Sari la continut

De opt ani suntem împreună. Vă mulțumim!

Republica împlinește opt ani de existență. Vă mulțumim că ne sunteți alături în această călătorie prin care ne poartă bunul simț, nevoia unei dezbateri de calitate și dorința pentru un loc mai bun în care să ne spunem ideile.

„Când eram defect, atunci sau acum?!” Criza corporatistului de 40 de ani care zilele acestea a făcut un gest extrem: s-a angajat la Stat

Corporatist 40 de ani

Foto: Guliver Getty Images

În ultimul timp, petrecerile de copii la care mergem la diferite locuri de joacă seamănă cu niște întâlniri ale corporatiștilor anonimi.

- Bună, sunt Andrei, și de cinci ani lucrez la XYZ.

- Bună, sunt Maria, și de un an vreau să plec de la WT.

- Salut, sunt Ovidiu de la Group N, și de șase luni m-am procopsit cu cel mai încuiat șef.

După ce se consumă primele formalități, în jurul unei felii de pizza descoperi povești cu birouri de sticlă sau fără geamuri, cu echipe faine sau cuțite înfipte în spate, cu manageri luminați sau stresanți, cu week-end-uri sfinte sau compromise la job, cu ore suplimentare plătite sau muncite vrând-nevrând, cu oameni #rezist sau #număbag.

În timp ce copiii chiuie pe lângă un SpiderMan mai mult sau mai puțin talentat, părinții îmbătați de oboseală par că străbat cei 12 pași de recuperare a unei săptămâni încărcate într-un sharing eliberator de insight corporatist. Romgleza e la putere, iar țâfna e câteodată proporțională cu reputația corporației... cel puțin la început. Pe măsură ce se leagă conversația, ifosele se destind și team-leaderii și seniorii din cărțile de vizită devin pur și simplu părinți. 

Se discută mult despre modificările Codului Fiscal și despre soluțiile găsite de fiecare companie: acte adiționale făcute lunar, bonusuri la trei luni, prime compensatorii sau contracte modificate până la revizuirea schimbării, cu prețul debarasării de niște angajați. Sunt oameni îngrijorați care vorbesc despre rate și ROBOR, despre sănătate, școli private și traficul spre Pipera, despre procedurile în care se pierd și meeting-urile la care se plictisesc, despre cum ar lăsa totul baltă ca să crească mure bio, să deschidă un bar, să fie cum au visat cândva. Cândva, înainte ca viața să însemne deadline-uri și evaluări, promovări și urzeli pentru funcții, target-uri și task-uri fugărite de-a lungul unei zile care începe cu dusul la școală și se termină cu lecții și cu zeci de mesaje care curg pe grupul clasei de what’s app. Cândva, când erau mai tineri și mai stăpâni pe visurile lor.

La ultima petrecere, am întâlnit un tătic în ale corporatismului care făcuse gestul suprem: se angajase la Stat. După ce corporația a restructurat tot departamentul pe care îl conducea, la umbra celebrei replici It’s not personal, it’s business!, omul a descoperit ce înseamnă cu adevărat criza de 40 de ani: nu blonda, nu decapotabila sau motocicleta, ci fuga după un job nou. Frustrarea de a scrie un CV care nu se mai termină și de a aștepta niște telefoane care nu mai sună. Iar când te sună cu întrebările „ce animal te reprezintă”, „care este cel mai mare defect al tău” și „cum te definești în trei cuvinte” să găsești resurse de a le transforma în niște mișto-uri sălbatice la un pahar de vorbă în grupul corporatiștilor anonimi.

Și totuși, înfruntând umorul povestitorului, în cameră a intrat parșiv un nou personaj.

- Bună, eu sunt Panica, și am crescut ca Făt-Frumos în ultimul an!

O masă de 10 oameni recunoștea adevărul de care toți se temeau: după bariera corporației... e haosul, incontrolabil ca un zeu capricios care se joacă în fiecare zi cu răbdarea ta, cu siguranța și certitudinile tale. Îți ia încrederea ca ofrandă și liniștea ca sacrificiu pe altarul confuziei generale. Dar niciodată nu știi cu ce te răsplătește după colț!

Îți recomandăm

După trei luni de bâjbâială între interviuri și strategii de branding personal, domnului tată i-a picat la fix oportunitatea de a intra în sistemul de Stat. Fără să stea prea mult pe gânduri, a plonjat în necunoscut cu bravura unui Indiana Jones. Și uite așa a descoperit niște comori prețioase: un metronom fermecat care măsoară trecerea timpului mai lent și mai relaxat; formule magice prin care lucrurile se pot întâmpla și mâine sau peste o săptămână, planurile se pot amâna, iar proiectele pot rămâne la nivel aspirațional; leacuri pentru gastrită, inițiativă și exces de zel. Privind retrospectiv, ne-a spus că încă se mai întreabă când era „defect”, în corporație sau acum?

SpiderMan a venit cu tortul, ne-am apucat de cântat și de fotografiat, dar Panica a rămas zâmbind într-un colț. PSD-ul i-a făcut României un cadou istoric: criza de 100 de ani.

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp 

Îți recomandăm
Abonează-te la newsletterul Republica.ro

Primește cele mai bune articole din partea autorilor.

Comentarii. Intră în dezbatere
  • VARLY VARLY check icon
    S-au dus vremurile cand erai intrebat pe strada ce esti, sau ce muncesti?....cu mandrie se raspundea: otelar, zidar, mecanic de locomotiva.....si cate si mai cate. Si erau la stat. Acum multe dintre ele nici nu mai exista, dar sa te mai si lauzi cu meseriile astea ....esti vazut ca un nimeni. Cat despre munca la stat din ziua de azi......cred ca 60-70% nu-si au rostul acolo. Posturi in plus, eficacitate minima, experienta ( aici multi dau cu virgula, vorba aia ),dar important e ca timpul trece si banul vine......si ce bani frumosi. Pacat ca nu avem loc toti la stat ( ironic ).
    • Like 0
  • Clar... , job-ul la stat (asociat cu huzurul), este premiul cu coroniță!!
    • Like 0
  • Cred ca pe langa obisnuitele restructurari, repozitionari, reorganizari, ramane marea dilema, si nu doar la corporatisti, plafonarea. In linii mari ciclul unui profesionist dureaza cam 5 ani. In primul an inveti, intelegi toate itele. In urmatorii 2, 3 ani, performezi, dupa care si performanta devine rutina si incepi sa simnti ca te plafonezi. Ce faci? Te reinventezi, cauti altceva, apare o noua oportunitate? Ma gandesc la parintii mei care vreme de 35 de ani au facut grosso modo acelasi lucru. Si mai recent, in corporatia in care lucrez acum, sunt persoane cu 15, 20, 25 de ani in acelasi department. Oare cum reusesc? Si atunci ma intreb: oare nu suntem prea competitivi, iar inevitabil aceasta duce la a dori mai mult? Este exact ca si la cosumism: consumam performante peste performante, realizari peste realizari, dar trebuie sa fim rationali si sa intelegem cand trebuie sa ne oprim. Departe de mine de a zice ca e rea competitia sau performanta, dar trebuie sa ne stabilim niste limite.
    • Like 1
  • O fi oare mai usor pentru cineva care alucrat 25 de ani la stat, Are mai mult de 40 de ani si trebuie sa se reorineteze catre privat. Ce sanse credeti ca are?
    • Like 2
  • Nici eu si nici fecioru-meu nu avem geniul lui Einstein sau macar al lui Feynman, desi nici ei nu au gasit prea usor modalitatea de a ocupa un serviciu care sa le asigure traiul. Eu am lucrat ca simplu inginer pina la pensie. Fecioru-meu, dupa 4 ani de Electronica neabsolviti si o facultate de informatica terminata, sta acasa de 1 an de zile, fara a putea sa-si gaseasca loc de munca, desi a depus CV-uri. Eu cred ca in ziua de azi , ca sa ajungi sa fii angajat, indiferent daca la stat sau privat, trebuie ca mai intai sa ajungi obedient pesede, urmand ca tovaraseii sa decida daca le esti de folos sau nu in acel post.
    • Like 0
    • @ teodorviorel
      Mai adaugati forta politica conducatoare in Romania (Pile,Cunostinte,Relatii) si niste sume consistente ce trebuiesc raspindite in mediu. Si reimprospatate periodic, dupa angajare. Altfel "Nu mai corespunzi".....)
      • Like 0
    • @ teodorviorel
      Probabil prin privati excludeti multinationalele. Cica acolo se angajeaza pentru ca firma sa faca bani. Si ca sa faca lui PSD & Co in ciuda, scot profiturile din tara. Si vor sa faca asta pe tremen lung. Mita nu e o solutie pe termen lung.
      Exista orase cu somaj spre zero. Cel putin pe IT. Cluj, Timisoara, Iasi... Cred ca pe acolo isi fac multinationalele de cap. Recomand o schimbare de peisaj. Poate si de atitudine la interviu. Eventual stat de povesti cu o firma de recrutare care sa explice cum sa te vinzi. E si asta ceva ce trebuie invatat.
      • Like 0
    • @ arhip irimie
      Apoi, stiu ca pesedistilor nu le plac multinationalele, din cauza ca nu fac
      sluj precum cateii la comenzile lor, la fel ca firmele mici romanesti unde
      isi planteaza supusii lor ca sa numere mustele vara si sa raporteze la partid.Cat despre competenta, la tovarasei nu prea am vazut.
      • Like 0
  • Astfel de discutii despre job sunt foarte rare, in tara in care traiesc. De obicei, parintii pleaca de la aniversarile copiilor lor si vin sa-i recupereze peste 3-4 ore. Astfel, parintii pot sa petreaca un timp liber timp de cateva ceasuri. Discutiile variaza desigur, insa oamenii incearca mai ales sa se descopere pe ei insisi, sa discute despre vacante, planurile lor in viata, sistemul educational. Rare sunt discutiile despre job sau politica. Si oricum, nu toti sunt IT-isti (eu fiind singurul din grupul de parinti care lucreaza in IT) iar discutiile nu se invart in jurul sefilor, banilor sau promovarilor. Nimeni nu discuta despre asa ceva.
    • Like 0
  • Astfel de discutii despre job sunt foarte rare, in tara in care traiesc. De obicei, parintii pleaca de la aniversarile copiilor lor si vin sa-i recupereze peste 3-4 ore. Astfel, parintii pot sa petreaca un timp liber timp de cateva ceasuri. Discutiile variaza desigur, insa oamenii incearca mai ales sa se descopere pe ei insisi, sa discute despre vacante, planurile lor in viata, sistemul educational. Rare sunt discutiile despre job sau politica. Si oricum, nu toti sunt IT-isti (eu fiind singurul din grupul de parinti care lucreaza in IT) iar discutiile nu se invart in jurul sefilor, banilor sau promovarilor. Nimeni nu discuta despre asa ceva.
    • Like 2
  • Nici la stat nu-i atât de roz, dacă n-ai vr-un barosan în spate. Pentru că şi tăticul corporatist, dacă n-avea pe „cineva”, care la rândul său îi făcuse „cuiva” un serviciu cândva... n-ar fi ajuns acolo. Stătea şomer în faţa calculatorului şi butona.

    Acum stă angajat la stat şi butonează în Facebook. Însă ca el, împreună cu încă vreo trei-patru, să poată umple Facebook-ul de sânge, e un prost care, undeva, trage pentru toţi. Iar pentru ăla nu-i chiar atât de roz la stat. Fiindcă el poate fi dat afară oricând, neavând barosani în spate. Aşa că tace, trage şi înghite. Trist, dar adevărat. Bine, dracului, că s-a desfiinţat salariul de merit, că tot feisbuciştii îl luau.
    • Like 4
  • Si totuși de ce corporatistul ajuns la stat se complace in delăsarea întâlnită acolo? Înseamnă ca nu corporatistul reprezintă o persoana mai speciala si mai serioasa decât bugetarul ci sistemul in care funcționează îl determină să fie mai conștiincios. Poate de aia sunt si asa de usor de înlocuit. Cu biciul in mana modelezi muncitorul dupa bunul plac
    • Like 3
  • Există o dilemă și o diferență în același timp, să muncesc în ,,economia concurențială- am citat un sindicalist de la bugetari, și trăiesc sub o continuă presiune, și să simt că sunt eficient, sau să merg la stat unde lenea,incompetența și indolența sunt perpetuu nesancționate dar sunt salarizate mai mult decît generos.
    • Like 0
vezi toate comentariile
Subiecte din acest articol
Îți recomandăm

Centrul Pompidou

Francezii anunță, sub patronajul președintelui Emmanuel Macron, deschiderea pe 27 martie a celei mai mari expoziții Brâncuși de până acum, iar un vin românesc a fost ales drept vinul oficial al evenimentului inaugural: Jidvei. (Profimedia Images)

Citește mai mult

Familia Mirică

„Eu, soția, mama și tata. Mai nou, sora și cumnatul care au renunțat să lucreze într-o firmă mare de asigurări ca să ne ajute cu munca pământului. Au fugit din București și au venit la fermă, pentru că afacerea are nevoie de forțe proaspete. Și cei 45 de angajați ai noștri, pe care-i considerăm parte din familie”. Aceasta este aritmetica unei afaceri de familie care poate fi sursă de inspirație pentru toți tinerii care înțeleg cât de mult a crescut valoarea pământului în lumea în care trăim.

Citește mai mult

Dan Byron

Într-un dialog deschis, așa cum sunt și majoritatea pieselor scrise de el, Daniel Radu, cunoscut mai degrabă ca Dan Byron, a vorbit recent la podcastul „În oraș cu Florin Negruțiu” despre copilăria sa, cântatul pe străzi la vârsta de 16 ani, amintirile mai puțin plăcute de la Liceul Militar de Muzică, dar și despre muzica sa și publicul ei întinerit. (Foto: Cristi Șuțu)

Citește mai mult

articol audio
play icon mic icon Chris Simion

Claudiu este doar unul dintre cei peste 11.000 de ctitori ai teatrului care se construiește în prezent pe Grivița, la nr 53, în București, la inițiativa cunoscutei regizoare, invitată recent la podcastul „În oraș cu Florin Negruțiu”.

Citește mai mult
Citește în continuare pe republica.ro