„Doamne, ajută-mă să mă trezesc!” Ce am „văzut” în cele 7 zile în care am fost în comă

Foto: Guliver Getty Images

Gândul că mă intorc la băiatul meu m-a ținut în viață. Eram în comă, cu insuficiență multiplă de organe, într-o ambulanță care mă transporta din spitalul morții, CF2, unde primisem o transfuzie greșită de sânge, la Spitalul Universitar. În mintea mea se derula un întreg scenariu. Mi-era din ce în ce mai frig și credeam că navighez undeva, pe o apă înghețată. Eram însoțită de un soi de gardieni, care aveau dispoziții să nu îmi dea drumul. „Nava” se zdruncină din când în când, până ajunge la „chei”. Pe „țărm”, alte personaje, unele prizoniere, ca și mine, altele libere, de la care sper să primesc ajutor.

Am mâinile legate de o parte și de alta a unui „pat”, așa cum mă văzusem, aievea, în spital, între multiplele operații disperate, de la CF2, după accidentul transfuzional. În mintea mea, se duce o luptă între bine și rău. Ceream, în vis, să fiu dezlegată, așa cum urlasem repetat, în spital, dar nici acum nu primeam ajutor. Câte un personaj care încerca „salvarea” mea, era contracarat imediat de mai mulți „gardieni”.

Dorința de a fi alături de fiul meu, de numai 8 ani la vremea aceea, îmi apare, în vis, în comă fiind, sub forma unui vas salvator, de pe aceeași apă înghețată, dar plină de copii care nu sunt prizonieri, doar acostează la același țărm. Încerc, cu înfrigurare, să ajung la ei, dar sunt ținută. Coșmarul se adâncește. Ajunsă cel mai probabil la Spitalul Universitar, în mintea mea este un vacarm de lumini, sunete și senzații de coșmar. Trebuie să fie de la aparatele de la terapie intensivă, pe care, abia ulterior, târziu, le-am identificat. Fiecare piuie pe limba lui, în note stridente, iar eu nu știu ce se aude. Concomitent, sunt lumini și culori electrice, fluorecente, care mă învăluie, mă lovesc, îmi smulg și ultimele frânturi de liniște din suflet. Nimeni nu-ți șoptește blând, la ureche, EȘTI ÎN COMĂ, facem tot posibilul să te faci bine... ești la spital... Știam doar că trăiesc un coșmar din care nu mă pot trezi. Încercam să mă ciupesc și îmi repetam, în inimă, ca o rugăciune: „Doamne, ajută-mă să mă trezesc!” Dar mai am de tras. Am simțit până în adâncul ființei mele cum sunt intubată, iar, ulterior, cum mi se vâră pe nas, cu brutalitate, o sondă nazală. Doar în mintea mea urlam: „Lăsați-mă! Vreți să mă omorâți!” În realitate, dădeam doar semne de agitație extremă, psihomotorie, iar personalul medical nu bănuia ce e în sufletul și în mintea mea.

După șapte zile în comă, din care am descris o mică parte din simțiri, cele care încap, cât de cât în cuvinte, deschid ochii! Sfârșită, văd o femeie în halat alb și o întreb unde mă aflu. Mi se răspunde sec, ceva de genul: „Sunteți la secția de terapie intensivă, de la Spitalul Universitar București”. Debusolare totală. Îmi amintesc doar că nu am fost internată aici. Aproape cedez. Nu mai știu ce este vis și ce este realitate. Sunt lămurită într-un final de cei dragi, veniți să mă vadă. Sunt surprinși că îmi amintesc momentul când intram într-o nou operație și am auzit „Pacienta cu AB4!”, iar eu am răspuns „Am grupa zero, nu AB4!” „Da, asta s-a întâmplat! Ai suferit o transfuzie greșită de sânge!”, îmi mărturisesc apropiații. 

Zile în șir, apoi, la ATI, mi-e frică să deschid ochii. Văd aparatele din jur cum se mișcă, iau forme umanoide. Dacă mă fură somnul, întâi mi se rostogolesc în fața ochilor imaginile electrice, viu colorate. În special un verde orbitor, rece si terifiant. Uneori fluturi violeți se învârt în cameră. Aștia sunt frumoși, dar nu de natură să mă liniștească. Știu că nu e normal. Aceeași Forță îmi spune să stau calmă, că vor trece. Creierul îmi joacă și alte feste, epuizat după încercările prin care încă treceam. M-am trezit în alt spital, după o săptămână în care nu știam că au fost clipe când cei mai optimiști medici nu îmi mai dădeau vreo șansă la viață. Sau să mai fiu întreagă. Încă sunt rezervați cu privire la șansele mele de supraviețuire, la reluarea funcțiilor organelor vitale și față de integritatea funcțiilor neurologice, după hipoxie.

Am cerut Domnului să mă trezesc și m-a ascultat. I-am cerut putere și m-a întărit. Nu aveam motive să cred că mă va ține departe de copilul meu și de noua mea viață. Dar am luptat pentru optimism si pentru păstrarea credinței. Deznădejdea își căuta loc în sufletul meu. Trebuia să alung gândurile negre. Acum știu că întunericul nu poate fi smuls din noi. Trebuie înlocuit cu lumină.

Așa am aflat că nu sunt singură. Transformările și vindecarea veneau, dar poate nu în ritmul pe care îl doream. Răbdarea a fost o lecție în acele momente. De asemenea, încrederea de a-l lăsa pe Dumnezeu să mă facă bine, să mă călăuzească. Nu poți controla mai nimic, oricât de stăpân te crezi pe situație. Este doar o iluzie ca suntem puternici fără ajutorul divin, energia universală sau cum vreți să le numiți. A mai fost încă drum lung până la recuperarea totală, despre care o să povestesc. Astăzi, îmi doresc, așa cum am mai spus, să nu mai treacă nimeni prin așa ceva și să se evite, pe cât posibil, culpele medicale. Pentru asta avem nevoie de legi și de respectarea lor. De o minimă decență în actul medical și în îndeplinirea unor protocoale. Fiindcă de aceste hârtii atârnă vieți. Sunt aproape trei ani de când un caz limpede de transfuzie greșită de sânge este îngropat într-un birou. În care cercetările propriu-zise au început la peste un an, când am semnalat în presă că dosarul este gol! Niciun martor audiat, după mai bine de un an. Eu, personal, am fost audiată la Secția 1 de Poliție, la un an și trei luni de la evenimente, în condițiile în care legea spune că victima este audiată „în cel mai scurt timp posibil”. Prima expertiză INML se făcea, în cazul meu, la peste 6 luni de la producerea tragediei, la cererea mea, iar, ulterior, după un an, se cere refacerea ei, din motive procedurale. Dacă ceva putea dura mai mult de atât în acest dosar, acest lucru este a doua expertiză, pe care nici până în sfânta zi de azi nu am văzut-o la dosar. Și în vară se împlinesc trei ani de la începerea cercetărilor. Faptele sunt publice încă din vara lui 2016. Parchetul de pe lângă Judecătoria sectorului 1 s-a sesizat atunci din oficiu. Între timp, a apărut în spațiul public Raportul despre Colectiv cerut de fostul ministru al Sănătății, Vlad Voiculescu, care face referire la cazul meu și la cazul unei alte paciente, de 68 de ani, decedate în urma unei transfuzii greșite de sânge la Spitalul de Arși, din Capitală. 

„Nu au fost respectate reguli elementare de practică medicală, mai precis realizarea testelor finale de compatibilitate la patul bolnavului. Aceasta e o zonă de malpraxis! Ambele accidente erau evitabile!”, se arată în document.

CF2 a primit acreditare pentru unitatea de transfuzii, din cadrul spitalului, în data de 11 august, post intervenția mea chirurgicală din acest spital.

Iată și concluziile raportului inspectorilor sanitari din cadrul DSP București, apărut în vara lui 2016, în presă:

„În data de 26 iulie, o pacientă în vârstă de 39 de ani a fost operată la Spitalul Clinic CF2 din București,. Diagnosticul, la internare, al acesteia a fost cancer de col uterin în stadiu incipient. În timpul operației a existat o sângerare în limite normale ale procedurii aplicate de echipa de chirurgi (operația Wertheim), iar pacientei i s-a administrat o transfuzie. Documentele puse la dispoziția DSP atestă că proba de sânge pentru testul pretransfuzional a fost prelevată de o asistentă medicală de la o pacientă cu grupa AB4 pozitiv și etichetată cu numele pacientei de 39 de ani- transferată, între timp, la Spitalul Clinic Universitar de Urgență București- care are grupa de sânge O1 pozitiv. Astfel, pacientei i-a fost administrată o unitate de sânge (masă eritrocitară) AB4 pozitiv, deși grupa acesteia de sânge este 01 pozitiv. La aproximativ o oră și jumătate după intervenția chirurgicală s-au instalat primele semne de șoc hemoragic și hematurie. Pacienta a fost transportată la reanimare, unde a primit tratament de echilibrare și a fost făcută recomandarea unei noi transfuzii. Pacienta era conștientă la acel moment și a indicat ea însăși faptul că are grupa sanguină 01 pozitiv. Atunci a fost realizată eroarea de la testul pretransfuzional, analiza repetată indicând, ulterior, grupa corectă[...] Inspectorii sanitari au mai probat faptul că unitatea de transfuzii a spitalului (UTS) nu este autorizată conform normelor legale în vigoare.’’

Astăzi, sunt singura supraviețuitoare din România în urma unei transfuzii greșite de sânge și nu am găsit până acum niciun alt supraviețuitor, sau vreun caz similar în lume.

Deocamdată, în acest dosar, niciun personaj implicat nu are calitatea de inculpat, așa încât tot personalul medical care a luat parte la aceste orori activează de trei ani încoace ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Acolo se operează oameni, se aduc pe lume copii, se fac intervenții chirurgicale masive, care pot necesita transfuzii de sânge. În aceste condiții cred că este de datoria fiecăruia să nu ștergem cu buretele ce s-a întâmplat. Fiindcă mâine poate fi orice mamă, soție, soră, om în aceeași situație.

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp