Foto: Guliver Getty Images
Iată un sport extrem: mersul cu copilul în parc. Îl asemăn uneori cu lupta pentru supraviețuire într-o junglă. Sau cu traficul din București, când mai degrabă trebuie să-i ferești pe alții, ca să ajungi cu bine la destinație. Sunt multe pericole în parc pentru un copil. Sunt doamnele binevoitoare cu pufuleți, covrigi și cola, mereu bine aprovizionate și generoase cu toți copiii altora. Sunt bărbații feroce care scuipă semințe în timp ce-și golesc dozele de bere pe margine, petrecând timp de calitate cu cel mic. Sunt bonele și bunicile amenințătoare față de oricine le întrerupe discuția despre telenovele. Aș putea scrie un roman pe baza tristelor experiențe din parcuri, dar mi-e teamă că n-ar avea un final fericit.
„O să-ți fur mașinuța!”
Recunosc că pentru o secundă sau două nu am fost atentă. M-am alarmat când a venit plângând în hohote spre mine. Copilul meu, de nici 9 ani, deja căutam în minte cel mai apropiat spital și creionam un scenariu sinistru. Aparent nu avea nimic, plângea însă hohote în timp ce doi bărbați ne priveau cu interes de pe margine, de mă și miram de ce nu sar să ajute. „Mami, omul ăla o să-mi fure mașinuța!”, mi-a strigat copilul printre lacrimi, arătând spre unul dintre cei doi adulți. Mi-a luat câteva secunde să mă trezesc ca dintr-o beție pe care nu doream s-o pricep, abia atunci când unul din cei doi bărbați a venit către noi să-și ceară scuze. Da, îi spusese că o să-i fure mașinuța. În glumă. Fără motiv. Unui copil de nici 9 ani. Un străin. Un om care la rândul lui era cu copilul în parc. Am plecat acasă triști, joaca se stricase.
„Dar ce, ești țigan? De ce faci asta?”
Dacă n-ar fi strigat atât de tare și cu atât de multă repulsie în voce, poate că n-aș fi observat-o. O doamnă respectabilă striga către progenitură, care stătea cu fundul în nisip. Știam scena, am văzut-o des, nu era prima oară. Se-ntâmplă și atunci când copilul cade. Sau plânge. Sau are o întrebare. Sau o dispută cu camarazii de joacă. Atunci iese la iveală țiganul din copil, răutatea întruchipată.
„Vin hoții dacă mai faci asta!”
Există, desigur, și varianta rurală și mai dură a lecției de viață numită țigan: „Dacă nu ești cuminte, vin țiganii și te bagă în sac!”. Mi-o spunea și mie bunica des, atâta doar că-n versiunea modernă a parcurilor din București țiganii au devenit hoți. Sau erau de când lumea. De când lumea de 3-4 ani a unui copil a început să prindă viață. Cam atunci i se arată pentru prima oară că țiganii sunt și hoți, și răi, și murdari, și circulă ziua-n amiaza mare prin parcuri, pedepsind copiii mici care se murdăresc.
„O faci intenționat, ca să mă superi!”
Una dintre favoritele mele, auzită sub multe forme, urmată inevitabil de plânsul copilului. Care firește, nu pricepe cum îi face rău persoanei la care el ține, poate, cel mai mult din lume. Care nu vede contradicția, nici intenția rea, ci doar iubirea față în față cu nedreptatea. Uită și iartă până când, peste ani, o să înțeleagă ceea ce vrea adultul să înțeleagă și-o să predea aceeași lecție, intenționat, urmașilor săi.
„Plec și te las aici!”
Alte lacrimi, în altă zi de vară. Ale unei fetițe de 6 ani căreia bunica îi spunea de zor: „Plec și te las aici!” Probabil una dintre replicile favorite ale României către pruncii ei, cu efect invers, căci în cele mai multe dintre cazuri tinerii ajung să ne părăsească devreme și fără regrete. O replică pe care o aud aproape zilnic în parc, în supermarket, în tramvai. Amenințarea supremă, urmată de spaima supremă a copilului și efectul dorit: obediența.
„În 3 din astfel de cazuri nu am intervenit”
Condiționări la tot pasul. Pedepse. Recompense. Mită pe care o dăm de bună voie propriilor copii. Spaime absurde - „Te murdărești!”, „O să cazi!”, „Nu ai voie acolo!” -, toate implantate de la o vârstă fragedă celor pe care vrem să-i facem „oameni frumoși”. Se văd cel mai bine în parc, acolo unde petrec timp îndelungat părinți, bunici, bone și copii deopotrivă. Știm prea bine, e o poveste pe care am mai auzit-o de câteva ori în ultimele două decenii. O poveste tristă, a unei generații și mai triste, trecute, dar care iată nu trece ușor și ale cărei dovezi de existență le vedem la tot pasul: generația bunicilor și a părinților noștri. Fapte ale căror consecințe le vom înțelege abia peste niște ani, când copiii ăștia vor deveni adulți și vor ști deja să amenințe. Nativ. E povestea generației asuprite de comunism, învățată și crescută într-o singură direcție și aceea greșită.
(Foto: Guliver/Getty Images)
Da, le putem reproșa toate astea. Dar nouă ce ne reproșăm? Noi ce facem? În 3 din astfel de cazuri la care am fost martoră în parc, nu am intervenit. Cică să nu te bagi în educația altuia, n-ai oricum sorți de izbândă. Dar în educația noastră cine se bagă? Când vom învăța că orice ce le spunem copiilor are un efect pe termen lung asupra lor, extrem de departe de bunele noastre intenții? Când o să realizăm că lumea în care au crescut părinții și bunicii noștri nu e lumea în care ne creștem copiii și că e total greșit să aplicăm aceleași metode? Când o să vedem complicitatea adusă cu sine de tăcere, de nepăsare și de neimplicare? Abia atunci, când o să înțelegem toate astea, tinerii de mâine vor fi oameni frumoși și drepți, în stare să combată cu argumente, fără frică, în stare să dărâme regimuri corupte și să construiască altceva în loc. Să nu închidem ochii, dară, și să-i creștem fără frica rămasă în noi din trecut.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.
O singura rugaminte: povesteste-le nepotilor (zilnic daca ai putea) amintirile din comunism. Sunt o lectie foarte importanta penteu fiecare. Cei nascuti dupa...sa zice 87 nu au habar de grozavia timpurilor alea si, acum fiind generatia care inclina politic barca țării, tind sa ne readuca acolo. Penteu ca habar n-au istorie, nu le-a spus nimeni grozaviile prin care lumea comunista a trecut, cat de saraci, rupti de realitate si de indoiti de frica au trait romanii mai bine de 50 de ani.
In ceea ce priveste fricile- asa e! Un copil trebuie sa fie conectat la realitate si sa invete, mai bine teoretic decat practic, ca, daca bagi mana-n foc-te arzi, daca pleaca bunica de langa tine-ramai singur (asta pentru a-i ascuti simtul orientarii macar).
Nu o sa discut pe marginea remarcii tipului, e o gluma clar, mai buna sau mai putin buna, dar un baiat de 9 ani n-ar trebui sa se raporteze altfel la realitate?! Parerea mea
"Anumita categorie" de care spui tu insa.... e asa de cand a fost adusa de huni pe plaiurile astea. Nu degeaba s-au impanantenit expresii ca "nu fii țigan", sau "tiganul e tigan si-n ziua de Paste" (si mai cunosc o carte intreaga de expresii). Poate ca totusi anumite pericole trebuie semnalizate. Inocența inseamna pericole la care sunt expusi cei inocenti...
Îmi amintesc de scene violente de prin parcurile în care îmi plimbam copiii mici: mame ori bunici care administrau corecții fizice odraslelor...Dacă interveneam, mișcată de plânsul și disperarea micului „vinovat”, răspunsul prompt era „eu l-am făcut, eu îl omor”.
Micuții de astăzi au nevoie, desigur, de seninătate, calm, încredere.
Pentru mulți părinți și bunici însă, toate acestea sunt greu de obținut...
Sau ce alt mod de creștere?
Un copil de nouă ani (de nici nouă ani, scuze!) trebuie să meargă cu maman în parc, să se joace mumos la locul de joacă? Bietul copil ...
Și spun sincer „bietul copil”, pentru că în afara situației de nimeni dorite, în care ar fi bolnav de cine știe ce boală îngrozitoare, nu ar mai trebui dus la joacă de maman ou grand-mere ou bien la nounou!
Părinții chiar nu pricep că acest copil, dacă este un copil sănătos, va avea un handicap în relația cu lumea și cei ce-o populează prin educația absurdă și izolaționistă pe care i-o dau? Presupun că autoarea, cea care se arată oripilată de „vin țiganii și te bagă-n sac” își însoțește copilul de nouă ani (scuze din nou, nici nouă ani!) tocmai pentru a nu avea de-a face cu țiganii, cu hoții, cu brutele acelea mititele care vor mingea altui copil și eventual aruncă cu nisip! Asemenea educație nu aduce nimic bun în viața viitoarea a celui mic (cea mică?) și chiar dacă merge la o școală particulară scumpă și cu pretenții, contactul cu mediul înconjurător real nu îl poate suplini prin nici un fel de cursuri!
Bietul copil ... dacă la NICI NOUĂ ANI mă ducea mama la joacă nici nu mai ieșeam din casă de rușine: unele lucruri au evoluat urât, foarte urât!
Repet, aveți toată libertatea să aplicați orice principii pedagogice doriți, puteți face experimente de „parenting”, vă puteți raporta la orice sistem de educație, dar gândiți-vă permanent că un adult, la un moment dat, trebuie să plece de lângă părinți și să se dezvolte singur: îi împiedicați presupun formarea abilităților și deprinderilor vârstei lui, abilități și deprinderi de care va avea nevoie mai târziu, atunci când singur fiind, va încerca să se facă remarcat: sper să mă înșel! Și vă doresc succes!