România este printre țările cele mai interesate în prosperitatea și buna funcționare a Uniunii Europene. Obiectivul nostru de a intra în UE ne-a forțat să facem reforme în toate domeniile, de la cel economic la cel politic și social. Reforme pe care altfel nu le-am fi făcut.
Economia noastră a prosperat, iar democrația noastră s-a întărit. Combinată cu calitatea noastră de membru al alianței Nord-Atlantice, poziția noastră geo-strategică a avut de câștigat.
Ca orice om rațional văd și neajunsurile. Cu mentalitatea noastră colectivistă, suntem înclinați să asumăm cu exces de zel reglementările împovărătoare și birocrația create de Uniune. Dar, ca să fie foarte clar, faptul că suntem membri ai unei Uniuni Europene este un beneficiu net indiscutabil. De aceea ne dorim ca Uniunea să fie prosperă și funcțională pe un orizont de timp indefinit.
Totuși, nu există o garanție că Uniunea este sustenabilă. Sunt multe rute pe care sutenabilitatea Uniunii poate fi pusă în pericol. Principala rută este aceea că Uniunea nu este și o uniune politică, din care să derive, în mod democratic – și de aceea legitim – o uniune fiscală și orice altă uniune de care Uniunea are nevoie pentru a rămâne, virtual în orice condiții, Uniunea Europeană. Deși lipsa uniunii politice și a celei fiscale au fost văzute ca slăbiciuni încă de la înființarea Uniunii, s-a considerat că există suficientă voință politică și mecanisme pentru a depăși aceste dificultăți.
Crearea zonei euro în ianuarie 1999 a transformat lipsa uniunii politice într-o vulnerabilitate și mai mare decât era, pentru Uniunea Europeană, înainte de crearea uniunii monetare. Prin crearea uniunii monetare s-au pus la un loc țări cu grade diferite de competitivitate și cu culturi diferite, din care rezultă comportamente foarte diferite privind economisirea și consumul. Aceste țări au adoptat o politică monetară unică, iar în loc de o politică fiscală unică au adoptat criterii nominale privind deficitele bugetare și reguli de sancționare în caz de nerespectare a lor. În acest fel, țările respective au pierdut posibilitatea de a răspunde la șocuri prin ajustări în rata dobânzii și prin rata de schimb.
Totuși, criza din 2008 a arătat că lipsa uniunii politice și fiscale este o problemă majoră, exact ca lipsa fundației pentru o construcție. Fără uniunea politică și fiscală, țările uniunii monetare s-au comportat între ele ca țări străine în ceea ce privește datoria privată și publică.
În schimb, ele au păstrat posibilitatea de a face politici fiscale individuale, ceea ce joacă un rol esențial pentru raționamentul nostru. Țările respective pot răspunde la șocuri prin lărgirea deficitelor bugetare în limitele admise prin reguli. Atât timp cât înainte de 2008, șocurile majore, de natura unei crize, au lipsit, zona euro a funcționat fără probleme serioase. Aceasta a întreținut iluzia că mecanismele rămase disponibile – ajustările de pe piața muncii și de pe piața bunurilor și serviciilor, împreună cu ajustările deficitelor bugetare – erau suficiente, chiar și în condițiile unei creșteri economice relativ joase, cum a fost în zona euro. Aparent, ajustările ce se efectuau înainte de adoptarea euro prin deprecierea monedelor individuale și prin politici monetare individuale puteau fi lăsate deoparte, chiar și în lipsa unei politici fiscale comune.
Totuși, criza din 2008 a arătat că lipsa uniunii politice și fiscale este o problemă majoră, exact ca lipsa fundației pentru o construcție. Fără uniunea politică și fiscală, țările uniunii monetare s-au comportat între ele ca țări străine în ceea ce privește datoria privată și publică. Înainte de criză, țările din nordul economic au împrumutat sectoarele private și publice din țările din sudul economic ani la rând. Dacă ar fi existat uniune politică și fiscală, aceste împrumuturi s-ar fi reflectat în datorie internă a uniunii monetare. Lipsa uniunii fiscale a transformat însă mișcările de capitaluri în interiorul uniunii în datorie externă, chiar dacă uniunea monetară făcea să opereze o singură monedă. Simetric, după criză, lipsa uniunii fiscale a împiedicat efectuarea de transferuri fiscale către administrațiile supraîndatorate, cum a fost, de exemplu, cea a Greciei. În plus, când criza a lovit, țările din sud nu au putut beneficia nici de deprecierile propriilor monede, care ar fi fost mai mari ca cea a euro și ar fi stimulat sectorul exportator, și nici de propria politică monetară, care poate nu ar fi fost nevoită să apeleze la măsuri neconvenționale pentru a preveni deflația.
Începând din 2011 s-a vorbit de existența unui cerc vicios între bănci și guverne în zona euro, deși acest cerc a existat de la început. Dar nu s-a spus niciodată în mod clar că lipsa uniunii politice și fiscale a fost un determinant esențial al acestui cerc vicios. Înainte de criză, nivelul relativ înalt al producției a făcut ca ponderea deficitelor bugetare în PIB să fie relativ mică. Criza financiară a slăbit sistemul bancar și a dus la prăbușirea producției, a cărei creștere post recesiune s-a reluat la rate relativ joase. Pe acest fundal, în lipsa celor două uniuni și a transferurilor fiscale, dezechilibrele bugetare din unele țări membre ale zonei euro s-au accentuat. În acest context, bondurile suverane din țările respective și-au pierdut statutul de activ fără risc, ceea ce a contribuit la deteriorarea suplimentară a bilanțului băncilor.
În prezent nu există un demers clar pentru resetarea Uniunii Europene prin crearea uniunii politice și fiscale, iar zona euro continuă să aibă în centrul politicilor macroeconomice relaxările cantitative, care s-au justificat în măsura în care au cumpărat timp pentru reforme, prin prevenirea instalării anticipațiilor deflaționiste.
Răspunsul autorităților la aceste probleme ar fi trebuit să vizeze pe termen scurt stoparea panicii și menținerea funcționalității sistemului financiar, pentru a da timp căutării soluțiilor necesare creării uniununii politice și fiscale și pentru a concepe măsuri structurale țintind la stimularea creșterii economice. Răspunsul a vizat însă obiective mai degrabă contradictorii. Pe de o parte, autoritățile au întărit reglementarea financiară, inclusiv prin creșterea cerințelor de capital pentru bănci. Aceată măsură a contribuit la restabilirea încrederii în sistemul bancar, dar a frânat puternic creșterea economică. Pe de altă parte, în mai 2010, BCE a trecut, cu întârziere, la politica de relaxări cantitative, care prin cumpărarea de active financiare de la sectorul privat și de la guverne, spera să crească rata inflației, astfel încât să se obțină reducerea ratei reale a dobânzii și, astfel, accelerarea creșterii economice. Din păcate, măsurile structurale vizând accelerarea creșterii economice au rămas mai degrabă un deziderat.
În prezent nu există un demers clar pentru resetarea Uniunii Europene prin crearea uniunii politice și fiscale, iar zona euro continuă să aibă în centrul politicilor macroeconomice relaxările cantitative, care s-au justificat în măsura în care au cumpărat timp pentru reforme, prin prevenirea instalării anticipațiilor deflaționiste. Dar eficiența acestor relaxări a scăzut și continuă să scadă, ceea ce explică hotărârea cu care președintele BCE, Mario Draghi cere un program solid de reforme structurale și fiscale pentru relansarea creșterii.
În lumina analizei de aici, lansarea unui program solid de reforme structurale și fiscale pentru accelerarea creșterii economice în zona euro ar fi insuficient pentru viitorul Uniunii Europene. Relansarea creșterii economice nu ar face mai mult decât să readucă economia în poziția de dinainte de 2008: în lipsa uniunii fiscale, adică a unei politici fiscale unice, unele țări vor avea deficite și datorii publice externe foarte mari. În lumina experienței, este greu de crezut că țările vor respecta pacte de stabilitate și creștere sau alte reguli fiscale. S-ar putea ca, fără o politică fiscală unitară, experiența de dinainte de 2008, în care țările din sud sunt invadate de capitaluri din nord, care sunt în natura lor datorie externă, să se reia, în ciuda noilor reglementări financiare stufoase, care vor fi contracarate cu noi inovații financiare.
Dar aceasta înseamnă că, din nou, nici transferurile fiscale nu vor putea fi utilizate pentru a-i ajuta pe cei ale căror datorii publice vor presa enorm, atunci când o nouă criză va lovi inevitabil. Orice șoc major va face din nou ca problemele țărilor cu datorii publice externe în euro mari, să nu poată fi rezolvate prin transferuri fiscale. În aceste condiții, economiștii și decidenții de politici ar putea să ajungă la concluzia că este mai bine să aibă propria monedă și politică monetară. Ar fi însă greu de imaginat că largi părți ale populației ar putea accepta revenirea la politici monetare independente, având în vedere că în condiții de stres financiar, aceasta ar duce la deprecierea monedelor respective. Totuși, publicul ar putea să preseze pentru deficite bugetare tot mai mari, care i-ar ajuta să crească economic mai repede în prezent. Politicienii nu ar putea să se opună, mai ales când sunt seduși de parfumul îmbietor al populismului, astfel că nu este exclus ca, în interiorul zonei euro să vedem din ce în ce mai multe țări care nu respectă regulile fiscale. Am putea ajunge în situația în care, de iure, aceste țări vor continua să fie membre ale zonei euro și ale Uniunii Europene, dar de facto, nici zona euro nici Uniunea Europeană să nu le poată impune nimic pentru a întări disciplina fiscală.
Nu este greu de imaginat nici că țările Uniunii Europene care încă nu sunt membre ale zonei euro ar putea proceda la fel. Atunci am putea vorbi de un apus al Uniunii Europene prin ideile și scopurile ei fundamentale, deși, ea ar putea avea o lungă viață în care puzderia ei de organisme și comitete să continue să strălucească în conferințe și simpozioane internaționale.
România nu poate fi încântată de un astfel de scenariu. Dacă el s-ar materializa, lipsa noastră dovedită de „ownership”, adică de voința de a ne asuma reforme pentru că le considerăm necesare, fără să ni le impună cineva, ne-ar costa. Am vedea aceste costuri în scăderea nivelului de trai și în deteriorarea democrației, ca să nu mai notez dificultățile geo-startegice.
România are față de ea însăși datoria de a fi un factor activ pentru o Uniune Europeană puternică. Iar acest lucru înseamnă să lupte pentru întărirea fundației acestei uniuni, ale cărei componente esențiale sunt uniunea politică și cea fiscală. Dezvoltarea suprastructurii fără a avea mai întâi întărită fundația este riscantă.
Dar este posibilă crearea unei uniuni fiscale într-un orizont rezonabil de timp? Probabil că nu este imposibil, dar în mod cert este foarte greu. Crearea uniunii fiscale ar trebui precedată, așa cum a sugerat un prieten care a citit acest articol, de atingerea unei stări în care toate țările membre respectă regulile fiscale, astfel că nu există perspectiva ca unele țări să fie de la început în poziția de asigurator, iar altele în cea de asigurat. Dacă nu s-ar îndeplini această condiție, adoptarea uniunii fiscale ar fi, cum a spus prietenul meu, ca si cum ai vrea să cumperi o asigurare Casco retroactivă, adică după ce ai lovit mașina, ceea ce nu se poate. Argumentul este corect și ridică problema păcatului originar: Uniunea Europeană a fost creată fără îndeplinirea acestei condiții, și fără a se specifica în mod clar obligația creării uniunii politice și fiscale.
Altfel, condiția ca toate țările să aibă o poziție fiscală adecvată ar putea fi atinsă cel mai ușor într-o perioadă de avânt economic prelungit, în care reducerea deficitelor bugetare ca procent din PIB nu este echivalentă cu creșterea impozitelor sau cu reducerea cheltuielilor publice. Perioada 2000-2007 a fost o astfel de perioadă, dar nimeni nu a părut să creadă că o uniune fiscală este o necesitate. În concluzie, lupta pentru crearea uniunii fiscale înseamnă susținerea ideeii, dar și respectarea regulilor fiscale.
În paralel cu lupta sa pentru crearea uniunii politice și fiscale, România trebuie să facă reformele care să o transforme într-o economie competitivă, care să asigure creșterea nivelului de trai în România. Cu aceste condiții îndeplinite, România va fi pus bazele pentru ca odată intrată într-o zonă euro, a cărei fundație va fi fost întărită prin crearea uniunii politice și fiscale, să fie sigură că va face față cu succes concurenței economice.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.
1. Ideea crearii unei UE este pe cat de nobila, pe cat de veche. Insa bazele UE au fost puse pe vremea cand comunismul nu cotropise aproape jumatate din teritoriul Europei.
2. Iata de ce legile crearii UE (care UE includea la inceput doar natiuni cu traditii democratice solide), nu au cum sa fie la fel de bune si pentru aderarea unor tari care s-au aflat sub regim comunist aproape o jumatate de veac; natiuni precum Polonia, Ungaria, Romania, Bulgaria, Cehoslovacia, odata intrate in UE, au adus cu ele si balastul traditiilor si mentalitatilor comuniste sub care au functionat aproape 50 de ani. Nici chiar tari cu un apetit pro-european si pro-democratie dovedit cu mult timp inainte de caderea comunismului, precum Cehia, Ungaria sau Polonia, nu s-au integrat complet in UE nici pana in ziua de astazi, ba chiar refuza cu fermitate unele directive ale UE considerate a fi contrare spiritului lor national.
Pe de alta parte, natiuni precum Romania sau Bulgaria par sa ramana inca profund marcate de sechelele dictaturii comuniste atroce sub care au trait pana in 1989.
3. Pe de alta parte, atat cetatenii obisnuiti cat si politicienii natiunilor post-comuniste din UE au cu certitudine un mai bun instinct de supravietuire nationala si de detectare a pericolelor pentru natiunile lor decat omologii lor din tarile vest-europene care, traind in libertate in ultimii o suta de ani, si-au atrofiat aceste instincte.
4. Cetatenii est-europeni inca nu sunt spalati pe creier (cu exceptia sechelelor remanente postcomunism). Astfel, afirmatii sau atitudini care sunt considerate de neacceptat in Vestul Europei, se intalnesc la tot pasul in estul UE: in estul UE, nimeni nu se teme sa adreseze in mod oficial felicitari si sa serbeze Craciunul sau Pastele; din pacate, nu tot asa se intampla in Vestul UE, unde mintile oamenilor sunt bantuite de teama de a nu-i ofensa pe islamici. In restaurantele est-europene meniurile crestine din porc nu sunt afisate separat sau ascunsa din aceeasi teama imbecila de a nu ofensa islamul; in mentalitatea est-europeana, daca un arab se infurie cand vede in carciuma o friptura de porc, n-are decat sa plece si sa-si caute un restaurant arabesc; asta e o gandire de om normal, ne-spalat pe creier de autoritati; insa in Germania sau Anglia, patronul unei astfel de carciumi cu mancaruri crestinesti ar fi fost sanctionat pentru ca i-a ofensat pe islamici.
5. Iata o fraza banala pentru mintea unui roman: "La parterul blocului unde locuiesc sta o familie de tigani, iar la etajul 6 sta o familie de negri". Aceasta propozitie, citita de orice cu creierii la el, nu poate fi considerata decat ca fiind banala, neinteresanta; insa daca as fi scris propozitia de mai sus in Germania sau in Anglia, as fi fost considerat "rasist" sau "xenofob". Din fericire, in Romania, tiganul este inca "tigan", fara nicio conotatie speciala in ochii omului de rand; tot la fel negrul e inca ceea ce este in fapt, adica "negru", fara nicio conotatie rasista. In Vest, acesti termeni normali, naturali si uzuali precum "negru" sau "tigan" au devenit "afro-american" si respectiv "rom", iar prin spalarea creierelor cetatenilor SUA si ai Vestului Europei, acesti termeni artificial creiati au ajuns obligatorii. Iar politicienii romani, in lasitatea lor si dovedind un mimetism de maimuta sau de catel dresat, incearca sa ne convinga sa ne "adaptam la normele civilizatiei"si sa nu mai pronuntam "tigan" si "negru", chiar daca tiganii si negrii din Romania nu au nicio problema cu aceste cuvinte.
6. In concluzie, am incercat sa sugerez ca noi, romanii, ar trebui sa ne prezervam traditiile si cutumele nationale pentru ca ele ne definesc si ne caracterizeaza. Asa procedeaza, cu ferocitate as spune, cehii sau polonezii sau ungurii, de aceea, in UE, vocea lor e mai ascultata si mai respectata decat vocea oficialilor nostri. Ei nu au avut un presedinte care sa gudure cu spinarea plecata si sa sarute ci gratie fundurile liderilor UE, asa facut-o Basescu pentru a-si apara functia si privilegiile personale si ale gastii sale; lustruirea fundurilor liderilor UE de catre Basescu a avut intr-adevar un efect pentru interesele marinarului, dar a starnint in schimb dispretul UE la adresa noastra ca natiune; in era Basescu, UE ne-a considerat si ne-a tratat ca pe niste pitecantropi. ( reamintiti-va comportamentul, sfaturile si indicatiile arogante ale diversilor ambasadori occidentali )
Trebuie, ba chiar este vital sa preluam legile democratiei sociale, politice si economice care au adus in Occident egalitatea in fata legii si a sanselor pentru toti, pace si prosperitate sociala.
Ar trebui sa avem politicieni onesti si puternici care sa militaze pentru pastrarea traditiilor noastre culturale concomitent cu accelerarea integrarii noastre in UE, dar fara sa fim deznationalizati sau spalati pe creier.