Torţionari la patru ace. Cum s-au implicat demnitarii lui Ceauşescu în cazul Ursu?

Sunt peste 15 ani de când procurorii militari nu au mai finalizat un rechizitoriu cu privire la crimele comunismului. Iată de ce ştirea potrivit căreia secţia militară a Parchetului Curţii Supreme i-a trimis în judecată pe alţi patru participanţi la asasinarea disidentului Gheorghe Ursu, în toamna lui 1985, în arestul Securităţii şi Miliţiei din Calea Rahovei, e cu adevărat una demnă de comentat pe larg. 

Este evident că optica procurorilor militari s‑a schimbat la 180 de grade. Cel mai probabil, această turnură a fost generată de cazurile Alexandru Vişinescu şi Ioan Ficior, foşti comandanţi de unităţi penitenciare în anii ’50‑’60, puşi sub acuzare în 2013 şi, între timp, trimişi în judecată de procurori civili şi condamnaţi pentru tratamente inu­mane (după ce iniţial au fost judecaţi pentru crime împotriva umanităţii). Nu mai devreme de 2012, procurorii militari au respins orice solicitare de a-i trage la răspundere pe cei patru foşti agenţi ai organelor de represiune comuniste implicaţi în cazul Ursu.

Un serial în Justiţie

Am putea spune, fără să greşim, că acesta este episodul al doilea al procesului asasinării inginerului Gheorghe Ursu. De-a lungul timpului, au mai fost condamnaţi fostul deţinut Marian Clită, care era, de alfel, şi informator de cameră, care l-a torturat în celulă pe Ursu, ofiţerii din conducerea Arestului Miliţiei, Tudor Stănică şi Mihail Creangă, şi fostul general Eugen Grigorescu, care a distrus jurnalele lui Ursu. Subofiţerul de pază Ştefan Burcea a decedat în timpul procesului.

Continuarea nu a fost obţinută uşor. Începând cu 2007, Andrei Ursu face mai multe cereri pentru anchetarea securiştilor care i‑au ucis tatăl. Procurorii au tergiversat ancheta, fie prin NUP, fie declinând cauza, fie plimbând dosarele între instanţe şi parchete. Un judecător militar chiar a decis că nu mai e nimic de făcut. Au urmat însă cazurile Vişinescu şi Ficior, lucrurile se mişcau. A mai fost nevoie, totuşi, de o grevă a foamei a lui Andrei Ursu şi de decizia procurorului general de la acea dată, Tiberiu Niţu, pentru ca dosarul să fie redeschis în 2014.

E oare ultimul episod al cazului Ursu? După deţinuţi, anchetatori şi demnitari, parcă lipseşte o verigă din acest lanţ al crimei. Unde sunt informatorii care l-au turnat pe Gh. Ursu? Procurorii militari au mai stabilit, pe baza documentelor din arhiva CNSAS, identitatea reală a informatorilor care l-au turnat pe Ursu. Totuşi, nu sunt ei complici la crima comisă de Securitate? Cred că judecătorii Curţii Supreme, unde va fi judecat dosarul, au toate motivele să îi cheme pe foştii colaboratori ai poliţiei politice pentru a afla circumstanţele în care Securitatea a aflat de jurnale.

Dintre cei patru consideraţi vinovaţi azi de procurorii militari, doi sunt demnitari (fostul ministru de Interne George Homoştean şi fostul şef al Departamentului Securităţii Statului, cu rang de ministru secretar de stat, Tudor Postelnicu(1)), iar ceilalţi doi (maiorul Marin Pîrvulescu şi colonelul Vasile Hodiş), foşti anchetatori ai Securităţii. Anchetatorii sunt acuzaţi de crime împotriva umanităţii, în timp ce demnitarii sunt trimişi în judecată pentru că au fost complici la o astfel de crimă.

Foştii demnitari ceauşişti Tudor Postelnicu (85 de ani) şi George Homoştean (93 de ani) fac parte din „selecta“ categorie a oficialilor regimului comunist trimişi a doua oară în judecată pentru acte de represiune politică în timpul comunismului(2). În cazul lui Postelnicu, putem vorbi chiar de a treia trimitere în judecată. El a fost condamnat la închisoare pe viaţă în celebrul „lot CPEx“, judecat la începutul anilor ’90 şi eliberat după şapte ani de temniţă. Cei doi foşti demnitari au mai fost condamnaţi în celebrul dosar „Autobuzul“, în care a fost elucidată uciderea, în 1981, a trei tineri la ordinul verbal al dictatorului Nicolae Ceauşescu, după ce au luat ostatici şi au sechestrat un autovehicul de transport în comun. Ceauşescu le-a ordonat lui Homoştean şi lui Postelnicu asasinarea celor trei. Trupele Securităţii au deschis focul în plin, ucigând pasageri şi pe cei trei. Rudele victimelor au cerut dreptate şi au făcut presiuni asupra Justiţiei. Procesul a durat 12 ani şi s-a finalizat cu condamnarea a şase lucrători din structurile represive, printre care şi cei doi demnitari. Ambii au fost condamnaţi la instigare la omor deosebit de grav, primind câte 14 ani de închisoare. Homoştean a ieşit din penitenciar după aproape un an şi trei luni, fiind amnistiat şi graţiat(3).

Miniştri în acţiune

Istoria cazului Ursu este îndeobşte cunoscută. Inginerul ţinea zeci de jurnale din notaţiile zilnice, pe care nu le discuta aproape niciodată cu familia sau cu prietenii. Securitatea a activat reţeaua informativă din institutul de cercetări în care lucra Ursu pentru a afla date despre preconizata călătorie a acestuia la fiica sa, în SUA. Astfel, colegii de birou, după ce îl observaseră pe Ursu că îşi scria unele notiţe, i-au cotrobăit prin dosare şi au dat de notele de jurnal. Evident, au informat şi Securitatea. Aşa s-a deschis dosarul „Udrea“, avându-l ca obiect pe inginerul Gh. Ursu.

Ofiţerii Pîrvulescu(4) şi Hodiş au fost direct implicaţi în această speţă încă de la debutul dosarului. Ei au făcut percheziţiile acasă la Ursu, l-au interogat şi au audiat persoane apropiate. Inginerului i se deschide între timp şi un dosar penal de drept comun pentru deţinere de valută. Aceste cercetări se făceau în deplină conspirativitate, pentru a se da o aparenţă de anchetă banală acestui caz care a stârnit interesul la vârf al decidenţilor regimului Ceauşescu. De altfel, arestarea lui Ursu în septembrie 1985 se face tocmai sub această acuzaţie. În Arestul Direcţiei de Cercetări Penale, disidentul a fost torturat atât de către cei doi anchetatori trimişi astăzi în judecată, cât şi de către deţinuţi. Rezultă de aici în mod clar complicitatea Miliţiei şi a Securităţii în acest caz „comun“.

Ursu a murit torturat, la spitalul-penitenciar Jilava, pe 17 noiembrie 1985. Deja înainte de a fi ucis, începe vâlva(5) în jurul reţinerii lui, şi tot aici începe acţiunea celor doi demnitari. Pe adresa Departamentului Securităţii Statului şi a Ministerului de Interne ajung solicitări şi interpelări din străinătate cu privire la moartea lui Ursu. Inclusiv trei membri ai Congre­sului american, Sydney Yates, Lee Hamilto şi Mark Siljandor, le scriu autorităţilor române chiar înainte de decesul disidentului. Situaţia era complicată, România fiind vizată de o ridicare a clauzei naţiunii celei mai favorizate tocmai din cauza încălcării repetate a drepturilor omului (6).

Cei doi demnitari cunoşteau prea bine situaţia lui Ursu, fiind coordonatorii Direcţiei a VI-a, dar fac tot posibilul să ascundă adevărul. Cu alte cuvinte, dezinformează şi încearcă să muşamalizeze crima petrecută tocmai în ograda lor. Aici trebuie subliniat că Ursu nu murise la data când se făceau eforturi susţinute pentru a induce în eroare Occidentul. Aşadar, în timp ce era torturat în arest, demnitarii lui Ceauşescu asigură liniştea în jurul anchetei, trag de timp, încearcă să ameţească cercurile străine interesate de caz. După deces, începe faza a doua a dezinformării: banalizarea cazului, terfelirea imaginii lui Ursu, acreditarea ideii că a murit din cauze naturale („infractor de drept comun“, „speculant notoriu“, decedat din cauza „bolii cardiace de care suferea“).

Disimularea şi ocultarea realităţii sunt flagrante şi au fost făcute cu bună ştiinţă de Postelnicu şi Homoştean. Nu doar că cei doi cunoşteau îndeaproape cazul, coordonând probabil informal diferite acţiuni din anchetă, dar erau la curent cu toată evoluţia, inclusiv cu modul în care a decedat Ursu (de pildă, procurorii au demonstrat că medicul legist, Anastase Cavaliotti, era informator al Securităţii). Procurorul general adjunct de la acel timp nota, cu câteva luni înainte de asasinarea lui Ursu: „Cazul este cunoscut şi analizat la nivelul conducerii Securităţii Statului şi a Ministerului de Interne“(7).

Un întreg cerc de înalţi funcţionari ai statului erau, de altfel, la curent cu această anchetă, iar datele autopsiei au fost, de asemenea, cunoscute. Ne întrebăm: cum era, oare, posibil ca cei doi demnitari să nu ştie de acest caz, când moartea lui Ursu a fost notificată procuraturii abia la zece zile după deces? Mai mult, Procuratura Bucureşti a închis cauza „Ursu“, respectiv dosarul penal de drept comun, constatându-se decesul inculpatului prin „moarte patologică“. O astfel de concluzie şi o astfel de acţiune concertată nu puteau fi decât rodul unor decizii informale, luate la cel mai înalt nivel. Iar Postelnicu şi Homoştean nu puteau lipsi din acest cerc de complicităţi.

Unde sunt informatorii?

Complicitate înseamnă, în această speţă, o crimă. Nu este posibil (şi probele din dosar arată clar acest lucru) ca anchetatori şi deţinuţi (informatori de cameră) să îl tortureze pe Ursu, fără ca de la cel mai înalt nivel să fi existat un ordin expres în acest sens. Aşa s-a închis şi dosarul Ursu, s-au ascuns probele, aşa s-a făcut şi tăcere cu privire la asasinat. Structura centrală de comandă – Homoştean şi Postelnicu – s-a ocupat îndeaproape de aceste operaţiuni. Este meritul procurorilor militari de azi de a fi dovedit acest lanţ al crimei.

E oare ultimul episod al cazului Ursu? După deţinuţi, anchetatori şi demnitari, parcă lipseşte o verigă din acest lanţ al crimei. Unde sunt informatorii care l-au turnat pe Gh. Ursu? Procurorii militari au mai stabilit, pe baza documentelor din arhiva CNSAS, identitatea reală a informatorilor care l-au turnat pe Ursu. Totuşi, nu sunt ei complici la crima comisă de Securitate? Cred că judecătorii Curţii Supreme, unde va fi judecat dosarul, au toate motivele să îi cheme pe foştii colaboratori ai poliţiei politice pentru a afla circumstanţele în care Securitatea a aflat de jurnale. De altfel, „Aşa a început şi epopeea dosarului Ursu Gheorghe Emil – un om de bine s-a implicat şi a găsit jurnalul intim al inginerului şi a informat Securitatea“(8).

În final, nu pot să nu menţionez numele lui Andrei Ursu. De un sfert de veac pe urmele călăilor părintelui său, el este omul care a făcut eforturi uriaşe pentru ca făptaşii să poată fi aduşi în faţa justiţiei. Dacă ar exista un centru „Simon Wiesenthal“ al crimelor comunismului, Andrei Ursu ar merita cu certitudine să fie acolo, cel puţin ca mentor. Încă din anul de graţie 1990, când colegii foştilor ofiţeri care l-au anchetat pe Ursu se prefăceau că investighează circumstanţele morţii disidentului, de la tentativa conducerii poliţiei de la acel moment de a distruge probele (toate aceste detalii se găsesc în rechizitoriul de astăzi al procurorilor militari) şi până la „NUP“-urile succesive, Andrei Ursu a fost acolo, peste ei. Nu s-a lăsat şi a izbândit.

______________

(1) Tudor Postelnicu a preluat, din octombrie 1987, postul de ministru de Interne de la George Homoştean, trimis ambasador în Cehoslovacia.

(2) În aceeaşi situaţie mai este Ion Deheleanu, fost şef al Miliţiei judeţului Timiş, condamnat atât pentru represiunea de la Timişoara, din Decembrie 1989 („lotul CPEx“), cât şi pentru implicarea în operaţiunea „Autobuzul“. Cele două pedepse i-au fost contopite, executând puţin peste cinci ani de detenţie.

(3) George Homoştean a fost arestat la 26 ianuarie 1993 şi eliberat la 15 aprilie 1994, prin amnistiere, conform Decretului 11/1988. În 2002, preşedintele Ion Iliescu, la propunerea Ministerului Justiţiei, l-a graţiat de restul de pedeapsă rămas neexecutat.

(4) Fiind implicat în reprimarea manifestaţiilor din 1989, maiorul Marin Pîrvulescu, alături de alţi lucrători ai Direcţiei a VI-a a Securităţii, a fost trecut în rezervă, arestat şi trimis în judecată cu privire la aceste evenimente. Nu se cunosc alte detalii.

(5) Conform rechizitoriului procurorilor militari, Gabriel Andreescu a fost unul dintre cei care a transmis în Occident ştirea privind circumstanţele suspecte în care a decedat Ursu în arest.

(6) Anticipând retragerea clauzei acordate în 1975, Nicolae Ceauşescu a notificat autorităţile americane, în 1988, că renunţă la acest privilegiu.

(7) Rechizitoriul din 29.07.2016, din dosarul 32/P/2014, p. 54.

(8) Ibidem, p. 13.

Acest text este asumat de autor în calitate exclusiv privată şi nu reprezintă punctul de vedere al nici uneia dintre instituţiile şi/sau organizaţiile la care acesta este angajat sau la care este afiliat.

Articolul a fost publicat în observatorcultural.ro

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp