Sari la continut

Vorbește cu Republica și ascultă editorialele audio

Vă mulțumim că ne sunteți alături de nouă ani Ascultați editorialele audio publicate pe platformă. Un proiect de inovație în tehnologie susținut de DEDEMAN.

Sub cerul unic al Ardealului, am întâlnit cea mai optimistă categorie de români: bătrânii harnici

Bătrân muncitor ardelean

Foto: Getty Images

Orice călătorie prin satele din Ardeal e un drum peste dealuri. Nu doar pentru că așa e geografia lui - coline blânde în valuri crescătoare care se replică fără a semăna între ele. Sate între văi anunțate de turlele ascuțite ale bisericilor, ziduri de case din pietre plate de râu, grădini înecate în verdeață, roșiile împletite cu rabarbărul și tarhonul în arșița de august, camerele răcoroase din față unde stau doar musafirii de seamă, serile reci și uscate cu stele adânci și zgomot de ciurde.

Pe unde am mers prin lume am găsit și am învățat să recunosc cerurile locurilor - deschise și aerate pe malurile marilor, înalte, umede și schimbătoare pe falezele oceanelor, adânci pe crestele munților, cețoase în orașe, în fine, toate nuanțele și toate culorile, în toate combinațiile norilor, apelor și luminilor posibile.

Pentru mine, în Ardeal cerul de vară nu se poate confundă cu alt loc de pe Pământ. Este albastru adânc, electric, dă bine în orice fotografie, scoate în evidență orice floare, casă, față, rochie, lemn, peisaj sau cruce de cimitir. Începe, continuă și încheie fiecare zi cu nostalgia unei vieți tihnite și promisiunea unui rai colorat.

Foto: Alexandra Gătej

Pe drumurile de țară din Ardeal, pe la Nocrich, Cobor sau Cris - acolo unde confortul și bunăstarea din Viscri nu au ajuns încă - printre dealurile moi, colorate și foșnitoare se întâmplă să uiți totul, cum ar zice poetul. 

La început, omul de la oraș care vine pe aici crede că a nimerit exact în locul pe care și l-a dorit: satul ardelenesc vara dă oricui o senzație de liniște, mirosurile sunt autentice, ritmul pare să fi încetinit, aromele și culorile sunt acelea pe care și le-a imaginat, așa că parchează, despachetează, se cazează și se bucură de prima cină cu toate produsele bio. 

Foto: Getty Images

Aproape imediat însă furiile ce conduc mintea omului modern de la oraș se dezlănțuie: caii și căruțele care zdrobesc pietrișul de pe drum fac un zgomot continuu, cocoșii care fac ce fac cocoșii, orice voce din orice curte care pare singura voce de pe planetă și-ți sparge capul, localnicii care par vicleni și găsesc mereu modalități tot mai creative ca să plătești una altă, nu e internet, magazinul sătesc unde stau localnici de toate felurile și beau, dar unde nu se găsește mai nimic în afară de alcool și mărfuri de care nu ai auzit în viața ta, muștele care atacă orice pui pe masă, țânțarii de seară, ceva ce te pișcă încontinuu pe orice deal apuci… Orășenii sunt clar decăliți și nici satele nu mai sunt ce au fost odată, îți spui și pleci pe dealuri. Stâne cu ciobani tineri care nu ridică ochii din telefon, deși câinii lor (cei mai mulți corciți cu rase agresive care atacă orice) pot să sfâșie cu ușurință oameni, nu doar urși, turiști inconștienți care fac offroads prin păduri cu ATV și care seara la cină îți povestesc despre atașamentul lor eco și legătura intrinsecă cu natura, drujbe care se aud din desișurile din care ies mereu căruțe cu lemne, intrările și ieșire din sate unde toată suflarea aruncă gunoaie, mult plastic și tot ce mai consumă oamenii de la marile magazine alimentare din orașele mari unde muncesc cei tineri. Din când în când apare și câte o casă roz țipător cu balustrade de inox și gresie în față casei și te întrebi unde au văzut așa ceva și de ce.

Foto: Profimedia Images

Bisericile sunt încuiate și în satele mici unde locuiesc la un fel toți românii de orice crez din Ardeal preoții vin „ca la două săptămâni” iar la slujbe mai merg puținii bătrâni rămași. Despre doctor se mai știe doar în satele mai mari cu dispensar iar cu școlile e jale: se merge pe jos cam 10km pe zi în medie dus întors pentru ore, primăriile și sediile de poliție arată cel mai bine în satele transilvane mici și uitate. Case multe părăsite, frumoasele case ardelenești sobre și gospodărite altădată, acum se prăbușesc în peisajul altfel ireal de frumos.

E greu să vorbești aici despre speranță, dezvoltare personală, generozitate sau alte idei despre care tu, din capitala țării, crezi că sunt subiecte de discuție firești. Lupta cu natura și pentru supraviețuire aici se dă în fiecare zi, vine ursul, pământul trebuie muncit, fânul cosit, poamele adunate, animalele de hrănit (înaintea oamenilor, cum e obiceiul), mâncare de făcut, curățenie, grădina, câmp - secvența e dată doar de anotimpuri, dar rutinele sunt aceleași pentru toți.

Dimineață la micul dejun tragi cu urechea la femeile care lucrează în bucătărie - cine pe cine a bătut azi noapte, ce s-a mai scumpit și ce a fost aseară la serial. Prejudecățile sunt mari și direct proporționale cu distanță față de școală și față de oraș… Și, cu toate astea, casele albastre pe zidurile cărora se urcă florile de țară cele galbene și albe, modeste și frumoase, perdelele albe cusute cu dantele, porțile din lemn cu grinzi masive și ornamente puține, mirosul de fân, iarbă, piatră și lemn ars, ritmul tăcut, dar intens al treburilor de la țară, serile, mai ales serile de vară, fac ca ceea ce-ți invadează mintea după două, trei zile să fie o mare liniște în care simți efectiv cum dispare tremurul orașului și cum, în praful de pe uliță, se topește toate furia inutilă și fără valoare cu care ești umplut în goana nebună după lucruri și putere.

Foto: Profimedia Images

Sub cerul unic al Ardealului am întâlnit cea mai optimistă categorie de români: bătrânii harnici. Cei care au auzit de la ai lor sau au văzut cu ochii lor cum le dispare satul de sub picioare. Și care, cu toate acestea, continuă să facă ce au fost învățați să facă de către părinții lor: să muncească, să se roage, să-și aștepte cu dor neamurile duse prin lume. Cu pielea ridată, cu mâinile crăpate, merg duminicile la biserici îmbrăcăți în costum cu cămașă albă și cred că, dacă satul lor trăiește de sute de ani, va trăi și mai departe. Un obicei sănătos. Optimismul. Sigur, pentru asta îți trebuie un cer de Ardeal.

***

Societatea Omului Sănătos este o comunitate formată în jurul obiceiurilor sănătoase, care își propune să promoveze echilibrul în toate aspectele vieții omului modern, dar și în relația pe care acesta o are cu mediul înconjurător. În 2021, Societatea Omului Sănătos a lansat habits, o serie de conversații contemporane despre trup, minte și spirit care pot fi urmărite online, lună de lună.

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp 

Abonează-te la newsletterul Republica.ro

Primește cele mai bune articole din partea autorilor.

Comentarii. Intră în dezbatere
  • Nume check icon
    Orasenii mai cu staif au "redescoperit" lumea "mirifica" a satului romanesc, in special cel din Transilvania ca 'ii mai fain acolo...". Toti iubesc satul romanesc - in unele locuri ramas cam la nivelul anului 1900 - dar nu s-ar muta unul intr-un astfel de sat sa se faca taran...
    • Like 0
  • Felicitări pentru articol. O ardeleancă care a copilărit la țară.
    • Like 1
  • Dragă Alexandra Gătej, vă rog să primiți din partea mea felicitări pentru cel mai frumos titlu pe care l-am întălnit pe Republica!
    • Like 2
    • @ Niculae Moromete
      Subscriu total , Asa este , vesnicia s-a nascut la tara ,sau cym se mai spune ,;
      --Mai inatai , a fost satul si apoi orasul !! Frumos articol ,felicitari !
      • Like 0
  • check icon
    Atâta-i bine, cât mai avem parte de toate astea !...
    • Like 0
  • Interesanta descriere a satului ROMANESC actual nu doar din Ardeal. In final, autoarea iubitoare de traditii si obiceiuri romanesti, vorbeste de Societatea Omului Sanatos si de habitas. Un vechi obicei ,,pur ardelenesc"
    • Like 3
  • nicu check icon
    Așa e viata
    • Like 0


Îți recomandăm

Solar Resources

„La 16 ani, stăteam de pază la porumbi. Voiam să-mi iau o motocicletă și tata m-a pus la muncă. Aveam o bicicletă cu motor și un binoclu și dădeam roată zi și noapte să nu intre cineva cu căruța în câmp. Că așa se fura: intrau cu căruța în mijlocul câmpului, să nu fie văzuți, făceau o grămadă de pagubă, călcau tot porumbul. Acum vă dați seama că tata nu-și punea mare bază în mine, dar voia să mă facă să apreciez valoarea banului și să-mi cumpăr motocicleta din banii câștigați de mine”.

Citește mai mult

Octavian apolozan

Tavi, un tânăr din Constanța, și-a îndeplinit visul de a studia în străinătate, fiind în prezent student la Universitatea Tehnică din Delft (TU Delft), Olanda, una dintre cele mai renumite instituții de învățământ superior din Europa. Drumul său către această prestigioasă universitate a început încă din liceu, când și-a conturat pasiunea pentru matematică și informatică.

Citește mai mult

Green Steps

100.000 de români au participat la marcarea a 100 de kilometri din traseul Via Transilvanica într-un mod ingenios. „Drumul care unește”, este un traseu turistic de lungă distanță, care traversează România pe diagonală, de la Putna la Drobeta Turnu Severin și este destinat drumeției pe jos, cu bicicleta sau călare. Via Transilvanica este semnalizată cu marcaje vopsite și stâlpi indicatori. Pe parcursul drumeției, călătorii vizitează ceea ce constructorii spun că este cea mai lungă galerie de artă din lume, pentru că la fiecare kilometru se găsește o bornă din andezit sculptată individual.

Citește mai mult
sound-bars icon