Ţara Sindromului Stockholm aplicat

“Sindromul Stockholm descrie comportamentul unei victime răpite sau captive care, în timp, începe să își simpatizeze răpitorul. Persoanele captive încep prin a se identifica cu răpitorii, ca un mecanism defensiv, din teama de violență. Micile semne de bunătate venite din partea răpitorului sunt amplificate, întrucât într-o situație de captivitate, lipsa perspectivelor este prin definiție imposibilă. Încercările de evadare sunt și ele percepute drept o amenințare, întrucât, într-o tentativă de evadare, există marele risc ca cel răpit să fie afectat și rănit. Drept consecință, victima devine hiper-vigilentă în privința nevoilor răpitorului și neștiutoare în privința propriilor nevoi. Separarea de răpitor devine tot mai grea pentru victimă, întrucât ar pierde singura relație pozitivă formată - cea cu răpitorul.” Sursa Wikipedia

Aşa ar suna partea teoretică. Aplicabilitatea acestei teorii (presupunând că cineva ar vrea să o testeze conştient) este variată şi nu am să vă plictisesc cu ea însă se rezumă la un singur element: disonanţa cognitivă. Disonanţa cognitivă, pe scurt, este reacţia chimică a creierului care apare în perioadele prelungite de nefericire şi care creează un univers alternativ ce contravine convingerilor sale iniţiale.

Putem vedea Sindromul Stockholm aplicat, la scară largă, în România: cea mai înjurata ţară de pe glob (până treci de graniţa evident că apoi devii patriot) în care cetăţenii sunt absolut îndrăgostiţi de tot ce merge prost.

Să explic: gândul mi-a venit de la protestul taximetriştilor căruia nu i-am dat prea multă atenţie, însă în contextul căruia am citit sute de povestioare de la oameni care se plângeau (pe bună dreptate) de taximetriştii bucureşteni. Apoi mi-am dat seama că şi eu am avut parte de incidente cu tagma lor, însă nu le-am dat prea mare atenţie că mai avem şi alte lucruri de făcut pe lume. În timp ce mă gândeam la asta mi-am dat seama că există o opţiune: Uber. O opţiune care e mai ieftină, mai curată, mai modernă şi pe care...eu nu am folosit-o până acum. 

Deşi am prieteni care o folosesc şi mi-au recomandat-o, nu am ajuns niciodată până acolo. Apoi am conștientizat că în mintea mea (şi în a altora sunt sigur, că dacă eram ultimul trezit nu existau 3000 de taxiuri în Bucureşti) s-a format ideea că taxiul este singura opţiune. Şi pentru o lungă perioadă de timp chiar a fost. Dacă aveai nevoie să ajungi undeva şi te mai şi grăbeai, doar ca să ajungi înghiţeai rapid orice porcărie ar fi putut fi produsă de cursa respectivă. Pentru că altfel te aştepta RATB-ul, alt episod nefericit al existenţei noastre efemere.

Astfel în mentalul colectiv s-a creat ideea că „asta e, alţii nu sunt, ne descurcăm cu ce avem”. Şi ei au continuat să existe pentru că le-a mers şi asta a creat un cerc vicios. Este similar cu cazul meltenilor şi cocalarilor (ceea ce mulți taximetrişti sunt, însă mă refer la specie în alt context) şi relaţia lor specială cu femeile. Aceşti bărbaţi cu apucăturile lor specifice nu ar exista pe pământ dacă metodele lor nu ar da roade. Dacă niciun astfel de specimen nu ar ar reuşi să pună mâna pe o femeie, natura şi-ar urma cursul şi i-ar obliga să îşi schimbe metoda. Dar se pare că undeva, cumva, cândva, una sau mai multe femei au întors capul la un „pisi, pisi te fac un cearşaf” şi l-a descoperit pe bărbatul visurilor ei, pe care altfel l-ar fi ratat pentru totdeauna.

Acum, dacă luăm cele două anecdote şi le extrapolăm în spectrul larg al populaţiei şi al deciziilor pe care aceasta le ia în cabina de vot, vom observa aceleaşi rezultate. Cum altfel ai explica repetarea, timp de mai multe cicluri electorale, a aceleaşi greşeli – îi spunem aşa de dragul discuţiei.

Românul pare să fie îndrăgostit în continuare de atacatorii lui. Fără nicio bază reală se ataşează emoţional de aceeaşi tipologie de tâlhar pe care îl idolatrizează dar pe care îl reneagă periodic doar pentru a-l crede din nou. Pentru că, de ce să nu luăm în considerare, după o perioadă de nefericire şi nemulţumire, atât de lungă, poţi ajunge să iţi creezi un univers paralel. Acesta este Sindromul Stockholm aplicat. În cazul acesta disonanţa cognitivă este dată de conflictualitatea dintre „altfel nu se poate în Românica” şi „aşa şi? Îi schimbăm pe ăştia şi vin aceeaşi că ăştia sunt mâna-n mâna toţi”. Şi împreună creează un cerc vicios.

Textul de faţă este evident doar un debuşeu în faţa frustrării de a nu găsi un răspuns la întrebarea cum reuşeşte un partid care guvernează după vechiul principiu „Egalite, Fraternite, Să-mi iasă şi mIE”, reuşeşte să se menţină popular. Cum explici că televiziuni, la care, dacă te uiţi simţi cum îţi scade IQ-ul, fac bani şi se extind? Cum explici că taximetriştii rămân la fel?

Este doar aplicarea Sindromului Stockholm, sau nu ne-am prins noi deocamdată că există un „Uber” pentru orice.

Sau nu îţi explici şi te duci Piaţă şi #rezişti

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp