(Foto; Guliver/Getty Images)
Gratuitate pe CFR sau vacanțe la mare date de Primărie? Efectul: tinerii învață „de mici” că „statul dă”. Dacă ucenicia plătită de stat are sens, gratuitățile date pe bandă rulantă de stat pentru tineri doar pentru că sunt tineri au un efect nociv pe termen lung, ne explică un antreprenor plecat în căutare de viitori angajați. Problema lui este în mare parte problema angajatorilor români: îi este din ce în ce mai greu să găsească oameni care vor să muncească. „Noua generație” ar avea pretenții mari, ar avea o mai slabă dorință de a pune osul la muncă, plus că statul ar extinde sistemul de protecție socială și asupra celor care pot și ar trebui să muncească.
O statistică Eurostat spune că România este pe penultimul loc în Europa la forța de muncă tânără neangajată. Practic un tânăr (18-24 de ani) român din 4 nu are un loc de muncă. În același timp, angajatorii se plâng că nu găsesc oameni pe care să-i angajeze, nici bătrâni, nici tineri.
Am început cu problemele semnalate de angajatori. De partea celalaltă, angajații spun: „La banii ăștia nici nu mă dau jos din pat!“ E doar o glumă sau o realitate? De ce nu vor să muncească ținerii? Ce vor absolvenții care se prezintă la interviu pentru un job? Cât de ușor sau cât de greu este să găsești un angajat bun?
Când pentru anunțurile de angajare sau reconversie sună părinții, nu tinerii!
„Toată lumea vrea tineret pe care nu îl găsește, angajatorii nu au încredere în seniori, oameni de peste 40 de ani, așa ca mine, care atunci vor lua calea antreprenoriatului”, este rezumatul pe care îl face, simplu, pieței forței de muncă din Iași, antreprenorul Dan Zaharia de la Extind, o companie care activează în domeniul IT și al consultanței de business.
De ce nu vor să se angajeze tinerii? „Mulți sunt implicați în activități de voluntariat, activități care nu existau în urmă cu zece ani, de exemplu. Dar marea problemă este că nu au responsabilitățile atașate, nu au presiune financiară. E o comoditate, o lejeritate greu de înțeles pentru antreprenorii din generația mea. Noi voiam să ne angajăm cât mai repede, de pe băncile facultății. Mulți stau acum cu părinții. Ceea ce mă îngrijorează pe mine, ca antreprenor, este faptul că la anunțurile de angajare sau de reconversie profesională sună părinții pentru copii. Și vorbim de tineri de 20, 25 de ani. Asta e grav! Și-l întreb «Unde e tânărul?» , «Lângă mine» , «Păi, să vorbesc cu el!»”, povestește Dan Zaharia, care ține să sublinieze că e cazul unor tineri cu potențial.
Antreprenorul ieșean precizează că marea provocare pentru un angajator este să-i aducă pe tineri la interviu. Dan Zaharia explică: „Sună și întreabă de pachetul salarial. Vorbești cu el și îți spui «ăsta are potențial», dar marea provocare este să-I aduci la interviu. Dacă sunt angajați văd doar banii pe care-i iau. Pentru ei nu e relevantă productivitatea sau eforturile făcute de companie pentru dezvoltarea lui profesională. Nu se întreabă «Eu ce fac de banii aceștia?» Îi interesează salariul și cât de repede ajung șefi!”.
O altă problemă subliniată de antreprenorul ieșean se referă la faptul că mulți tineri care au ales să urmeze cursurile unei universități abandonează facultatea după primul an. Și apoi stau. „Nu sunt de acord cu asta. Ai început, termină!” încheie Dan Zaharia. De cealaltă parte, patronul unei firme de construcții din Iași care a ținut să își păstreze anonimatul spune că nu mai face de patru ani angajări. Ia oameni, muncitori pe care îi cunoaște. A explicat că preferă să îi ia de la firmele concurente sau de la companiile care se destramă.
„Mulți dintre absolvenții de liceu nu se regăsesc nici în universități, nici în companii. Unde sunt? Dacă nu rămân, pleacă!?”
Adina Tăpălagă, manager într-o filială a unei companii multinaționale atrage atenția că „a existat și există o ruptură între liceu și facultate. Mulți dintre absolvenții de liceu nu se regăsesc nici în universități, nici în companii. Unde sunt? Dacă nu rămân, pleacă!” Între 10% și 20% dintre candidații care se prezintă la interviu la firmele pe care le-a coordonat de-a lungul timpului rămân, a explicat Adina Tăpălagă care detaliază: „Tinerii caută joburi interesante. Sunt interesați de pachetul de beneficii, de cultura companiei. Nu sunt imposibil de găsit și cel mai important, în cazul meu, este faptul că sunt interesați de performanță, de faptul că pot aduce o contribuție pentru rezolvarea unor boli grave! “
„Trebuie să împarți responsabilitatea cu cel care îți dă. Or, atâta vreme cât tu primești atâtea lucruri gratis, la un moment dat ți se pare normal să primești, nu să dai!”
Managerul general al companiei Electra spune că tinerii nu mai sunt preocupați să muncească, dar în același timp, cu totul ciudat, se așteaptă la salarii foarte mari: „Educația lor tehnică este foarte, foarte precară și toate aceste lucruri sunt urmare a faptului că sistemul educațional din România este unul foarte slab, total neperformant. Lipsa examenelor de admitere, lipsa testelor din timpul anului școlar, toate acestea duc la o slabă pregătire pentru viitorii absolvenți de licee sau de universități tehnice”.
Reprezentantul companiei Electra atrage atenția asupra faptului că „tinerii vin la angajare cu CV-uri frumos făcute, își trec acolo fără minimum de responsabilitate foarte multe cunoștințe pe care le-au dobândit, foarte multe aptitudini pe care ei le dețin”. „Iar când îi testăm, să dobândească aceste aptitudini și cunoștințe, sunt slabi”. Situația nu e unică la noi, ține să precizeze omul de afaceri care are filiale ale companiei în multe țări din Europa.
Care ar fi cauzele? „Sunt destul de variate, dar până la urmă țin de aceeași rădăcină: populismul politic și noile idei. Tinerii nu mai sunt responsabili, li se acordă foarte multe avantaje. În România este acest sistem de întrajutorare socială. De exemplu, studenții circulă gratis cu mijloacele de transport în comun. E rău. Să li se dea reduceri. Ești student, pui și tu o parte și comunitatea locală sau statul dă restul. Trebuie să simți cumva! Trebuie să împarți responsabilitatea cu cel care îți dă. Or, atâta vreme cât tu primești lucruri gratis, la un moment dat ți se pare normal să primești, nu să dai!”
Și sistemul burselor pe timpul vacanțelor e criticat pentru că, este de părere Marean Berdan, studenții ar putea să lucreze pe timpul vacanței dacă au nevoie de bani. Omul de afaceri a ținut să sublinieze că sunt foarte mulți tineri de bun simț care, dacă ajung într-o firmă care se ocupă de ei și care le oferă un anumit model social, devin în timp oameni de valoare. „Mulți însă sunt după modelul «domnule, nu mă interesează productivitatea mea, eu sunt angajat la firmă, e treaba dumitale să îmi dai salariul și de unde faci rost de bani e tot treaba dumitale, că dumneata ești patronul” a explicat managerul general al companiei Electra.
Compania aplică trei filtre la angajare. Primul este selecția CV-urilor. Se dau deoparte CV-urile în care realizările nu sunt susținute de rezultatele din liceu și facultate. Al doilea filtru, interviul cu directorul de resurse umane, al treilea filtru - interviul cu managerul general.
Două generații față în față. Oamenii de afaceri, angajatorii din mediul privat, obișnuiți să muncească pentru fiecare leu. Mulți dintre ei, cu o copilărie și adolescență petrecută în comunism. Fără internet, cu pâinea și alimentele raționalizate. De cealaltă parte, viitorii angajați. Tineri care cred, mulți dintre ei, că statul trebuie să „dea”.
Patroana unui restaurant: „Plânge inima în mine. Iar mi-a plecat un angajat”
Nicuța Enache, patroana restaurantului Osteria Ciao Niki din București: „Plânge inima în mine. Acum m-a sunat o angajată de 27 de ani, care a stat patru luni, că pleacă de la mine la o cafenea că e mai puțină bătaie de cap! Ce bătaie de cap la 30 de locuri și trei feluri de paste!? Oamenii vin și cred că le știu pe toate. Vin nepregătiți, nu știu să țină un pahar în mână. Vor bani mulți. Nu mă interesează, că îi învăț. Am o fată serioasă care o duce greu și lucrează în două locuri. Dar când îi văd lasă-mă să te las, mă disperă! Să își dea interesul la lucru. Trebuie mai multă voință, implicare, responsabilitate. Și probele le-am plătit. Oamenii nu sunt serioși. Nu știu ce să-i motiveze. Cât e de greu în țară, să ai de muncă e important. Sunt foarte mulți susținuți care nu știu ce e greul. Și chiar dacă știu, nu le pasă. Felul în care sunt crescuți e important. Am avut atâtea experiențe de plânge sufletul în mine!” Am întrebat-o pe Nicuța Enache cât le oferă angajaților. 1500 - 2000 de lei, carte de muncă, plus bacșișurile pe care pot să le păstreze. E mult, e puțin?
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.
Cu argumente bune și rele.
Ar trebui sa se discute și despre cei de 50 de ani. Eu dacă aud de interviu cu director de HR nu ma duc, in afara de oferte de bonuri de masa nu am auzit de vreun interviu cu cineva de HR care sa merite osteneala. Sunt și suficient de bătrân sa nu mai vreau management le las onoarea celor tinei cu skils-uri mai soft așa.
Pare ca lumea mai are nevoie încă de ăștia ca mine. Urmărind comentariile mi-a venit o idee: sa-mi simplific CV-ul, sa las o singura linie ceva de gen știu sa citesc, scriu puțin și prost dar : citesc și scriu.
In fine știu ca nu va interesează ăștia bătrâni :)
Așa ca vreau sa va multumesc tuturor celor care ați comentat pentru ca acum nu mai am îndoieli : copiii trebuie sa plece din țara asta .
Munca in Horeca ? Sigur merg 2 ore pe zi.
Taxe pt învățământ ? La fel ca la noi.
Munca 20 de ore pe luna in timpul facultății?
Scutiri de taxe ai facilitați pt chirie și asigurare medicală.
Mentorat? Gratuit 1:1
Salariul minim ? :)
Muncitorul turc cânta și din salariu se duce și el la sf de luna la felinare roșii .
Muncitorul calificat? E destul de scump. Dar cine plătește găsește :)
Care ar fi argumentele pentru un tânăr de 18 ani sa rămână in Ro?
Educația de calitate ?
Bunăstarea socială?
Salariul motivant?
Infrastructura excelenta?
Prețul mic la bere?
Calitatea mediului antreprenorial?
Facilitățile și ajutorul pe care ți-l da statul sa ai o afacere?
Prețul mai mic la locuințe? :)
A sa nu uit: bonurile de masa?
Și deși am 50 de ani, dacă nu mai angajează nimeni aici pe un salariu decent , as prefera un job de ajutor de debarasor oriunde din Grecia pana in Norvegia. Și nu cred ca trebuie sa trec pe la HR ca sa ma angajez.
LE
Iar astia din servicii vor sa le muncesti 12 ore pe zi pe salariul minim! Nu nene, maxim 40, pe saptamana, cu tot cu pauza de masa! Un om dupa ce se intoarce de la munca trebuie sa se spele, sa mamance, sa citeasca, sa faca sport, sa verifice lectiile copiilor si sa invete ca doar nu e condamnat sa raman toata viata chelner pe minim pe economie! Eu zic ca antreprenorii ar trebui sa incerce un pact de neagresiune si sa incerce sa reduca orele de munca. Se va ajunge si aici via Bruxelles. Ce veti face cand va fi introdus Basic Income?! In maxim 10 ani va fi realitatea si punct in programele electorale.
Există şi unii patroni hapsâni şi nemiloşi care exploateza angajaţii dând salarii prea mici? Desigur că da.
Însă, în general, trebuie realizat că, defapt patronul este un simplu intermediar între angajat şi clientul final care achită produsul sau serviciile realizate de angajat.
Singurul mod în care patronul poate să ofere salarii mai mari este să crească productivitatea şi/sau preţul produsului sau al serviciului. Însă, deoarece în România marginile de profit ale patronului sunt deja mici, iar taxele pe muncă sunt foarte mari, acest lucru (mărirea salariului) nu este întotdeauna posibil.
Teoretic, publicul este de acord că salariile trebuiesc mărite. Însă, de exemplu, atunci când un patron al unei firme de taxiuri decide să ridice preţul per kilometru, să zicem de la 1.69 lei/km la 2.19 lei/km pentru a fi în stare să mărească salariul angajaţilor - acelaşi public care dealtfel mai înainte dorea salarii mărite, vor alege taxiurile care au cele mai ieftine preţuri şi vor evita taxiurile care au majorat rata la 2.19 lei/km.
Într-un astfel de exemplu, am putea spune că, consumatorul final s-a comportat „hapsân şi nemilos” cu taximetriştii care practică un preţ mai mare, refuzându-le serviciile.
Acelaşi lucru se întâmplă şi într-un restaurant sau cafenea. Aceiaşi consumatori care erau obişnuiţi să plătească pentru o cafea, să zicem 10 lei, nu vor accepta să plătească un preţ mărit peste noapte la 15 lei doar pentru că patroana a decis mărirea salariilor angajaţilor.
Atâta timp cât patronul nu poate reduce taxele pe muncă şi nici nu poate impune preţul la care se poate vinde marfa pe piaţa existentă, ce drept are angajatul să fie nemulţumit de salariul primit?
De exemplu, un patron al unei firme de taxiuri are mai mulţi angajaţi; operatoare de staţie radio, mecanici auto, şoferi, contabilitate, etc. Dacă ţi-ar mări doar ţie salariul, ar sări ceilalţi angajaţi în sus, că patronul discriminează, că de ce nu le-a mărit şi lor.
Dacă patronul măreşte salariile la toţi angajaţii, banii trebuie să vină de undeva. De unde? încasări din vânzări. Asta înseamnă automat că, mărirea de salarii trebuie făcută concomitent cu mărirea generală a preţului per kilometru la firma de taxiuri respectivă. În acel caz, publicul va alege să călătorească cu alte firme de taxiuri, şi firma respectivă va da faliment, ceea ce-i va afecta nu doar pe patronul respectiv, ci pe TOŢI angajaţii care, poate că ar fi dorit să continue a avea un loc de muncă.
Şantajul pe care-l propui matale, (îmi măreşti salariul sau plec), nu e o soluţie lucrativă pe termen lung pentru o firmă privată care depinde de încasări reale din vânzări reale pe o piaţă liberă. Ce s-ar face patronul respectiv dacă angajaţii ar practica o astfel de abordare din 3 în 3 luni? S-ar crea un obicei nesănătos, care oricum nu ar fi funcţionat pe termen lung.
Aşa ceva poate că ar ţine la instituţiile de stat, care sunt finanţate dintr-un buget nelimitat şi nu depind de vânzări reale şi unde angajaţii sunt reprezentaţi de sindicate - deşi mă îndoiesc că aşa ceva mai funcţionează chiar şi acolo.
Vezi tu, un patron nu vine în România ca să deschidă o firmă din cauză că nu mai găsea pe unde să facă gesturi de caritate şi solidaritate socială. Dacă vine în România, patronul respectiv vine aici pentru că speră că va face profituri mai mari decât ar fi putut să realizeze în altă ţară. Altfel nu vine pe-aici, că n-are de ce.
Dacă patronul nu poate face un profit rezonabil, el va pleca din România, şi tu n-o să mai ai cine să te mai „exploateze”. Dacă birocraţia, taxele pe munca şi salariile mărite forţat prin lege încep să le afecteze profitul, atunci patronii vor pleca din România cu firmele lor cu tot. La fel cum a plecat Nokia şi multe alte firme.
Este exact acelaşi motiv pentru care angajaţii români emigrează în Germania sau Anglia, unde pot obţine bani mai mulţi. Aceeaşi motivaţie (de a rămâne sau a emigra) o au şi firmele.
-> „Patronii trebuie să înveţe că acumularea se face în timp îndelungat, fără câştig rapid şi fără muncă” <-
Nu le plâng de milă patronilor, însă să ştii că mulţi adolescenţi proaspăt angajaţi suferă de exact aceleaşi probleme. Vor să fie şefi imediat, vor să câştige mult mai mult decât salariul minim, deşi nu au nicio experienţă şi prezenţa lor în companie nu produce nici măcar suficienţi bani pentru a acoperi un salariu minim plus taxele pe muncă aferente.
Legea privind salariul minim nu este, în realitate, o lege privind ocuparea forţei de muncă, ci una referitoare la neocuparea ei (şomajul). Ea NU obligă un patron să angajeze un salariat la nivelul salariului minim, sau la orice alt nivel. Ea obligă patronul să NU angajeze salariatul la anumite niveluri de salariu şi anume la cele situate sub minimul fixat prin lege. Legea îl constrânge pe lucrător, indiferent cât de mult ar dori să primească o slujbă cu un salariu sub nivelul minim, să NU accepte slujba. Ea îl obligă pe lucrătorul care trebuie să opteze între o slujbă cu salariu mic şi şomaj să aleagă şomajul. Legea nici măcar nu împinge vreun salariu în sus; ea doar elimină slujbele care nu îndeplinesc standardul.
Un patron nu-şi poate permite să rişte cu legea salariului minim. Atunci când salariile sunt ridicate forţat prin lege, muncitorii cu productivitate scăzută sunt concediaţi.
Un paradox este acela că mulţi adolescenţi valorează mai mult decât salariul minim, dar sunt şomeri din cauza lui. Pentru a fi angajat cu un salariu minim de 2080 lei, fixat prin lege, nu este suficient să valorezi 2080 lei. Trebuie să fii considerat că valorezi 2080 lei pe lună de către un patron care este în pericol să piardă bani dacă nu evaluează corect şi în pericol să dea faliment dacă greşeşte prea des.
Dacă un patron este forţat prin lege să plătească la un nivel de muncitor calificat, este oare de mirare că el cere acest tip de muncă?
Mda, însă te-ai întrebat vreodată; câţi dintre ăia sunt defapt doar angajaţi la stat cu salarii babane şi care se dau patroni doar aşa, de faţadă? Încearcă să faci un test, întreabă-l pe unul cât îl costă taxele pe muncă la un salariu minim de 2080 lei şi vezi dacă ştie.
Eu am în familie câteva exemple de patroni reali, de firme mici de apartament, care trăiesc de pe azi pe mâine şi nu şi-au mai permis o vacanţă de câţiva ani. Aşa că hai să nu generalizăm. Mitul patronului român bogat e doar atât, un mit. Sunt câţiva intradevăr, dar îi numeri pe degete. Restul firmelor mici? se chinuie cu birocraţia, taxele imense pe muncă, controale, inspecţii, amenzi şi spăgi date doar ca să poată continua să funcţioneze.
Dacă ar fi atât de ușor precum spui, atunci toată lumea s-ar face patron.
Am spus că ai încercat să denaturezi discuţia, pentru că iniţial NU despre patronii de taxi independenţi era vorba, ci despre ANGAJAŢII firmelor de taxi. Şi despre „publicul” (adică clienţii) care le-ar refuza serviciile dacă/odată ce şeful companiei de taxi respective ar decide să mărească subit preţul per km. doar pentru ca să le poată marii salariile. Ce-i atât de greu?
Încă odată, într-un astfel de exemplu, desi patronul a fost bine intenţionat şi a incercat să le măreasca salariile, s-ar putea spune că, consumatorii finali (călătorii) s-au comportat „nemilos” cu acei taximetrişti (angajaţi de firmă) care au preţul per km. majorat, pentru ca le-au refuzat serviciile si au ales alte firme mai ieftine.
Morala este că, atâta timp cât clientul final (călătorul de taxi) poate oricând să refuze a alege companiile de taxi mai scumpe, atunci şi patronul firmei respective este justificat în a fi „nemilos” cu măriile de salarii - din motiv că nu are suficienţi bani de unde să le mărească salariile angajatilor. Niciun patron normal la cap n-o să vină cu bani de-acasă ca să sponsorizeze firma. Dar sigur, tu vei fi liber să faci asta din banii tăi, atunci când o să-ţi deschizi propria firmă. Să te vedem atunci cât timp o să rezişti să fi social-solidar cu angajaţii tăi, neică.
Într-o firmă mică, unde profiturile sunt modeste (marja de profit este redusă), banii ori se produc îndeajuns ca să se poată acoperi toate cheltuielile şi salariile, ori nu. Ia de exemplu o covrigărie sau un magazin de haine second-hand; acolo nu prea poţi avea pretenţii să fi plătit „ca-n Germania”.
Însă, da, în alte domenii, cum ar fi cel bancar imobiliar sau IT, situaţia este alta. În acele domenii profiturile fiind mai mari, automat şi salariile sunt pe măsură şi angajaţii sunt mai mulţumiţi decât şoferii de taxi.
Într-un stat care practică „solidaritatea socială”, pomeni, ajutoare sociale, pensii speciale, care împovărează nejustificat firmele punând taxe imense pe muncă şi care măreşte artificial salariile prin lege, cu un cod al muncii stufos şi în favoarea angajatului - iată rezultatele; toată lumea este nemulţumită şi pe picior de plecare (angajaţi şi firme). Pe deoparte angajaţii se plâng ca nu mai găsesc job-uri bine plătite, iar firmele se plâng ca nu mai găsesc angajaţi pentru salariile care sunt obligate prin lege să le plătească. Ăsta e rezultatul atunci când statul tău puternic se bagă în economie: toată lumea e nemulţumită, (firme şi angajaţi), toată lumea tânjeşte la un profit mai bun... şi trage cu ochiul în altă parte.
Dacă ar fi atât de simplu precum spui tu, atunci ambele părţi, (angajaţi şi firme) şi-ar putea impune salariile şi profitul printr-un simplu vot, care apoi devine lege. Ce simplu ar fi dacă guvernul ar da o ordonanţă de urgenţă care să zică ceva de genul, „de mâine, obligatoriu toată lumea să trăiască ca-n Germania”.
Numai că, din nefericire pentru tine şi pentru alţi idealişti-sociali, economia de piaţă nu se poate schimba prin simpla voinţă a statului şi nici a participanţilor la economie (angajaţi şi patroni).
Dacă ar fi fost atât de simplu, atunci şi alte ţări socialiste precum Venezuela, Cuba, Coreea de Nord, Rusia, etc., ar fi menţinut şi ele hotărâri guvernamentale, şi ar fi dus-o bine. Însă, cu timpul, socialismul a încetat să funcţioneze atunci cand s-au terminat banii..altora.
În altă ordine de idei, în contextul în care statul Român lipsește angajatul de 80% din venituri în fiecare lună, de ce nu vă văd pe voi - cei care-i învinuiţi numai pe patroni - că sunteţi la fel de indignaţi şi în legătură cu taxele şi impozitele pe care trebuie să le plătiţi? Uite aici un articol f. bun (ce-i drept mai vechi) care arăta tot ce erai obligat să dai la stat la momentul respectiv:
http://www.capitalismpepaine.ro/esti-sclav-la-stat/
Însă, dacă odată ce ai devenit angajat, tu vei recurge la şantajul „ori îmi măreşti salariul ori plec, şi tu patroane vei fi obligat să munceşti în locul meu”, atunci gândeşte-te că, folosind aceasi lipsă de tact, patronul la rândul lui îţi va putea răspunde, „ori continui să munceşti pentru salariul la care ne-am înţeles, ori poţi să pleci să-ţi deschizi propria firmă unde vei munci şi câştiga cât vrei”.
Mărirea de salariu nu a fost niciodată obţinută prin ameninţare, şantaj sau obrăznicie socialistă a unui angajat cu mentalitate guevaristă. Ba din contră, odată ce un patron află cu ce fel de angajat are de-aface, se va feri de tine. Nu pupi nici angajare nici mărire de salariu. Doar uşa... care e deschisă.
Ţi-am zis toate astea din propria experienţă de mai mulţi ani, unde m-am fript şi eu, dar nu mi-a mers, şi am fost nevoit să plec cu coada între picioare.
Secretul este să fi foarte bun şi productiv în ceea ce faci. Dacă eşti în stare să produci firmei mai mulţi bani decât salariul, atunci să fi sigur că vor începe să te caute angajatorii cu oferte de nerefuzat.
-> „Ei, vezi că până la urmă ai ajuns la vorba mea? Angajatul nemulţumit de salariu pleacă” <-
Răspuns: angajatorul nu are vreo problemă cu angajatul care anunţă civilizat că va pleca, dând un preaviz conform Codului Muncii.
Problema este atunci când un angajat, înainte să plece, încercă să recurgă la şantaj şi ameninţare „ori îmi măreşti salariul ori plec, şi tu patroane vei fi obligat să munceşti în locul meu” - aşa cum ai scris tu mai sus.
Principala trăsătură a socialiştilor este infantilismul:
- mamăăăăă... vreau prăjitură...
- Păi n-am bani!
- ce-mi pasă mie... vreau prăjitură... altfel sparg veiozaaaaa...
Acum înţelegi diferenţa?
Mai încerc odată: uite, ești liber oricând să încerci să-ţi renegociezi salariul, dar fă-o în mod elegant și civilizat. Poți aduce argumente pozitive, de genul „prin activitatea mea, eu am crescut încasările și vânzările cu X%, de accea consider că mi s-ar cuveni o mărire salarială de Y%”.
Un angajator serios și care-i pasă de încasări și venituri, va aprecia abordarea ta civilizată şi argumentată și ar trebui să-ţi răspundă cu o mărire de salariu. Aici nu discutăm despre unii angajatori care sunt cârcotaşi și nu apreciază angajații buni și profitabili. Sper că nu te-ai lăsat angajat de ăia, că ar fi o greșeală din partea ta.
În momentul când nu ai, sau nu ești în stare, să aduci argumente pentru solicitarea ta de mărire salarială și ameninţi angajatorul cu plecarea și mai și ai obrăznicia să-i spui patronului să muncească el în locul tău... atunci nu vei obţine nimic și poate că ți se va arăta ușa. Nu se merită să te riști, decât (poate) dacă ești foarte indispensabil. Însă, chiar și atunci, odată ce i-ai tras un semnal de alarmă, patronul (poate că) îți va mări salariul ...dar o s-o facă nevoit şi mai ales temporar, până când va găsi un înlocuitor.
Eu am încercat doar să-ți comunic părerea mea bazată pe mulți ani de experiență ca angajat şi ca angajator. Până la urmă, amice, e job-ul și viitorul tău, așa că e treaba ta cum vei proceda. În orice caz, să ne zici şi nouă care metodă a funcţionat mai bine pe termen lung.
gabi, iti pierzi timpul de geaba cu persoane care n-au experienta reala, care vb doar din ce-au auzit ei pela alti colegi de camin. se potrivesc f. bine tinerilor care au fost descrisi in articol! e clar ca astia doi n-au muncit nicaieri si n-au avut in fata lor un patron!
Din discuția asta, tu şi „Maripos”, amândoi refuzaţi constant să acordați respect principiului pe care am tot încercat să vi-l explic aici:
- Banii trebuiesc produşi!
- Banii vin din încasări din vânzări, adică de la clienţii firmei respective!
- Patronul îţi plătește ție un salariu din banii pe care tu, angajat, i-ai produs firmei!
- Nu exista o „conspiraţie a patronilor” ca să plătească salarii mici!
- Munca e o marfă care se vinde și se cumpără pe o piața liberă a muncii!
- Nu te forţează nimeni să muncești, să accepți un job prost plătit sau să rămâi acolo unde nu-ți convine!
România trece printr-o perioadă de criză, în care firmele curate (nu alea care fac afaceri cu statul), nu-și mai pot garanta propria existență, darmite salariul angajaţilor!
Dacă tu ești atât de bun, dar consideri că nu ești plătit suficient, atunci de ce nu te muți în altă parte? De curiozitate, câți ani ai, cu ce te ocupi și ce vechime ai? Şi, de ce consideri că-i produci firmei mai mult de ??? salariu pe care-l primeşti?
bai, nu scapam de postacii trimisi de ciuma rosie nici macar aici!!
Ei se adaptează la puterea de cumpărare al cumpărătorilor finali, se adaptează la taxe + impozite pe muncă și alte cheltuieli obligatorii ca să-şi poată menține firmele în funcțiune (controale, inspecţii, spăgi, autorizaţii de funcționare, și o mie și una de alte cheltuieli cu birocraţia) pe care desigur tu ai „uitat” să le iei în considerare în doctoratul tău. Că nimeni nu știe prin ce are de trecut o firmă românească până când nu va sta în scaunul patronului român care este bântuit şi abuzat de haiducismul statului român.
Oricum, amice, dacă impresia ta despre patronii români e atât de proastă, de ce-ți mai pierzi timpul stând la discuții aici? Piața muncii e liberă, granițele sunt deschise, cui nu-i convine aici... se angajează acolo unde-i convine mai bine!
Pe mine, însă, m-a deranjat abordarea „dacă nu-mi mărești salariul eu plec, și tu patroane vei fi nevoit să muncești în locul meu”. O asemenea abordare mă face să refuz să te cred că ai avea, după cum pretinzi, 30 de ani de muncă și că ai fost și patron în România. Un patron nu va pune niciodată problema în felul acela. Deci, las-o jos, că pute a minciună!
Încă odată, în contextul în care statul român lipsește angajatul de 80% din venituri în fiecare lună, de ce nu vă văd pe voi - cei care-i învinuiţi numai pe patroni - că sunteţi la fel de indignaţi şi în legătură cu taxele şi impozitele pe care trebuie să le plătiţi statului din salariile „de mizerie” câştigate la „patronii români cei răi”?
Citește articolul următor, apoi să ne zici cine e mai hapsân; patronul sau statul român?
http://www.capitalismpepaine.ro/esti-sclav-la-stat/
„păi mie nu-mi pasă de câte taxe și impozite trebuie să-i dau statului din salariu...”
Atunci taci și suferă, nu te mai văicări că nu-ți ajunge salariul!
Teoria cu „salariul decent” (adică venit decent) determinat de costul vieţii e doar un ideal socialist, care nu se poate pune în practică într-o economie determinată de cât este dispus să plătească cumpărătorul final.
Am să întorc lucrurile, ca să-ţi explic de ce spun asta, ok? Uite, să zicem că o pensionară amărâtă, cu pensie mică, dar care deţine o garsonieră pe care ar putea să o închirieze ca să-şi asigure un venit mai decent decât pensia mică pe care o are. Aşadar, să zicem că acea bătrânică se mută la soră-sa, care deţine 2 camere şi o poate lua în gazdă, astfel ca bătrânica să-şi poată închiria garsoniera. Până aici m-ai urmărit?
Ei bine, dacă piaţa de închirieri garsoniere în zona respectivă e de maxim 250 de euro, atunci şi respectiva bătrânică ar putea, teoretic, să ceară la rândul ei, o chirie de, să zicem 350 sau chiar 450 de euro, „că medicamentele şi mâncarea sunt scumpe, maică". Şi cam ăsta ar fi „venitul decent” cu care ea ar fi mulţumită, nu-i aşa?
Păi nu poate. Mai precis, ea ar putea să ÎNCERCE să publice anunţuri cerând o chirie de, să zicem 450, 400, 350, 300 euro, dar dacă nimeni nu-i răspunde la anunţul de închiriere, până la urmă ea va fi nevoită să închirieze tot la 250 euro, adică la preţul pieţii din zona respectivă. Sau chiar mai jos, dacă vrea să închirieze repede şi chiriaşul să fie mulţumit.
Bunicuţa ar putea să-şi spună în sinea ei că, „chiriaşii ar trebui să-şi schimbe mentalitatea, să fie mai solidari-social cu bătrânii, să accepte o chirie mai mare, că şi bătrânii au nevoie să trăiască decent”, nu-i aşa?
Poate, ea, să spere acces la o sumă mai mare (din închiriere)? Da, poate. Dar o obţine? Nu!
Poate, ea, să spere ca chiriaşii să-i plătească ei (proprietarului) „o chirie corectă” şi atunci va putea să pună bani albi pentru zile negre? Da, poate. Dar o obţine? Nu!
Aşa că, bunicuţa ori îşi va adapta preţul pe care-l pretinde pentru chirie, ori nu va închiria deloc!
Dar, ce-ai spune dacă bunicuţa s-ar comporta la fel ca angajatul şmecher şi şantajist pe care-l admiri tu? adică, să zicem că a închiriat cuiva garsoniera la 250 de euro apoi, după vreo 3 luni, îi face o vizită chiriaşului pe nepusă masă şi-i spune, „uite ce, ori îmi dai 350 de euro pentru chirie, ori te dau afară imediat şi de mâine vei fi nevoit să dormi în stradă!”. Dacă nu eşti de acord cu asemenea abordare, atunci nu ar trebui să fi de acord nici cu angajatul şmecher şi obraznic care încearcă să-i forţeze mâna patronului pentru a obţine o mărire de salariu.
Ştiu că nu ţi-a plăcut acest exemplu, dar iată şi morala: deşi bunicuţa şi-ar fi dorit „doar un venit decent determinat de costul vieţii din România, nu de situaţia chiriaşului”, cu toate acestea, piaţa liberă şi puterea de cumpărare nu i-au permis să impună preţul chiriei, adică venitul lunar pe care ea considera că ar fi fost „normal”, sau de care ea ar fi avut nevoie „ca să trăiască decent”.
Tu, ca scriitor de doctorate, ar trebui să fi în stare nu numai să înţelegi, dar să şi accepţi mecanismele de reglare a preţurilor într-o economie de piaţă liberă.
Dar asta e un lucru prea greu de înţeles pentru ideologii socialişti optimişti, care cred că tot ce zboară se mănâncă şi că tot ce trebuie făcut e să ia cu forţa de la cei care au şi să le dea la ăia care „au nevoie să trăiască decent”.
Ştii cine a mai încercat să facă asta? Păi cam toate ţările unde „solidaritatea socială” (adică socialismul) nu a funcţionat: Venezuela, Cuba, Corea de Nord, Rusia etc. Noi încă nu ne-am dezmeticit din socialism. Noi încă mai credem în „solidaritate socială”, pensii speciale pentru ăia care n-au luptat în niciun război, „drepturile angajaţilor”, codul muncii şi alte prostii socialiste.
În timp ce China, cel mai comunist stat de pe Planetă, a desfiinţat toate astea. iPhone-ul pe care-l ţi în mâna a fost construit în fabricile Aple din China, de către copii minori care sunt exploataţi câte 12 ore pe zi. Nu e corect, dar atunci când ţi-ai cumpărat telefonul, nu ţi-a trecut prin cap că ai putea fi imoral, sau chiar nemilos cu acei copii sărmani care ţi-au construit telefonul. Te-a interesat doar preţul şi dacă ţi-l poţi permite, sau nu. Adică ai fost egoist şi ţi-a păsat doar de interesul tău. Exact ca un patron nemilos care nu cheltuie cu salariile mai mult decât vrea sau decât trebuie.
La fel ca şi călătorul care refuză să se suie în taxiul mai scump, din exemplul pe care ţi l-am dat mai sus.
Amice, dacă chiar ai nevoie, îţi pot pune zilnic aici idei din Ludwig von Mises, care vor ajuta la dezbaterea şi combaterea ideilor tale socialiste. Sunt aici să ajut ;)
Păi stai așa, hai să judecăm obiectiv:
Venit Bunicuţă:
Pensia: 800 lei
Chirie 250 euro = 1180 lei
Total: 1.980 lei.
Venit Angajat:
Salariu Minim: 2.080 lei.
Munca este un produs vandabil pe o piață liberă a muncii.
Cedarea de folosinţă a bunurilor (închirierea) este tot un serviciu liber-vandabil pe piața de închirieri.
Ambele persoane, (bunicuţa și angajatul) schimbă servicii aduse unei alte persoane, contra bani.
Bunicuţa a muncit şi a făcut sacrificii ca să plătească acea garsonieră pe care o închiriază.
Și angajatul, la rândul lui, a studiat câţiva ani.
Ambele persoane vând servicii în baza unor relații contractuale. Angajatul în baza contractului de muncă încheiat cu angajatorul, bunicuţa în baza contractului de închiriere încheiat cu chiriașul.
Ambele persoane acţionează pe o piața liberă, în baza cererii și a ofertei.
Ambele persoane se consideră îndreptăţite la „un trai mai decent”.
În primul rând, argumentează aici de ce comparaţia este „exagerată”.
În al doilea rând, argumentează de ce consideri tu că angajatul este mai îndreptăţit să ameninţe și să şantajeze angajatorul cu plecarea pentru a obţine o mărire salarială dar, pe de altă parte, bunicuţa nu ar trebui să facă același lucru, ameninţând chiriașul cu datul afară dacă nu acceptă o mărire de chirie?
De ce unul este tolerabil, dar altul (bunicuţa) este imoral?
De ce, prima persoană (angajatul) este mai îndreptățit la „un trai mai decent”, pe când sărmana bunicuţă nu este? Unde este „egalitatea de șanse” și dreptul fiecărei persoane la „un trai decent”?
Mai ales în condiţiile în care bunicuţa nu prea are alte opţiuni de ales, pe când angajatul se poate recalifica, sau se poate reloca într-o altă zonă unde salariile sunt mai ridicate?
De ce pe angajat îl scuteşti cu atâta ușurință să fie nevoit a se adapta la cerere și ofertă, pe când pe bunicuţă o discriminezi?
Nu mă înțelege greșit, îmi ești întrucâtva simpatic, dar dacă tot argumentezi, atunci fă-o la modul onest, nu din teorii idealiste citite prin ideologii socialiste care înfierează proprietarii care dețin bunuri (imobile, afaceri sau alte proprietăţi). Că de teorii idealiste sunt sătul să tot aud din partea unuia care, dealtfel, mai şi pretinde că n-ar fi socialist!
Dar, NU ai argumentat următoarele:
1. De ce consideri că, comparaţia bunicuţă-angajat este „exagerată”?
2. De ce consideri că angajatul este mai îndreptăţit să ameninţe și să şantajeze angajatorul (cu plecarea, pentru a obţine o mărire salarială) dar, pe de altă parte, bunicuţa nu ar trebui să facă același lucru, ameninţând chiriașul cu datul afară dacă nu acceptă o mărire de chirie?
3. De ce unul este tolerabil, dar altul (bunicuţa) este imorală?
4. De ce, prima persoană (angajatul) este mai îndreptățit la „un trai mai decent”, pe când sărmana bunicuţă nu este? Bunicuţa poate chiar are mai multe nevoi şi cheltuieli, (cu doctorii, medicamente scumpe etc). Unde este „egalitatea de șanse” și dreptul fiecărei persoane la „un trai mai decent”?
5. De ce pe angajat îl scuteşti cu atâta ușurință să fie nevoit a se adapta la principiul de cerere și ofertă, pe când pe bunicuţă o discriminezi?
Până când nu vei discuta onest, concret şi punctual despre comparaţia dată, nu mă interesează să mai citesc supoziţii şi comparaţii dintre angajatorii români „cei răi" şi străinii „cei buni" - căci ei nu au acelaşi mediu, condiţii, angajaţi, cheltuieli, respectiv productivitate, rentabilitate, etc. unde-şi operează afacerile.
2.Salariatul nu ameninta patronul ci pur si simplu opereaza pe piata muncii ca si bunicuta si isi vinde forta de munca celui care plateste mai mult, cum fac si patronii de altfel. Bunicuta opereaza si ea pe piata imobiliara si chiar se intampla in Romania sa fie aruncati in strada chiriasi daca bunicuta gaseste unul care plateste mai mult (spre deosebire de occident unde aceste contracte sunt strict reglementate. Problema am descris-o in articolul de mai sus ca desi sunt uneori chiriasi dispusi sa plateasca mai mult daca garsoniera e in apropiere de serviciu sau scoala copilului , in general e greu pentru bunicuta sa creasca brusc pretul chiriei fara nici o investitie deoarece si chiriasul actioneaza pe aceeasi piata si cauta ce e mai bine pentru el si anume ( pozitie, dotari, suprafata , accesorii etc) in functie de asta isi calculeaza chiria pe care e dispus sa o plateasca.
3.Nu e vorba de tolerabil sau imoral fiecare actioneaza pe piata doar ca actioneaza pe piete diferite ( salariatul poate pleca oricand in occident unde e platit de 3-5 ori mai mult pentru acelasi job in timp ce bunicuta se adreseaza pietei locale deci cu resurse limitate).
4.Salariatul nu are drepturi in plus ci nevoi deoarece dupa cum am scris mai sus are nevoie de mai multa hrana , de mai multe haine ( spala mai des , se uzeaza ) cand prestezi o activitate , are nevoie mai mare de recreere dupa munca deci costuri mai mari decat cineva care sta acasa ( aici am spus nevoi obiective nu dorintele fiecaruia ca asa fiecare vrea mai mult).
5.Nu il scutesc de principiul cererii /ofertei care oricum actioneaza si acum ci faptul ca pe el nu il reprezinta nimeni in acest raport spre deosebire de patron care are resurse ( avocati, consilieri etc) daca vrei e ca un raport intre doctor si pacient care e evident dezechilibrat in favoarea medicului. Atunci intervin institutiile statului in favoarea lui adica il reprezinta ( ITM sa-i se respecte drepturile contractuale -multi patroni nu respecta contractul incheiat avand resurse sa plateasca avocati, Casa de pensii sa verifice daca patronul vireaza contributiile sau le retine dar plateste rata la BMW si el ramane fara pensie) - s-au mai vazut cazuri, (Protectia consumatorului sa nu fie inselat clientul de patroni pusi pe capatuiala etc ( sper ca m-am facut inteles pentru ca patronul avand resurse raportul nu e echilibrat).
Nu am spus ca patronii romani sunt rai si cei straini sunt buni ci ca cei din occident care vin sa investeasca in Romania cunosc reglementarile drastice puse la ei acasa si vin in Romania cu proceduri clare , cu mentalitatea de acolo avand in Romania aceleasi conditii si mediu ca si romanii si sunt dispusi sa respecte legea si reglementarile de aici si implicit isi dau seama dupa 200 de ani de capitalism ca forta de munca e o resursa careia trebuie sa-i acorzi aceeasi atentie ca si celei materiale sau financiare , de aia acorda un respect mai mare salariatului si carierei acestuia , ei stiu ca un salariu mic determina o slaba productivitate o fluctuatie de personal puternica si o slaba calificare a acestuia si nu au nevoie de asa ceva in firmele lor pentru ca toate astea duc la o productivitate slaba deci la cheltuieli neeconomicoase. Romanul de aia nu are viziune strategica cum spuneam ca adopta doar deciziile care-l satisfac pe termen scurt , se raporteaza doar la durata vietii lui sa o duca cat mai bine acum nu peste 10 ani chiar daca pe termen mediu si lung asta ii va crea dificultati si in principiu nu pre il intereseaza de salariat decat sa ceara cat mai putin fara sa faca un calcul ca si productivitatea va fi pe masura salariului. Dupa cum am spus companiile straine care opereaza in Romania in acelasi mediu economic si in aceleasi conditii desi ofera salarii de 2-2,5 ori mai mari ca in companiile romanesti totusi au o rentabilitate de 2,5 ori ma mare din motivele enumerate mai sus. Ei au toata administrarea informatizata cu un management al carierei bine pus la punct si proceduri clare pentru fiecare etapa a activitatii economice fapt care determina o productivitate mai mare si deci implicit salarii si profituri mai mari. Romanul prefera sa stea el mot in mijlocul afacerii sa controleze permanent (ca nu-i asa stie el ce e mai bine pentru business-ul lui si evidenta ca la un moment dat nu va mai putea controla tot si va fi depasit de probleme si stresat de munca si nu va mai face fata iar salariatii vor fi ca un trup fara cap cu consecinte nefaste pentru afacere).
2. Salariatul nu ameninţă patronul? Iar te auto-contrazici! „ori îmi măreşti salariul ori plec, şi tu patroane vei fi nevoit să munceşti în locul meu!”. Asta e pur şi simplu o ameninţare obraznică dar NU constituie o solicitare de mărire salarială civilizată şi bazată pe rezultate mai bune în muncă!
Din nou, considerând că în acest exemplu, nici salariatul şi nici bunicuţa nu au adus înbunătăţiri la serviciile prestate, de ce consideri tu că bunicuţa nu ar fi şi ea îndreptăţită să facă același lucru, ameninţând chiriașul cu datul afară dacă nu acceptă o mărire de chirie?
3. Nu compara mere cu pere! Exemplu era despre două persoane care acţioneză în ACEAŞI ŢARĂ = ROMÂNIA. Nu discutăm despre posibilitate de a munci, sau de a oferi spre închiriere ceva în altă ţară!
Din nou, de ce unul este tolerabil, dar altul (bunicuţa) ar fi nejustificată sau imorală?
4. Dacă salariatul are „nevoi în plus”, atunci e chiar foarte posibil ca bunicuţa să aibă şi ea, la rândul ei „nevoi în plus”! Poate că ea are cheltuieli chiar mai mari decât o persoană normală: (ea are vizite la doctori, medicamente teoretic compensate, dar care nu se găsesc în farmacii şi trebuie să le cumpere mai scump „la liber", şpăgi în spitale, etc.)
Tu consideri că asta ar justifica-o pe bunicuţă, sau pe angajat, să facă preţul prestării serviciului „în funcţie de nevoile fiecăruia”? Păi tocmai asta am vrut să-ţi demostrez: nici salariul şi nici venitul obţinut din chirie nu se poate mări doar bazat pe teoria „traiului mai bun" şi a „nevoilor fiecăruia". Ci în baza meritelor/productivităţii/rentabilităţii angajatului sau/şi în baza caracteristicilor apartamentului închiriat!
Dacă bunicuţa nu aduce îmbunătăţiri garsonierei (electrocasnice înoite, zugrăvit recent, viteză la internet mai mare, loc de parcare, etc.) ea nu are cum să-şi justifice solicitarea de mărire a chiriei. La fel şi angajatul; dacă nu-şi motivează ARGUMENTAT şi JUSTIFICAT solicitarea lui de mărire a salariului, atunci el este doar un şantajist manipulator.
Ca şi chiriaş, eu n-aşi accepta să mai plătesc chiria şi aşi pleca de-acolo. Ca şi angajator, eu n-aşi mai accepta să-l mai plătesc pe acel angajat obraznic şi l-aşi înlocui cu prima ocazie. Există şi o vorbă: „mâna întinsă care nu are o poveste nu obţine bani".
5. Iar compari mere cu pere! Discutăm despre raportul bunicuţă-chiriaş. Nici pe bunicuţă nu o reprezintă nimeni în raportul cu chiriaşul. Nu o compara pe bunicuţă cu un patron care are resurse, avocaţi, consilieri, căci o bunicuţă NU are aşa ceva!
Din nou, nu ai fost în stare să argumentezi de ce pe angajat îl scuteşti să fie nevoit a se adapta la principiul de cerere și ofertă, pe când pe bunicuţă o discriminezi.
6. Cu teoriile tale despre patronii străini care ar putea fi ceva mai profesionişti şi vin în România să angajeze, şi despre străinii care respectă angajaţii mai mult, aşi putea fi de acord, dar cu următoarele rezerve:
- Oamenii sunt oameni, nu putem generaliza, nu există vreo garanţie. De exemplu, un patron turc sau rus poate fi la fel de nesimţit ca unul român, ba chiar mai nemilos cu angajaţii români, căci nu s-a născut aici ca să aibă vreo remuşcare să fie abuziv cu oameni care nu sunt co-naţionali de-ai săi. Eu zic că, în general, românii sunt oameni mai omenoşi. Străinii vor doar profit şi atâta tot. Dar, încă odată, nu trebuie să generalizăm.
- Multe firme multinaţionale exportă profitul realizat în ţara mamă. Aşadar, e mai patriotic din partea noastră să încurajăm patronii români.
- Tu zici că, „companiile străine care operează în România oferă salarii de 2..2.5 ori mai mari ca în companiile româneşti totuşi au o rentabilitate de 2.5 ori mai mare”. Nu te contrazic, dar pune aici nişte link-uri către statisticile care argumentează această afirmaţie.
Şi, dacă lucrurile întradevăr stau aşa, atunci de ce nu te angajezi direct la companiile alea?! ce mai stai la discuţii aici încercând să-l şantajezi pe patronul unei firme amărâte care, mai mult ca sigur nici măcar nu ar avea de unde să-ţi dea mărire de salariu?
Cred că greşeala ta a fost că te-ai angajat la firme mici, care evident că nu au aveau suficiente încasări/rentabilitate. Totul e de la caz la caz, nu trebuie să generalizezi lucruri urâte despre TOŢI patronii români.
- „Românul preferă să stea el moţ în mijlocul afacerii să controleze permanent” [...]
Aici ai adus un argument valid şi interesant, pentru care ţi-am dat +Like.
Îţi dau dreptate cam 80%. De ce nu 100%? deoarece este ştiut că mulţi angajaţi români (dar nu toţi) sunt leneşi, puturoşi şi hoţi. Dacă patronul, sau managerul, nu i-ar supraveghea îndeaproape atunci s-ar duce naiba afacerea!
Dar, da, sunt de acord. Asta e o greşeală pe care am observat că o fac nu numai patronii români dar şi cei străini care au firme micuţe. Suplimentar la dezavantajele pe care le-ai enumerat tu, aşi mai adauga una f. importantă, anume: un patron care se implică prea mult în afacerea lui, construieşte o afacere care nu va mai funcţiona fără el! Şi, o afacere care nu mai funcţioneză în lipsa patronului nu are nicio valoare fără el! În momentul în care patronul ar încerca să-şi vândă afacerea...ar lua mai nimic pe ea, sau foarte puţin. Bineînţeles că sunt şi excepţii de afaceri unde patronii chiar trebuie să fie prezenţi acolo zi de zi, cum ar fi dentistul, avocatul, notarul, dar care vor putea vinde doar locul şi echipamentele pe care le-au folosit pe parcursul derulării acelei afaceri.
7. Iată şi o întrebare adiţională, (ca să te fac să zâmbeşti):
Dar, dacă bunicuţa ar avea de plătit salariul unui angajat = VÂNĂTORUL? Şi, mărirea chiriei prin ameninţarea chiriaşului, i-ar putea permite bunicuţei să-i acorde Vânătorului o mărire salarială? În acel caz, o mai acuzăm pe bunicuţă? :-)
2. Am spus ca salariatul nu ameninta patronul cu marirea salariului pentru ca el nu vrea marirea ca asa i-a venit lui ci pentru ca preturile deci costul vietii creste permanent in timp ce salariul lui ramane pe loc deci cu timpul desi munceste la fel venitul real (comparat cu preturile) va scadea si nu are alta solutie decat sa-si ceara indexarea pentru ca altfel ii scade nivelul de trai. Patronul are posibilitatea ( si de altfel 99 % din ei asta fac ) mareste pretul automat daca creste inflatia. Daca vede ca patronul desi a marit pretul la marfa/serviciul lui iar salariul lui sta pe loc e clar de ce apare conflictul. Nu e aceeasi situatie cu bunicuta deoarece in 99 % din cazuri chiria e in euro deci se indexeaza automat si da sunt foarte multe cazuri cand chiriasii au fost aruncati in strada cand au aparut alti doritori care plateau mai mult.
3. Nu compar mere cu pere ( Salariatul actioneaza pe piata europeana si de altfel un salariu mult mai mare il obtine doar afara in timp ce bunicuta nu poate oferi spre inchiriere decat pentru piata locala ( Nu vine nimeni de la New York sa inchirieze in Vitan). Salariatul nu ar obtine pe piata locala un salariu mai mare, poate doar in Bucuresti sau cel mai probabil occident.
4. Am scris mai sus ce inseamna nevoi ( nu dorinte) Pensionarii au mai putine nevoi Haine, hrana ( nu depun efort mare pentru ca nu merg la serviciu, nu trebuie sa scoata bani din buzunar pe transport , nu mai au copii minori intretinere etc) Restul sunt dorinte de a trai mai bine. Spre deosebire de salariat care are salariu fix in lei in timp ce preturile cresc mereu , bunicuta incaseaza chiria in euro deci se indexeaza automat cu inflatia ca sa nu spun ca de regula cursul valutar e peste inflatie, 99 % din contractele de inchiriere sunt in euro). Nu discutam cazuri de imbolnaviri ca asa si salariatul se poate imbolnavi , am dat doua exemple normale (Pensionarii in marea lor majoritate sunt proprietari cu imobilul achitat , salariatii sunt in marea majoritate fie chiriasi fie proprietari cu rate in curs, nu discutam exceptii), in timp ce chiria incasata de bunicuta e in euro deci se indexeaz cu inflatia salariul ramane fix de cele mai multe ori deci nu opereaza la fel, apoi ea poate cere oricand o marire chiar in euro si daca gaseste pe piata doritor chiriasul e expulzat cu fulgi cu tot in timp ce salariatul daca cere o marire poate fi concediat si ramane pe drumuri sau pleaca in occident cum fac majoritatea. Faptul ca unui salariat i se devalorizeaza munca ( salariul) prin cresterea preturilor la bunurile/serviciile de stricta necesitate nu il face automat santajist si manipulator ( patronul procedeaza la fel cu preturile , nu am auzit nici un client care plateste pentru bunurile/serviciile unui patron cand acesta mareste pretul sa fie facut santajist/manipulator.
5.In Romania nu trebuie un proprietar sa fie reprezentat de cineva e logic ca are avantaj in fata chiriasului ( bunicuta poate mari oricand chiria sau sa-l dea afara pe chirias oricand doreste si acesta nu se poate opune in nici un fel ( accesul la justitie in Romania e costisitor si greoi) nu e ca in Franta unde chiriasul are drepturi si nu poate fi dat afara decat cu hotarare judecatoreasca. Deci e clar ca salariatul e dezavantajat ( bunicuta daca mareste chiria si nu gaseste chirias nu moare de foame , poate astepta un chirias care plateste mai mult in timp ce salariatul are nevoie de un acoperis nu are ce face si nu poate astepta 6 luni - 1 an pana c e gaseste ceva mai convenabil deci raportul nu e echilibrat.
6. E o diferenta intra angajatorii straini ( occidentali in general ,Bulgarii, rusii , turcii, arabii au aceleasi obiceiuri cu romanii) si cei autohtoni care provine din mentalitatea si regulile stabilite in tarile de origine de aia cultura organizationala e diferita de cea romaneasca. Acolo nu fac ce vor si statul intervine in forta daca se abat de la reguli ( Am citit ieri un articol despre un caz in Franta unde un salariat a fost trimis in delegatie intr-o localitate unde dupa orele de program acesta s-a incurcat cu o femeie in alt hotel decat in cel in care avea asigurata cazarea si in timpul adulterului acesta a facut infarct si a murit iar firma a fost obligata de instanta sa plateasca despagubiri familiei zeci de mii de euro deoarece era in timpul programului . Ma si gandesc ce comentarii ar face patronii romani ( In occident regulile sunt reguli si trebuie respectate).
Patronii romani stau mot in mijlocul afacerii deoarece nu au implementate proceduri clare pentru fiecare job , cei straini pot sa plece sau sa lipseasca din sediu oricand pentru ca treaba merge de la sine fiindca fiecare respecta procedurile, iar ei au timp sa se gandesca la decizii strategice nu la fiecare operatiune curenta. De altfel daca stai sa dai zilnic ordine salariatilor nu o sa ajungi la nici un rezultat pentru ca problemele te vor coplesi si le vei sorta in functie de urgenta iar cele strategice vor ramane pe ultimul plan iar daca pleci sau lipsesti din mijlocul salariatilor acestia nu o sa stie care sunt prioritatile. Chiar si in firme mici occidentalul vine cu mentalitatea de acolo cu proceduri clare de cele mai multe ori implementate in sistem informatic iar el poate urmarii procesul de oriunde pe telefon/tableta/laptop sau deleaga atributii catre subordonati in timp ce patronul roman nu va delega niciodata atributiile de sef. Aici nu discut de profesii liberale (notar avocat unde e o singura persoana sau in cel mai fericit caz o secretara care intocmeste acte ci de cei ce au salariati in subordine). Nu discut despre expatrierea capitalului prin tertipuri ( care evident sunt legale deoarece statul roman nu a fost in stare sa le contracareze) in timp ce un procent foarte mare de patroni romani sunt evazionisti ( deci practica metode ilegale de evitare a taxarii). Rentabilitatea mai mare a companiilor straine din Romania fata de cele romanesti la aceeasi cifra de afaceri e rezultatul unui studiu facut in perioada 2015-2017 si e de cel putin de 2 ori mai mare desi in companiile straine salariile sunt mai mari, o sa caut datele dar imi trebuie ceva timp. Productivitatea unui salariat meserias platit bine e mult mai mare ca a unui Dorel platit cu minim/economie , la fel si gradul de inovare (inovatiile permit preturi mai mari la produse/servicii). E adevarat ca in Romania costul capitalului e mult mai mare ca in vest de aia strainii isi finanteaza afacerile din Romania cu capital de afara fiind avantajati dar asta e alt subiect.
7.Daca bunicuta ar avea un salariat care e platit din chiria incasata e optiunea ei nu are o obligatie in acest sens ( poate fi o toana ca sa-i rezolve niste comisioane) dar nu e obligata sa il angajeze ( tine de confortul ei personal) in timp ce salariatul e obligat sa munceasca altfel nu se poate intretine deci nu are de ales ca bunicuta. (Sper ca m-am facut inteles)