărtat Rus, Caucazul de Nord sunt într-o permanentă criză economică, populația locală este extrem de săracă” scrie profesorul Borysenko. 

Rusia continuă exportul preponderent de petrol, gaze și cărbune într-un context global în care criza climatică obligă națiunile lumii la măsuri drastice de tranziție către energie curată, iar Uniunea Europenă are ca țintă zero carbon până în 2050. „Vedem și acum chestiuni disperate legate de politica energetică, iar ponderea mare în PIB a dependenței de resurse a devenit una dintre principalele arme și atuuri, dar rămân singurele și sunt foarte volatile dacă ne uităm la răspunsurile UE, prin politica energetică, ale SUA și Canadei”, spune Miroslav Tașcu-Stavre, expert în relații internaționale și lector universitar la Universitatea din București în cadrul catedrei de Studii Culturale Europene.

Pandemia de Covid-19, care a afectat puternic toate economiile lumii și ale cărei urmări abia începem să le resimțim, a lovit și în economia rusă, unde în 2020 valoarea PIB-ului era la 64% față de 2013, iar rata inflanției în decembrie 2021 a crescut cu aproape 40% față de luna ianuarie a anului trecut.

Din perspectivă demografică, aproape jumătate din țările lumii dezvoltate se confruntă cu probleme și o rată a fertilității sub 2.1, rata de substituție, necesară pentru a menține o populație stabilă. Rusia nu face nici ea excepție, cu o rată considerabil mai mică, de 1.5, și, în cel mai echilibrat scenariu, cu o predicție pentru 2050 a unui declin al populației cu aproximativ 7%. În 2014, Barack Obama rezuma cu suficient cinism această situație în trei propoziții: „Imigranții nu se grăbesc spre Moscova în căutare de oportunități. Speranța de viață a bărbaților în Rusia este în jurul a 60 de ani. Populația este în scădere.”

Pentru populațiile republicilor autonome ale Rusiei s-au făcut studii care analizează potențialul de conflict din fiecare republică și unde percepția unei amenințări economice este, așa cum era de așteptat, ridicată în regiunile cu economii slabe. Identitatea regională este mai pregnantă decât cea sovietică, importantă încă în multe locuri, iar „combinația dintre incertitudine economică și percepția unei discriminări etnice pe piața muncii creează instabilitate și potențial pentru conflict.” Și în Moscova și Sankt Petersburg sunt tensiuni între populația musulmană din Daghestan, Ingushetia sau Uzbekistan și rușii care se referă la ei drept „Churka” („ciori”): „Pe Reddit-ul rusesc (https://pikabu.ru) zilnic dacă te uiți peste cele mai populare 50 de postări, 10 vor fi despre conflicte interetnice.”, spune documentaristul ucrainean Volodymyr Demchenko.

În acest context intern sensibil al Rusiei, care poate fi atunci miza pistolului agățat de perete? 

Câștigurile mai mici, dar la fel de importante pentru Rusia

Profesorul Miroslav Tașcu-Stavre este de părere că regimul lui Putin, în contrapondere, transmite un mesaj important alegătorilor și publicului rus: „Populismul, viziunea inamicului care impune sancțiuni nedrepte, mentalitatea defensei țin mai degrabă de relația cu alegătorul, cât mai funcționează această retorică și compensează capacitatea redusă a regimului și a economiei rusești.”

Perspectiva din partea ucraineană este similară: „Faptul că regimul de la Kremlin ignoră în mod deliberat inițiativa președintelui ucrainean Zelensky de a negocia și accentuează dorința unui dialog doar cu președintele Biden arată că Rusia crește miza în principal pentru proprii cetățeni”, scrie profesorul Yevhen Mahda, directorul executiv al Institutului de Politici Mondiale și membru al Consiliului public la Ministerul Afacerilor Externe din Ucraina.

Nivelul intern de aprobare a lui Putin, susținerea pe care o arată alegătorii în sondaje, s-a menținut de-a lungul timpului la peste 70% și a atins cote maxime, de 88%, după războiul cu Georgia – în contextul marii recensiuni din 2008 – adică un nivel care „sfidează legea gravitației”, cum remarca Paul Roderick Gregory, profesor cercetător la Institutul German pentru Studii Economice din Berlin. Totuși, nu ne putem raporta la acest rating câtă vreme regimul lui Putin recurge la măsuri extraordinare pentru a-l manipula și antrenează în acest scop o întreagă mașinărie de propagandă: „Nu putem estima cât de mult ar fi scăzut rating-ul lui Putin în timpul crizei financiare în absența războiului din Georgia”, scrie profesorul. Însă electoratul și-a exprimat opinia și asupra anexării Crimeei, pe care au susținut-o 86% dintre ruși, iar atitudinea pozitivă față de Statele Unite, după Crimeea și războiul din Georgia, s-a prăbușit de fiecare dată la jumătate din valorile anterioare, ceea ce sugerează că retorica populistă și viziunea inamicului încă funcționează.

Între timp, conflictul dintre Rusia și Ucraina a intrat în cel de-al optulea an. În opinia profesorului Mahda, „într-un război hibrid cu Rusia, care este nedeclarat și prin urmare nu se poate încheia într-un acord de pace, mișcarea către NATO este importantă, pentru că reformele pe care le prevede sunt de lungă durată”. Profesorul Miroslav Tașcu-Stavre este de părere că situația e una fluidă: „Războiul acesta hibrid se poartă în timp ce noi vorbim – prin mijloacele de comunicare, influența asupra partidelor politice din Ucraina, presă și diverse alte mecanisme.” Schimbarea opiniei publice și nemulțumirile pe fondul corupției, al problemelor economice și al pandemiei pot fi speculate. Chiar dacă în cele mai recente sondaje președintele Zelensky rămâne în continuare prima opțiune pentru 31,1% dintre alegători – detașat de Poroshenko, următorul pe listă, cu 13,3% – o majoritate importantă a ucrainenilor (60%) nu sunt mulțumiți de cum a gestionat președintele pandemia.

În discuțiile cu NATO de la Geneva, Rusia ar putea juca pentru câștiguri mai mici, dar la fel de importante pentru regimul lui Putin. Oficialii administrației Biden au respins deja două dintre cererile Rusiei, referitoare la interzicerea Ucrainei de aderare la NATO si extinderea Alianței către est. Dar negocierile nu sunt un joc cu sumă nulă, iar Putin are acum prilejul să readucă în discuție sancțiunile, să crească susținerea electoratului rus și să mute atenția de la problemele interne, odată cu reafirmarea temporară a Rusiei ca putere regională.

„Numai stând la masă și la dialog poți să aduci din agenda și din punctele pe care ți le-ai stabilit, să ți le traduci în chestiuni care pot fi digerate de cealaltă parte. Important e ca acum lucrurile să nu escaladeze și cred că sunt șanse bune să se întâmple acest lucru, fără a exista neapărat o rezolvare sau o proiecție pe termen mediu și lung” e de părere profesorul Miroslav Tașcu-Stavre.

Rămâne de văzut cum își va cântări opțiunile guvernul de la Kremlin, ținând cont și de faptul că aliații săi principali – China și Iran – sunt parteneri de circumstanță, cu interese care mai degrabă se ciocnesc. Iar istoria nu s-a dovedit blândă cu regimurile autoritare și liderii lor. 

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp