E 7 dimineața. Îmi sună alarma, nu-mi dau seama dacă e weekend ori trebuie să merg la școală. Mă sperii când văd că e târziu iar eu trebuia să fiu deja în autobuz în drum spre Gara Obor, locul unde de patru săptămâni energia, creativitatea, iubirea, împlinirile, bucuriile mici își regăsesc sens printre copii.
Mă liniștesc și îmi dau seama că e sâmbătă. E ziua în care îmi încurajez puștanii. E ziua în care, deși plouă, noi vom ieși împreună și vom alerga. Mă dezmeticesc, încep să-mi pregătesc hainele, e vreme urâtă afară, Bucureștiul are parte în dimineața asta de ploaie mocănească, așa îi spunem în Moldova.
Se face 7:30 și încep să sune părinții:
”-Bună dimineața, domnule învățător! Ce facem, îi mai aducem pe copii, credeți că pot alerga pe ploaia asta?”
Eu, plin de entuziasm, fac tot ce îmi stă în puteri pentru a-i convinge pe părinți să-i lase pe cei mici să participe la, poate, cel mai tare eveniment din viața copiilor lor. De vreo 2 săptămâni tot le povestesc despre maraton, despre copiii pe care îi vor întâlni acolo, despre toate chestiile faine care se întâmplă, despre fair-play. E testul nostru de ieșit în lume. Astă primăvară au văzut pozele cu mine când alergam și m-au certat, cum de nu le-am spus și lor, doar știu cât de buni sportivi sunt.
Termin cu telefoanele, iau un taxi, am impresia că sunt în întârziere, ajung la școală. Mă vede portarul la ora 8 dimineață, sâmbătă, când cartierul încă doarme. Se uită nedumerit la mine, îmi deschide poarta, mă întreabă ce-i cu mine pe-aici, eu îi zic de maraton și fug repede în școală să mă încălzesc. Afară continuă să plouă și, cadou, începe să bată și vântul.
Între timp mă agit și curg apele pe mine. Eduard a plecat din cort și nu dau de el. Îi sun părinții și, ca prin minune din cortul alăturat iese Eduard. Vine la mine zâmbind și îmi spune că a fost într-o călătorie 3D. Timp de câteva secunde simt cum furia îmi atinge ultimul nerv, însă mă liniștesc și încep să discut cu el despre frica pe care am simțit-o atunci când am realizat că nu îl găsesc niciunde
Îmi arunc nasul în hârtii să mă asigur că am totul asigurat pentru a-i înscrie pe copii, îmi mai frec mâinile să mă încălzesc. Trece vreo juma de oră și începe să mă ia somnul. Deodată ușa școliI se deschide și Lorena alături de Andrei sar la gâtul meu și strigă: „Domnuuu', aici erați?! Noi vă așteptam afară!” Dau strigarea și vin și ceilalți colegi, stăteau la adăpost și căldură în mașina unuia dintre părinți. Mai stăm noi ce mai stăm, facem o ultimă strigare, vedem că suntem 9 supereroi din cei 12 câți se anunțaseră și pornim spre tramvai. Ajungem la Unirii, ploaia continuă să cadă peste noi, începem să alergăm, e musai să ajungem până în ora 10 pentru a ne putea ridica numerele. Ajungem cu bine, ridic kiturile de concurs și ne adăpostim într-un cort. Aici aveam să stăm vreo 2 ore până ne auzim strigați.
Între timp mă agit și curg apele pe mine. Eduard a plecat din cort și nu dau de el. Îi sun părinții și, ca prin minune din cortul alăturat iese Eduard. Vine la mine zâmbind și îmi spune că a fost într-o călătorie 3D. Timp de câteva secunde simt cum furia îmi atinge ultimul nerv, însă mă liniștesc și încep să discut cu el despre frica pe care am simțit-o atunci când am realizat că nu îl găsesc niciunde. Mă înțelege și-mi spune că-i pare rău. Din acel moment avea să stea doar lângă noi. A fost o lecție atât pentru mine cât și pentru el. Eu mă bucur în sinea mea că am avut puterea să-mi gestionez emoțiile, că am reușit să evit declanșarea unui conflict și că totul s-a terminat cu bine.
Cu tatuaje pe față, cu burțile pline de suc și fructe, că de, au nevoie de energie zic ei, puștanii se așează în rând și începe maratonul. Primele au fost fetele, Andreea și Lorena. Pornesc încrezătoare cu încurajările unei găști de vreo 15 oameni de pe margine - părinți, colegi, domnu învățător. Ajung după vreo 10 minute, obosite însă cu zâmbetul pe față. A fost cea mai tare experiență a lor de până acum. Le iau în brațe, mergem și facem poze haioase și ne adăpostim iarăși în cort. Îi adun pe băieți, batem palma și se așează în rând. De data asta Andrei e printre primii 10 sosiți, e tare mândru de el. Ne felicităm unii pe alții. Mergem la cort, ne luăm câteva ouă de ciocolată date de Teach for Romania, încercăm să ne uscăm, suntem cu toții uzi până la piele. Eu mă rog să nu răcească și pornim veseli spre autobuz. Pe drum îi aud cum își povestesc pățaniile de pe traseu: ”Bă, ai văzut cum l-am ajutat pe ăla când a căzut? S-au mai oprit doi băieți și l-am ajutat să meargă până la finish!” Sunt mândru de ce aud și îmi zic în sinea mea că, oricâte provocări am la clasă cu ei, momentele astea mă fac să-i iubesc și să le mulțumesc că-mi dau voie să fac parte din viața lor, să cresc puțin câte puțin.
Acuma sunt în pat, cu pătura pe mine. Copiii sunt bine, poate nasul le curge puțin, eu am cam dat-o pe răceală. Parcă îi și văd că îmi spun – ”Vedeți domnuu', noi v-am zis să beți mai mult suc!”
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.