foto Profimedia
Aproape toții clienții care trec ușa cabinetului îmi spun că își doresc o stimă de sine mai bună. Stima de sine pare să fie rețeta pentru o viață împlinită, iar lipsa ei sursa problemelor noastre. Stima de sine este, în definitiv, valoarea pe care ne-o acordăm nouă înșine. Dar ce îi determină pe unii oameni să aibă o stimă de sine mai ridicată și pe alții una mai scăzută? Sau, oare ce ni s-a întâmplat de am ajuns să ne devalorizăm și ce însemnă să ne valorizăm corespunzător?
Când întreb ce li s-a întâmplat, multe persoane aduc exemple din copilărie legate de lipsa încurajărilor, de faptul că nu și-au descoperit niciun talent, că nu sunt speciali la nimic, că nu au reușit să facă ceva extraordinar... iar lista continuă cu tot felul de lucruri pe care și le-au dorit și nu le-au ieșit – aspectul fizic, munca, relațiile... Dar stima de sine, deși se intersectează, este diferită de încrederea în sine și în propriile abilități, deși una o poate influența pe alta. Sunt valoros și atunci când poate n-am învățat să merg pe bicicletă sau poate nu știu încă să rezolv exerciții la matematică sau nu am încă job-ul pe care mi-l doresc? Sau faptul că știu să merg pe bicicleta sau am un anumit job mă face să mai simt mai valoros? Cum ajung, în definitiv, la concluzia că am valoare și de ce este atât de important să cred asta despre mine?
Unele studii arată într-adevăr o corelație importantă între stimă de sine și fericire, relații mai bune și succes, altele, mai recente, demontează acest lucru și spun că stima de sine este cel mult un predictor al fericirii. Pe de altă parte, un contra curent al stimei de sine ne atrage atenția că nu tot timpul stima de sine aduce un sentiment autentic de valoare, ci mai degrabă îi determina pe unii oameni să se perceapă superiori altor persoane, dând naștere unor caracteristici narcisice negative.
În căutarea unei false stime de sine, oamenii pot deveni extrem de orientați spre exterior, asupra a ceea ce pot dobândi. Paradoxul mai este și că, odată aceste lucruri obținute, stima de sine autentică nu crește neapărat. Cel mult, poate să crească încrederea în anumite abilități pe care le au, dar nu se simt sau se simt pe termen foarte scurt mai valoroși, căutând următorul target care să îi facă să se simtă mai bine. Uneori, în tot acest proces, lipsește ceva esențial, valoarea intrinsecă. Este absolut în regulă să vreau o casă, o mașină sau o poziție, dar dacă acestea devin aspecte identitare, fără de care nu mai știu cine sunt sau nu îmi iau timp să mă bucur de ceea ce dobândesc sau de ceea ce am, ce lipsește de fapt?
Cum cultivăm un simț al valorii autentic? Din această perspectivă, stima de sine are mai degrabă legătură cu acceptarea de sine. Iar pentru a ne accepta așa cum suntem și a ne simți în continuare valoroși avem nevoie de ceva mult mai important - compasiunea de sine. Într-o altă notă, aș zice că, de fapt, nu există stimă de sine autentică fără compasiune de sine.
„Deși s-au scris mii de articole despre importanța stimei de sine, cercetătorii au început să identifice toate capcanele în care cad oamenii atunci când încearcă să mențină un sentiment de stimă de sine ridicată: narcisism, preocupare excesivă pentru sine, mânie infatuată, prejudecăți, discriminare și multe altele. Mi-am dat seama că alternativa perfectă la goana perpetuă în căutarea stimei de sine este compasiunea de sine. De ce? Pentru că oferă protecție împotriva criticilor dure de sine, la fel ca stima de sine, dar fără nevoia de a ne vedea ca fiind perfecți sau mai buni ca alții. Cu alte cuvinte, compasiunea de sine aduce aceleași beneficii precum stima de sine ridicată, însă fără dezavantajele celei din urmă”, spune Kristin Neff, una dintre cele mai cunoscute autoare contemporane în speța compasiunii.
Cum cu toții avem puncte forte și puncte vulnerabile, cu toții facem atât lucruri bune, cât și greșeli, pentru a ne simți valoroși este nevoie să ne acceptăm în întregime și să ne simțim confortabil cu cine suntem. Când am compasiune, mă pot bucura chiar și de lucrurile imperfecte și îmi iau conștient timp să fac asta. Adică să ne oferim grijă și respect așa cum îi oferim unei persoane pe care o iubim. Nu pentru că suntem perfecți, că am realizat ceva măreț sau că am avut încredere să încercăm lucruri nemaipomenite, ci pentru merităm grijă și iubire și viața noastră are valoare. Iar pentru asta nu este nevoie să facem nimic special.
Este dificil să fim ființe umane imperfecte, dar nu putem fi mai mult decât niște ființe umane imperfecte. Idealul, în definitiv, nu poate exista decât conceptual. Orice lucru perfect din mintea noastră se va transforma în imperfect când va lua contact cu realitatea și se va transforma din idee în ceva concret.
Compasiunea de sine nu ne face în mod absolut fericiți, pentru că nu elimină durerea, dar ne ajută să înțelegem că atât momentele grele, cât și greșelile fac parte din viață. Compasiunea de sine nu ne oferă succes și nici relații ideale, dar ne deschide ușa către empatie, relații mai bune cu cei din jur, sporește sentimentul de apartenență și ne dezvoltă conexiunea. Compasiunea se bazează, în definitiv, pe ideea că nimeni nu este scutit de suferință și toată lumea merită grijă, începând cu noi înșine și continuând cu cei dragi.
Întorcându-mă în cabinet, recunosc că de multe ori conceptul de compasiune a fost întâmpinat cu frică și rezistență: „Dar dacă mă las pe tânjală dacă mă accept așa cum sunt?”, „Dacă devin mediocru?”, ”Dacă o să ajung să nu mai fac nimic și să devin un ratat?”, ”Dar dacă mă iert prea repede pentru greșelile mele?”. Este o muncă intensă a fiecărui om care este urmărit de aceste întrebări să separe criticul interior de vocea copilului speriat și să îl asigure că aceste frici sunt absolut firești după ani de zile în care motorul nostru de creștere a fost critica. Și, desigur, nu neg că aceasta a putut fi și de folos uneori. Dar mai este de actualitate? Ne ajută cu adevărat să ne certăm mereu pentru a putea să evoluăm? Ne ajută asta să fim mai buni la muncă sau în relațiile noastre sau, dimpotrivă, ne epuizează și ne face mai nefericiți și mai singuri?
Cât despre greșeli, din poziția în care ne uităm la noi cu înțelegere, putem mai degrabă să simțim vinovăție sănătoasă și să reparăm. Când stima de sine este mai presus de compasiunea de sine, psihicul va găsi modalități prin care să nu se uite la greșeală, să o nege și să nu o accepte sau va folosi greșeala pentru a se biciui. Aceste manifestări sunt însă egocentrice și generează închidere și stagnare, nu creștere și dezvoltare.
Compasiunea ne reamintește tuturor că suntem oameni și merităm îngrijire și blândețe, indiferent dacă am primit-o în trecut sau nu și chiar și atunci când am greșit. Nu doar ne face să credem că suntem valoroși, ci ne face să ne simțim că suntem valoroși. Este palma blândă care se așază pe umărul nostru și ne încurajează în momentele grele să nu renunțăm. Iar studiile ne confirmă că merită să tot încercăm să ne tratăm cu compasiune, căci asta ne va aduce o stare de bine, ne va face mai înțelepți, mai stabili emoțional, ne va ajuta să dezvoltăm comportamente mai sănătoase față de noi și cei din jurul nostru și ne va face mai iertători și mai empatici.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.