Foto: Ozkan Bilgin / AFP / Profimedia
S-a întâmplat luni, 6 februarie, acum doar câteva zile: cutremurul de la granița dintre Turcia și Siria, urmat de nenumărate replici, simțite până joi seară. Numărul victimelor a depășit deja 22.000 și este în creștere.
Erdoğan însă, având în vedere că sud-estul Turciei este locuit în mare parte de kurzi și nu de turci, nu a trimis Armata la timp și nici destule unități de intervenție, indispensabile în special în primele 72 de ore.
Prima sa mișcare a fost să declare starea de urgență, pe care o folosit-o inițial ca scuză pentru a împiedica ajutorul umanitar internațional să ajungă în zonele pe care AFAD (autoritatea turcă pentru managementul dezastrelor) și Red Crescent nu sunt interesate să le acopere. În destule zone, sinistrații au fost abandonați două zile - în altele, echipele de intervenție nu au ajuns până azi…
Și aceasta este o formă mascată de genocid!
Mii de oameni și-au pierdut casele, fiind nevoiți să suporte frigul iernii, iar până la 30.000 sunt încă prinși sub dărâmături.
Accesul în zonele afectate este esențial: ajutorul umanitar trebuie facilitat - la granița bulgaro-turcă, precum și în interiorul celor 11 provincii kurde și alevite din sud-est.
Bulgarii au renunțat între timp până și la controalele detaliate de la frontieră, fiind vorba de o urgență umanitară.
Turcia a invocat însă starea de urgență și motive sanitare pentru a bloca numeroase camioane la granița din Edirne.
Între timp, în urma presiunilor internaționale, pe partea turcă s-a mai deblocat traficul (o problemă legată și de infrastructura defectuoasă din sud-est), iar companii precum UPS și DHL preiau acum transporturile de ajutor umanitar ce vin din toată Europa, în special de la diaspora kurdă.
Foto: Yunus Dalgic/NurPhoto / Shutterstock Editorial / Profimedia
La fel ca și în facilitățile edilitare (construcții private sau nu) ce s-au dărâmat imediat acum, nici în străzi nu se investește în Kurdistan și Mesopotamia, zone irelevante pentru o Ankara ce ignoră, criminalizează și reprimă de decenii estul divers din punct de vedere etnic.
Astfel, comunitatea kurdă/ turcă din restul Europei (îndeosebi din Germania) s-a mobilizat extrem de rapid. În Köln și Berlin există deja peste 20 de centre ce colectează donații - zilnic se încarcă camioane și furgonete cu ajutoare destinate familiilor afectate de cutremur.
Veștile au circulat repede grație canalelor de social media, căci în presa turcă nu se mai găsesc demult informații exacte (de exemplu, guvernul scăzuse inițial cu un grad magnitudinea primului seism).
Astfel, persoane publice s-au mobilizat mult înainte că AFAD să catadicsească să își facă apariția.
Haluk Levent, un iubit muzician originar din Adana, a fost printre primii ce au colectat fonduri și bunuri pentru sinistrați, criticând aspru reacția tardivă și insuficientă a guvernului.
Răspunsul la întrebarea „De ce Erdoğan nu a trimis armata?" este însă mai simplu decât s-ar crede. Dacă aș spune că ultima dată când armata turcă și-a făcut apariția printre muritori a fost la 15 iulie 2016, teama lui Erdoğan ar fi mai ușor de ghicit?
Desigur, consolidarea poziției politice este mai importantă decât miile de vieți omenești stinse și cele încă în pericol.
Situația de pe teren este însă mult mai gravă decât s-ar putea imagina: orașul Hatay a fost ras de pe fața pământului, Kahramanmaraș, Malatya, Gaziantep sunt de nerecunoscut…
Peste 23 de milioane de oameni au fost afectați de această catastrofă, iar acesta este doar începutul: oamenii au nevoie de un adăpost, de pături, haine groase, mâncare… Momentan sunt -10 grade în Kurdistanul turc. Se așteaptă încă ajutoarele promise, în timp ce oamenii își plâng morții - de ambele părți ale graniței turco-siriene.
Iar situația nu e diferită în Kurdistanul sirian, unde Assad nu permite intrarea echipelor și a ajutoarelor umanitare în zonele controlate de „rebeli".
Foto: Abaca Press / Profimedia
Erdoğan a „vizitat” zonele afectate abia miercuri, în a treia zi a catastrofei: a promis 10.000 TL (~500 dolari) pentru fiecare familie din zonă și că sinistrații vor fi găzduiți în hoteluri: dar nu în hoteluri locale, ci în zona Antalya/Alanya. Stupoare: cum vor ajunge mii, dacă nu milioane de oameni pe litoral? Vorbim de distanțe de peste o mie de kilometri: de la Diyarbakır la Antalya sunt 1130 km.
Apoi a invocat voia lui Allah și a promis că va reconstrui toate orașele distruse într-un an. Cu siguranță, tot cu ajutorul divin al lui Allah, căci altfel evident este imposibil omenește. Iar în contextul de față, o așa afirmație poate fi calificată doar ca insultă.
Starea de urgență de trei luni îl va ajuta pe Erdoğan să-și mențină puterea și să amâne alegerile... cine știe până când… Oricum, prea mulți alegători nu ar fi avut în aceste zone - Kurdistan și Mesopotamia - locuite aproape în întregime de un mix demografic ce nu are nimic de-a face cu etnia turcă, religia sunnită și limba lui Atatürk ca limba maternă. Prin urmare, vorbim de o cantitate neglijabilă de suflete pentru liderul de la Ankara.
Cum spunea un bun prieten kurd, în acea zonă uitată de lume ar fi nevoie de o Revoluție…
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.
Lucrurile s-ar putea sa fie mai simple: se foloseste o cheie politica, iar atunci cand interesul o cere, se merge pe “dezbina si stapaneste”, adica sunt incurajate secesionismele etnice. Vestul (si SUA) le plange de mila kurzilor si le doreste independenta, dar ii incatuseaza pe liderii secesionisti catalani, sau basci. Deci in Spania, Belgia, Franta etc, ai oprimarea oricarei tentative de separatism (si pe buna dreptate, as zice), dar in Balcani sau Orient e ok, pt ca multora le serveste un Orient dezbinat.