Fotografiile cu bojdeuca lui Creangă renovată au fost postate pe Facebook de Costel Alexe, șeful Consiliului Județean Iași, instituție care s-a ocupat de lucrări
Recentul scandal al renovării bojdeucii lui Creangă (pentru că de restaurare nu poate fi vorba, ci de renovare după ureche) ne pune înainte trista realitate a betonificării României, a termopanizării ei și a renovării de instituții culturale în culori țipătoare și spoturi de lumină ieftine. Bine ar fi ca acest exemplu să fie ultimul, tocmai prin forța emblemei distruse de niște edili care nu țin seama de faptul că în lucrările publice un cuvânt de spus ar trebui să îl aibă Ministerul Culturii și niște arhitecți și urbaniști adevărați.
Bojdeuca lui Creangă este doar un vârf de aisberg, un monument mai vizibil, dar de-a lungul și de-a latul țării s-a construit și s-a renovat în bătaie de joc, într-o nepăsare vecină cu cruzimea. Dacă aceeași nepăsare ar întâlni-o acești oameni în cabinetul medicului sau pe masa de operație, ar amenința apoi cu procese de malpraxis. Dar pentru că urâciunea comisă de ei nu duce la ucideri vizibile, atunci probabil dorm destul de împăcați noaptea.
În urmă cu aproximativ trei ani, au început lucrări de reabilitare pe drumul județean argeșean care leagă localitățile Vulpești de Popești. Mergând la părinții mei, am văzut oroarea care se apropia cu fiecare metru asfaltat. Drum lărgit cu dispariția trotuarului de pământ, șanțuri adânci de aproximativ un metru, capete de pod de beton foarte înalte, trotuare betonate mutate dinspre carosabil spre partea cu gardurile. Ca atare, a dispărut verdeața de pe șanț, iar cea din fața curții s-a redus drastic. Priveliștea e dezolantă. Înainte de Vulpești, poți vedea obișnuitele drumuri mărginite de pomi fructiferi, tufe de liliac sau de nalbă, șanțuri înierbate, în care dacă aluneci cu o bicicletă sau cu mașina, nu pățești nimic. După această localitate, ai impresia că te afli în fața unor canalizări deschise, făcute pentru zone frecvent inundabile. Dar nu, nu suntem în lunca Dunării, iar cel mai apropiat râu, Teleormanul, este departe și cu firul apei scund și prietenos cu așezările oamenilor. Deplasarea cu mașina este acum cu emoții, dacă ai derapat cu o roată înăuntru, atunci nu mai ieși decât ca un acordeon de fiare. Șanțuri făcute în dușmănie și față de copii, și față de bețivii satelor, șanțuri din care nu mai ieși decât cu salvarea. Când eram mică, mergând cu bicicleta am avut odată pe ghidon o pungă cu o sticlă goală. Cumva, genunchiul mi s-a proptit în sticlă și nu am mai putut pedala. De la emoția acestei întâmplări, nu am mai ținut nici direcția, ci am ajuns în șanț, prin care am trecut însă fără să cad și am ieșit pe partea cealaltă. Acolo, alertat de țipătul meu, m-a salvat oprindu-mi bicicleta un vecin cu o istorie palpitantă (cel puțin pentru noi, copiii). Era doar puțin mai mare decât mine, să fi avut vreo 15 ani, iar niște vecini îl luaseră din Gara de Nord, dintre cei care se drogau cu aurolac. Originar din Piatra-Neamț, el voise să vină la noi, în sud. Locuia deci la câteva case depărtare de noi și își ajuta familia gazdă la treabă. Seara, ne adunam mai mulți copii și stăteam la povești, pe marginea acelorași prietenoase șanțuri.
Ce am obținut acum? Un drum de mare viteză, deși teoretic limita este aceeași în localitate (50 km), trotuare impracticabile adeseori (pentru că oamenii au mașinile parcate pe podini și pietonul trebuie să le ocolească tot pe carosabil), capete de pod de o înălțime inexplicabilă și sentimentul accentuat că ți s-a luat satul, drumul. Pentru a întâlni acea verdeață care înainte era peste tot, trebuie să intri în curți, în grădini. Odată ce ai ieșit de acasă, mașinile mici sau tirurile te zboară (pentru că nu poți să ai o autostradă prin sat, iar șoferul să nu fie tentat să meargă cu o sută la oră). Satul nu mai este al nostru. Acea mică vorbă din fața porții, acel alergat după un câine sau o găină rătăcită pe drum, acel întors seara de la câmp cu cele 4-5 vaci din cătun (altădată peste 30), toate acestea sunt amenințate. Ieși cu sentimentul riscului și pe socoteala ta. Dacă ai un copil de mână sau un cărucior, nu mai ești într-un mers legănat de explicație și cunoaștere, ci întinzi pasul ca să nu ți se întâmple ceva. Lumea modernă ne face din ce în ce mai individualiști. Important este, probabil, să se plimbe mărfurile fără noi și să ajungem cât mai repede din punctul A în punctul B. Plăcerea călătoriei este suspendată, călătorului nu îi mai șade deloc bine cu drumul. Nu mai are nevoie de fântâna sau cișmeaua de lângă drum, nu se mai oprește la troița care dădea binețe și binecuvântare deopotrivă localnicului și străinului în trecere. Oamenii încep să își facă din case mici cazemate în care să se simtă bine și la adăpost față de un „afară” perceput fie ca ostil, fie ca indiferent. Ceea ce este anormal, pentru că acest „afară” e spațiul de întâlnire cu celălalt, cu vecinul, cu prietenul sau cu străinul.
Nu este un spațiu vid și mort, ci unul cu un sens dat de ceilalți - de o fântănă, o troiță, un magazin, sau o altă casă spre care pornești. Sâmbăta, femeile se înșiră dinspre biserică purtând, într-o cădelnițare seculară, de pe un braț pe altul, o târnă (coș) cu colivă și sticla de vin. Tot sâmbăta, vecinii se cheamă la pomană, obicei păstrat până azi. Cel mai recent, la sfârșit de octombrie, am mers cu fiica mea de cinci luni la o astfel de pomană și sper ca și ea să perpetueze acest obicei. Pentru că poți face o pomană cu milă și bucurie pentru un sărman necunoscut, dar este bine să și aduni oamenii cunoscuți la o masă în curte, vorbind despre răposat, dar și depre toate ale lor. Viață cu bune și rele, vorbe spuse deasupra unui castron cu varză, cu oamenii strânși unii într-alții (să încapă pe bancă), atingându-li-se coatele și ștergându-li-se urmele de statut sau de stare materială. Ești așezat pe banca aceea îngustă, iar nimănui nu pare să îi pese că lângă el stă cel mai sărman om al satului (trăind cumva din pomană în pomană), ci simți că ești egal cu el în fața vieții și, mai ales, a morții. Atmosfera, deși de comemorare, nu e în fapt deloc tristă, așa cum adesea nu este tristă nici măcar la priveghi (folcloriștii ne vorbesc de glumele de priveghi, dar veselia asta se poate explica și prin nădejdea în viața veșnică).
Știind toate acestea, când drumul de beton era în lucru și se tot apropia, am mers la primărie. Am vrut să îl rog pe primar ca măcar acele capete de pod să le facă mai scunde, să nu mai avem acea imagine dezolantă care apărea deja în satele unde lucrările se terminaseră. Mi-a răspuns că a făcut sesizări la prefectură și că a vorbit cu cei de la șantier, cu aceeași dezamăgire ca și mine. Atunci am scris eu însămi către Consiliul Județean Argeș, de unde am primit un răspuns standard, legat de proiectul care a câștigat licitația. Dacă a fost aprobat, atunci nu se mai pot face modificări pe parcurs. Desigur, mai puțin beton înseamnă probabil o recalculare (în jos) de costuri. Deci, pereat mundus, poate să piară lumea, poate să plouă cu sesizări și „lăcrămații” (la propriu), mergem înainte cu toate ororile.
Ce se mai poate face? Ce este așa de trist și nepotrivit în renovarea actuală a bojdeucii lui Creangă sau a unui drum de țară? Probabil, oamenii ar trebui să înțeleagă două lucruri. Mai întâi, că nu au competențe universale și că e bine să ceară sfat de la cei în drept. Ba e chiar legal și obligatoriu, la o adică. Există meseria de arhitect peisagist, un edil nu ar trebui să facă un parc plantând după ureche și aruncând câteva bănci. Există meseria de urbanist, de restaurator, de curator, de arhitect. Și bine ar fi ca ei să fie inși cu pasiune și responsabilitate, nu cu nepăsare și „malpraxis”. Pentru că poate nu ești doctor să omori oameni, dar omori sens, cultură, tradiție, peisaj, comunitate.
Iar al doilea lucru pe care poate ar fi bine să îl înțeleagă autoritățile locale, ca și noi toți, este că și lucrurile au inima lor. Legenda mănăstirii Argeșului, care ar fi cerut un suflet în zidurile ei, se află în toți Balcanii. Mamarea (bunica maternă) ne povestea legende înfiorătoare, despre temelii care se surpau, până ce înăuntru se arunca o sfoară cu care se măsurase o fată la horă (și care avea să moară). Aceste exemple de animism extrem nu trebuie luate ca atare, ci le putem înțelege ca simboluri nu doar ale jertfei pentru creație, ci și ale ideii că locurile au un suflet al lor. Mircea Eliade spunea că omul modern, în goana sa după confort, a transformat casele în „mașini de locuit”. Numai că nu pot fi toate astfel.
Casa lui Creangă nu poate fi o mașină de locuit cu încălzire prin pardoseală și lemnărie wenge. Ea are un principiu în spate, un sens, așa cum au multe locuri din țara asta. Pe toate ar trebui să le ocrotim de un asalt al ignoranței, al inculturii și al răutății, până la urmă. Și apoi, să iubim mai mult spațiul comunitar, nu să ne baricadăm în micile noastre cazemate. Să nu transformăm toate satele din România în satele nou apărute de la periferia Bucureștiului, unde nimeni nu cunoaște pe nimeni și nici nu le pasă de asta. Să continuăm a ridica un țoi de țuică pe deasupra unei farfurii de varză călită, sub un cer de octombrie, mirosind a ploaie, în amintirea unui om drag, dar și în bucuria prezenței celui de lângă noi.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.
Nu știu de ce am impresia că suntem săpați la temelie. Se șterg tradițiile, lemnul este înlocuit de beton iar ferestrele cu patru ochiuri care simbolizau sfânta cruce, sunt înlocuite cu termopane... să fie pur și simplu incompetență sau distrugere premeditată a specificului local?
Nu generalizez dar aceste experiențe triste le trăiesc din ce în ce mai des.
Maramureșul pe care îl văzusem mult înainte, prin anii 70, îmi lăsase atunci o amintire foarte plăcută – eram încântat că m-am întâlnit personal cu Stan Ioan Pătraș care a acceptat să-mi dea un autograf în jurnalul meu de călătorie, alături de câteva versuri copiate de pe crucile cioplite de el pentru Cimitirul Vesel.
La ultima vizită în Maramureș nu am mai remarcat absolut nicio diferență față de orice altă localitate prin care trecusem până acolo. Nu case de lemn, nu acoperișuri acoperite cu șiță, nu porți tradiționale maramureșene din lemn cioplit cu modele ancestrale, solare. Fiecare a construit după capul lui, vile, mausolee, turnuri de sticlă, porți și garduri din fier forjat. Nimic nu aducea aminte că treceam prin Maramu. Puteam să mă aflu la fel de bine în Chitila sau la Pătârlagele.
Iar eu plecasem de acasă cu gândul să le arăt nașilor mei olandezi un sat autentic românesc... rânduit în jurul unei biserici dintr-un lemn... a trebuit să mă documentez pe google maps ca să mai găsesc niște așezări pe care localnici nu au apucat să le modernizeze, de parcă ar fi fost rușinați de frumusețea caselor strămoșești.
Iar de reînnodat tradițiile, de recuperat spiritualitatea cine să se ocupe? Și mai ales cum? Fiindcă dacă tradiția nu a fost impregnată în viața ta cum să o reintroduci fără să pară ceva superficial și forțat? E adevărat, vremurile se schimbă. Nici în cele mai tradiționaliste țări și zone nu poate rămâne totul la fel ca acum mulți ani, fiindcă pur și simplu obiceiurile, tradițiile, nu mai au un fundament în spatele lor. O tradiție fără profunzime, fără semnificație și în viața prezentă, aia nu mai e tradiție, e măscăreală, e kitsch. Nu forma superficială a obiceiurilor contează, ci esența lor profundă. Pare greu de reluat firul tradițiilor. Nu e chiar imposibil, dar nici simplu. Și trebuie mult timp. Timp în care lumea să își recâștige și reașeze valorile, depășind criza morală a prezentului. De asemenea să îmbine armonios modernitatea cu ”eternitatea” în spațiul valorilor. Și mai ales să nu mai intervină încă o ”rupere de ritm”, o întoarcere a lumii cu susul în jos din punct de vedere valoric, o ”resetare”. Se aude acolo în spate la adepții progresiști?!?