„E-un început în tot sfârșitul…” După 30 de ani

Foto: George Călin/ Inquam Photos

Toți anii aceștia din urmă au fost grei pentru noi, românii. Bucuriile personale, mai mici sau mai mari, nu pot compensa tristețea și deznădejdea în care ne aruncă pe zi ce trece această țară pe care o vedem îndreptându-se spre întuneric. Reclamele strălucitoare, galantarele pline, concertele, spectacolele, televizorul tot mai lat și mașina tot mai încăpătoare par a ne contrazice: e bine în România sau, cum zicea cineva, avem o țară frumoasă, e de ajuns să ne uităm la partea ei frumoasă și să ne întoarcem privirea de la ce nu ne place să vedem, să ne astupăm urechile ca să nu auzim lucruri neplăcute și să tăcem atunci când nu ne convine ceva.

Dar România frumoasă a mai rămas doar în fotografiile modificate, în dorința de întoarcere a celor plecați și în sufletele câtorva oameni extraordinari rămași. Altfel însă, România se scufundă, România se sufocă, România se pierde pe ea și își pierde oamenii, își pierde suflul, orizontul, speranța. 

Am mai avut o singură dată în viață această senzație de capăt de lume: în vara și toamna anului 1989, pe când eram student la Cluj. Nu am prea multe amintiri din acel an, în afara unei ambianțe sumbre, de noiembrie perpetuu, dar o ambianță în care părea că nu se poate întâmpla nimic. Auzeam că toată lumea în jurul nostru se schimbă, doar România părea neclintită ca o stană de piatră. Ne uitam unii la alții, vorbeam încet, ne era frică și să vorbim ca să nu tulburăm liniștea pietrelor care deveniseră toți cei din jurul nostru și noi înșine.

Şi în această stare de sfârșit de lume, vibra totuși ceva imperceptibil. Totul părea veșnic, dar pentru prima dată, de niciunde anume, simțeam că acea veșnicie e fisurată. Şi că prin pâcla groasă a vremurilor se întrezărea un fir de lumină. Noi nu știam ce e, nu știam ce e dincolo, doar că părea cu totul altceva decât cunoscuserăm până atunci. Ne agățam de orice semn, ne îmbărbătam unii pe alții, credeam în orice poveste, care mai de care mai fantasmagorică, numai să ne asigurăm că lumina aceea nu se va stinge la loc. Şi cu cât întunericul era mai gros, spre sfârșit de toamnă, cu atât parcă punctul acela luminos era și el mai consistent. Atunci nu am știut cum să-i spunem, acum e mai ușor să-l numim: era speranța noastră. Nu știam să-i zicem pe nume, pentru că nu speraserăm niciodată la o lume mai bună. Nu am avut niciodată șansa de a compara lumi între ele, de a trece din una în altă, ne cunoșteam doar propriul decor sărăcăcios și el ni se părea, în cenușiul lui, lumea noastră definitivă.

A urmat Decembrie 1989 și apoi a venit 1990. Şi atunci am știut cu o certitudine pe care absolut nimic din ce s-a întâmplat pe urmă nu a putut-o zgudui, am știut că suntem nu doar martorii, ci și făptuitorii unui moment istoric. Noi am avut șansa unică de a participa la moartea unei lumi și la nașterea unei lumi noi. Nu doar am văzut asta la televizor, dar am fost pe străzi, am fost în amfiteatre, am fost în atâtea locuri în care istoria se întâmpla odată cu noi. Renășteam fiecare și cu toții împreună ca oameni, luam viața de la capăt și simțeam că ne putem lua la trântă cu lumea întreagă. Din cenușa și din cenușiul unei lumi muribunde se înălța, ca printr-un miracol, o lume în care oamenii aveau chipuri, aveau zâmbete, aveau voci, aveau culoare. Şi mai ales, mai ales, oamenii începuseră să învețe că pot să schimbe lumea, începuseră să învețe să spere.

Ceea ce se întâmplă azi cu România noastră nu are încă nimic din tragicul și eroismul acelor vremi. Dar măcar noi avem azi avantajul uriaș că știm că ne poate fi mai bine, că știm cum putem să trăim altfel, fără minciună și prostie, fără hoție și batjocură. Avem avantajul uriaș că știm ce înseamnă speranța și cum ar putea arătă o Românie mai frumoasă nu doar în cărțile poștale sau în amintirile celor plecați, ci și printre noi, zi de zi, pe străzile orașelor noastre și pe ulițele satelor noastre.

Tot mai lipsiți de putere de către o putere rapace, geloasă pe oamenii care speră, începem în acest 26 mai să ne recâștigăm dreptul de a spera, puterea de a spera. Noi, cei fără de putere, avem o zi a noastră, în care puterea noastră poate face minuni. Pentru cei născuți în anii 90 sau 2000, este pentru prima dată când pot participa, printr-un gest simplu și hotărât, la o schimbare de istorie. Desigur, pot să nu facă nimic și să spere că nu se va întâmpla nimic rău. Dar asta e o falsă speranță, o speranță furată și batjocorită. Asta e frică și resemnare. Speranța adevărată este să crezi în puterile tale, nu în minuni făcute de alții. Puterea noastră cea mai mare e atunci când vrem să ne adunăm unul câte unul, cu toții laolaltă, oriunde am fi în lumea asta largă, să scoatem România din șanțul mocirlos în care au răsturnat-o unii și să o punem pe drumul drept pe care îl merită, și pe care noi, cei curajoși, puternici și cinstiți, îl merităm odată cu ea.

* „E-un început în tot sfârșitul” este o frază rostită de Neculai Constantin Munteanu în deschiderea ediţiei din seara de 18 decembrie 1989 a „Actualității românești”, cea mai ascultată emisiune a postului de radio Europa liberă. 

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp