Foto: Sciencephoto / Profimedia
Ieri a fost ziua fiului meu cel mic. O prietenă dragă, dar cu care nu am mai vorbit de ani buni, m-a sunat pe messenger dintr-o țară europeană, după ce a văzut postarea mea pentru fiul meu.
Am realizat că plânge și chipul ei m-a speriat. Nu i l-am văzut de ceva ani și acum nu mai era cea pe care o știam: zâmbitoare, caldă, împrăștiind lumină și veselie în jur. Am început să vorbim. Mi-a spus urări pentru Sebastian. Vorbind își ștergea ochii ferindu-și ochelarii. O ascultam și îmi venea să țip:
- Ce e cu tine?! Nu ești tu!
Dar o ascultam tăcută și cu fiecare frază spusă realizam că ziua fiului meu era un pretext pentru a vorbi. Mi-au dat și mie lacrimile de câteva ori privind-o, dar mi le-am șters rapid și am întors-o spre glumă:
- Ei, doar nu o să plângem vorbind despre Sebastian! Îți amintești cum le aduceai dulciuri copiilor mei!? Cum îl învățai pe Sebastian să zică porcării și el - educat de mine - zicea: Ei, ei, X....., nu e frumos! Sau când deșterneai preșurile prin casă și el le așeza la loc, certându-te că faci mizerie!? Îți amintești când mi-a spus să nu mai port fuste lungi, ci scurte ca ale tale, că îi plac mai mult?!
Vorbind ea se întuneca. Plângea și râdea. Fața îi era un chip al durerii și suferinței. Nimic nu mai era în ea din zâmbetul, bucuria și lumina ce i le știam. Era o făptură casantă. Era de cristal. Ochii îi erau stinși.
Ne-am șters nasul și lacrimile amândouă. Eu mi-am poruncit să nu plâng, ca să nu o supăr, dar câte o lacrimă nu mă asculta.
- Eu nu mai sunt cea de atunci... Nu mai sunt... M-am schimbat după moartea mamei...
Respir adânc și o privesc. Mi-e greu să mă obișnuiesc și să mă împac cu noua făptură ce o locuiește.
- Mama ta era împăcată și fericită. Niciodată nu s-a plâns. Își dorea să vă fie bine acolo unde sunteți. Îl avea pe tatăl vostru alături, îi spun șoptit, dar ea pare că nu mă aude și vorbește mai departe.
- Știu că nu s-a plâns... Știu că ne dorea tot binele din lume... Dar a avut copii cărora le-a oferit totul! Am avut o copilărie atât de fericită... Și ea...
- Îți amintești când duceai mâncare tuturor copiilor de la grădiniță? o întreb cu intenția de a o scoate din starea maladivă, dar nici nu mă aude.
- Nimic, nimic nu mai contează! Eram nebună! Eram veselă, puternică, eram cu moda și cu aranjatul, dar nu mai sunt! Toate erau nimicuri! Sunt neesențiale! Există doar viața și moartea!
Tac și o privesc. Nu găsesc niciun cuvânt să-i spun, dar nici nu mă grăbesc cu vorba. Ea vrea să fie ascultată. Eu vreau să reușesc să înțeleg cum a ajuns în starea aceasta.
- Am îngrijit bolnavi de covid în spital. Mă duceam unde era mai greu, căci eu eram puternică... credeam că sunt puternică... toți știau că sunt cea mai puternică, repetă ea obsesiv de parcă era în căutarea ființei puternice din ea și nu o găsea... Erau bătrâni. Voiam să stau lângă ei când...
În loc să își termine fraza hohotește. Plâng și eu privind-o, apoi o ascult.
- Eram cea mai puternică! Toți mă trimiteau pe mine, unde era mai greu, dar și eu voiam! Făceam și voluntariat. Colegii au luat virusul și au mai stat acasă, dar eu nu. Am lucrat continuu. Voiam să stau lângă ei... Știi, nu am fost lângă mama... Nu am fost lângă bunica, care m-a iubit atât de mult... Nu am fost lângă ele, când au murit...
Am înțeles! În sfârșit am înțeles. Prietena mea se pedepsea să stea lângă toți bătrânii muribunzi, pentru că se simțea vinovată.
- O făceai ca să te pedepsești... Ți-ai forțat sufletul să treacă prin dureri neomenești ca să îl pedepsești..., șoptesc. În fiecare om ce murea le vedeai pe mama și bunica, lângă care nu ai fost la marea trecere...
- Da. Și asta, dar voiam să stau cu ei, să îi ajut, să nu fie singuri... Dar într-o zi am început să urlu la șefi să le dea morfină, ca să scape de durere și ei m-au privit speriați. Mă știau atât de puternică și mă vedeau clacând... Nu le puteam da celor intubați nici măcar apă... și eu, cea puternică, m-am prăbușit nemaisuportând agonia și durerea.
- Câți oameni au murit sub ochii tăi!?
- Nu știu. Mulți... Nu mai pot fi cea dinainte. Totul s-a schimbat. Tot ce credeam că e important și contează este nesemnificativ. Există doar viața și moartea...
Termină de vorbit și plânge. Eu îmi șterg o lacrimă și mă forțez să par calmă.
- Știi, X..., ești ca după război. Nu ai cum să mai fii cea dinainte, dar ești mult mai frumoasă sufletește! Mama și bunica te-au văzut din cer îngrijind acei bătrâni și au fost mândre de tine. Acum te doare, ești fragilă, ești ușor depresivă, dar o să treacă timpul și o să realizezi cât de măreț a fost tot ce ai făcut. Te-ai dăruit altora până când te-ai golit de tine, dar o să îți revii. Ești ca prințul Pierre Behuzov din „Război și pace” al lui Tolstoi. Ai înțeles ce e esențial în viață. Ai fost pe front și ai luptat, X...! Nu te poți prăbuși...
Râde spre mine, când am terminat de vorbit. În sfârșit râde așa cum știam că râdea cândva.
- Când vii în România? o întreb.
- În septembrie.
- Ok. O să vii la mine. Promit că o să mă îmbăt cu tine, o să râdem și o să povestim!
- Tu să te îmbeți?! întreabă râzând iar și mirându-se.
- Nu asta îți doreai când erai în România!? Nu ai încercat de atâtea ori!? Promit că o fac! Ești minunată! Ești puternică! Mulți se prefac că sunt buni și le pasă, mai ales la televizor, dar tu, neștiută de nimeni, ai ales chiar să ajuți, să fii lângă oameni lângă care nimeni nu voia să stea! Să fii un erou anonim! Îți dai seama cum te-au privit din cer mama și bunica!?
Fața i s-a luminat și ochii plânși i-au devenit senini. Râdea, plângea, își ștergea mucii și era fericită că mama și bunica au privit-o din cer.
Am închis după ce am rugat-o să mă sune de câte ori simte nevoia. M-am ghemuit pe pat și am plâns... Am plâns până când am adormit, gândindu-mă că oamenii puternici sunt făcuți din cristal...
......
De ce revin asupra acestei povești pe care am scris-o în iunie 2021?
Prietena mea m-a vizitat în ianuarie o dată și zilele trecute iar. Mi-e greu să mă obișnuiesc cu noua versiune a ei. La fiecare cuvânt ochii îi sunt plini de lacrimi. Era, când lucram amândouă la școală, eu profesoară necalificată de biologie, iar ea educatoare, cea mai optimistă și veselă ființă pe care o cunoșteam. Oricum și oricât încerc să o liniștesc nu reușesc. Se scuză că doar în fața mea plânge. Nu o cred.
S-a întors cu totul în România. Vrea să fie acasă. E în căutarea vieții ei pierdute și a sufletului, pe care l-a avut cândva.
Orice dialog cu ea se rotește în jurul anilor petrecuți îngrijind bătrâni bolnavi de covid. Se pare că a marcat-o pe viață.
- A fost greu. Tu nu poți să îți imaginezi. Stăteam cu costumul acela ca de cosmonaut tot timpul. L-am purtat mai mult de doi ani. Nu îmi vedeau fața. Îi îngrijeam așa. Plângeau că sunt singuri. Știau că sunt pe moarte. Nu puteam să le dau apă. Aveau insuficiență respiratorie și s-ar fi înecat. Plângeau să fie rude lângă ei. Erau singuri. Am mângâiat cât am putut. Am consolat... Credeam că sunt puternică..., că pot..., dar nimeni nu e pregătit pentru atâta moarte, o ascult cum îmi povestește.
- Și acolo erați acuzați că omorâți oameni? întreb.
- Da. Nu ca în România, dar se spunea că dacă mergi la spital mori.
- Câți oameni au murit cu tine? întreb.
Ea nu poate răspunde. Plânge. Vorbește cu greu.
- Mulți în schimbul de zi, când eram mai mulți de serviciu. În schimbul de noapte, când eram complet singură cu ei, cinci.
- Au murit greu? întreb ca o toană și regret imediat că am întrebat.
Ea plânge. Scoate un sunet prin care își exprimă groaza și durerea.
...
Poate e timpul să își spună povestea și aceste femei, pe care nimeni nu le-a ascultat, nimănui nu au spus cum a fost... Poate e timpul de povestit, cum este să stai mai mult de doi ani pe baricadă în lupta cu boala...
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.