Foto; Getty Images
“Maracana” noastră a existat în Pucioasa, un orășel de provincie la o pasă nu foarte lungă mai la nord de Târgoviștea lui Cornel Dinu. O platformă de ciment construită undeva prin 1975 între blocurile gri-triste ale lui Ceaușescu cu o destinație pseudo culturală. Ca mai toate așezămintele educativ formatoare create atunci de partid pentru distragerea atenției poporului de la bezna agonizantă în care se trăia, corecție, se supraviețuia, în ultima decadă a comunismului.
Organele de conducere de-atunci o botezaseră Grădina de vară a Cinematografului Dacia. Era împrejmuită de un gard șubred din plăci de beton strâmbe și pline de găuri prin care ne strecuram (ne juleam coatele și genunchii și ne rupeam treningurile ponosite) în incintă în serile în care rulau filme sau în rarele ocazii în care se organizau spectacole folclorice sau de muzică ușoară. Nu-mi mai amintesc, și e prea târziu în noapte să-i mai sun pe-ai mei să-i întreb, dacă cei care-și etalau virtuțile artistice pe scena grădinii erau personalități ale tezaurului popular național sau băștinași de-ai noștri de pe malul Ialomiței, râul care-și desena cursul subțire, mâlos și liniștit pe la poalele carierei de calcar. Probabil că nu conta foarte mult valoarea trubadurilor vremii în contextul social de atunci. Devine importantă prin comparație cu noii protagoniști, noii ”proprietari” instalați odată cu abandonul autorităților locale a oricărei forme de întreținere a spațiului. Nu-mi mai amintesc nici perioada de timp în care șandramaua și-a îndeplinit scopul. Să le fie de bine! Mizeria lor, paradisul nostru. Al puștilor de vreo 10-12 ani, rezidenți ai cartierului, în construcție pe-atunci, Avram Iancu.
Eram vreo două sute cred. Puzderie de muzguriți cu cheia de gât. Născuți pe serii. Din părinți strămutați de regim cu ordine de serviciu din ogrăzile natale cu forța de peste tot de prin țară. Cum primeau, cetățeni mândri, apartamentele socialiste, cum se puneau pe turnat copii. Râd cu tata de leșinăm când ne povestește. Mama se fâstâcește toată, dă a lehamite din mână și ne lasă-n plata Domnului. ’77 – ’78 – ’79 prima tranșă de puradei. Generație din care fac și eu parte. Apoi, după o pauză de vreo patru ani, episodul 2 al glorioasei campanii de multiplicare a proaspeților pucioseni. ’82 – ’83, generația Strîmbeiului junior. Patru blocuri noi-nouțe de patru etaje plus trei construite cu câțiva ani înainte, înmulțite cu douăzeci de apartamente fiecare. Rar pereche fără mucos în bătătură. Cum spuneam, mulți, băi, nene, mulți!
Copii eram în timpul liber. Elevi, pionieri, la școală. Majoritatea covârșitoare la “Nr. 1”, la o aruncătură de băț. Suficient de aproape cât să ne lase părinții să mergem singuri. Migram gălăgios către și de la școală în grupuri uriașe, precum gazelele în savană.
În perioada din zi care conta cu adevărat eram Lung, Cămătaru, Balaci, Duckadam, Belodedici, Lăcătuș, Hagi, Boloni, Pițurcă, Moraru, Andone, Mulțescu sau Țălnar. Atunci când nu eram Zubizarreta, Beckenbauer, Platini, Maradona, Pele, Bebeto, Zico, Romario, Zenga, Baresi, Vialli, Paolo Rossi sau mai știu eu ce alt zeu al fotbalului internațional. Și eram înregimentați cu carte de muncă în cele mai tari echipe ale cartierului. Era foarte serioasă treaba și trăiam o adevărată dramă atunci când părinții decideau că trebuie să faci altceva cu timpul tău decât “să bați mingea”.
De efectiv nu duceam lipsă niciodată, aria de selecție fiind, cum ziceam mai sus, una extrem de vastă. Alegerile echipelor se făceau, uneori “pe pile”, de cei mai mari decât noi, fruntași autoproclamați ai gloatei. Și fericirea era maximă când prindeai lotul. Loc câștigat cu o Eugenia, o gumă de mestecat sau câteva timbre rupte cu greu din colecție plasate discret liderului de grup înainte de începerea ritualului. Sau pur și simplu pentru că erai mândrul proprietar al mingii alese pentru joc. Principiul discriminatoriu “grasul stă în poartă” se aplica și la noi cu succes. Indiferent de cât de mare era mita oferită căpitanului de echipă. Și procedura “cine dă primul gol câștigă” indiferent de cât era scorul la momentul respectiv, era pusă în practică. Evident, obligați de mame și convocările obligatorii la masă.
„- Mișcă-te imediat acasă! Mâine mergi la școală!”
Replica încheia brusc și dramatic orice tentativă de negociere pentru a obține câteva minute în care ai fi putut înscrie golul vieții tale.
Mingile din librăriile din Pucioasa erau fix ca cele din Galațiul lui Bogdan-Radu Brînzan sau de oriunde din România optzecistă. Cele de 18 lei ușoare și ovale, cele de 35 de lei grele și aproape imposibil de controlat. Ambele se spărgeau la fel de ușor în colțurile băncilor care, așezate una peste alta, îndeplineau cu succes rolul porților. Tatăl meu a fost o perioadă destul de lungă arbitru la nivelul ligii a doua și printre înjurăturile pestrițe și ouăle în cap primite de la spectatorii pitorești ai fotbalului dezlânat de pe coclaurii pe unde activa, se întorcea acasă cu câte o minge de joc din piele. Care odată udată în bălțile de pe „Maracana” noastră, devenea un bolovan pe care nu-l puteai urni din loc nici dacă adunai forțele a trei zgâmboi ca noi. Conta mai puțin. Era important că atingerea unei astfel de mingi te făcea să te simți cu un dribling mai aproape de câștigarea Cupei Mondiale. Mingea cu petice alb-negre, atunci când o aveam, era free-pass ul meu către linia de mijloc a titularilor din ziua respectivă.
De echipamente asortate nu aveam nevoie. Probabil nici n-am fi avut de unde să le cumpărăm. În schimb ne scriam strâmb cu cretă pe tricouri numerele de joc ale idolilor noștri. Îmi amintesc că odată, neavând cu ce să desenăm tricourile spălate de mame cu săpun de casă, ne-am compus numerele din ciulini. Noaptea minții! Ne-am ales cu toții după câteva ore de alergat după minge, scaieți combinați cu transpirație și piele fragedă de copil, cu niște buboaie uriașe. Motiv de panică colectivă printre părinții uluiți de ideile tâmpite ale propriilor odrasle. Era mai important să fiu Ilie Dumitrescu decât să nu fiu plin de bube pe spate. Dar cum să explici asta unei mame al cărui interes pentru fotbal era egal cu un meci de 0 – 0 între echipele fiilor lor.
„Maracana” din Avram Iancu nu avea tribune. Așa că tați, bunici și oameni veniți în stațiune la băi de sulf la Pucioasa mărgineau terenul pe lăzi de bere în care sticlele goale luau locul celor pline cu o viteză mai mare decât cea cu care plozii înscriau goluri în porțile improvizate. Nici insistențele lor nu ne salvau mingile trimise de șuturi anemice peste gardul singurului vecin al Grădinii de vară fix în mica cultură de legume din spatele casei. Rezultatul era invariabil unul tragic: mingi înțepate de cuțitul ursuzului medic veterinar al cărui nume, din păcate, nu mi-l mai amintesc. Câte două – trei pe meci. Dezastru. Spunea că dacă ceapa verde și răsadurile de roșii ale dânsului suferă, noi trebuie să plătim prețul chinului lor. Și fix așa se întâmpla. Vrejul de fasole îndoit sau rupt, mingea de 18 lei își înceta subit existența.
Printre pacienții cu dureri de încheieturi și oase ajunși la tratament în minunata noastră stațiune balneoclimaterică a aterizat la un moment dat un antrenor pensionat de la Steaua. Imediata apropiere a clinicii de “Maracana” și zarva permanentă din jurul stabilimentului l-au adus pe om la locul cu pricina. S-a recomandat părinților, care au avut grijă să ne informeze prompt de situație. Instantaneu ne-am imaginat pe Ghencea jucând finala Cupei Campionilor împotriva oricărei echipe îndrăznea să ne stea în cale. Ne-am rupt oasele o săptămână, cât omul și-a primit la clinică împachetările cu nămol și procedurile standard împotriva reumatismului, încercând să impresionăm insolitul impresar. Ne și vedeam în roșu-albastru îndrumați spre glorie de însuși Emeric Jenei. Îmi amintesc că a făcut-o, dar nu-mi dau seama nici acum care a fost scopul, omul ne-a descălțat pe toți și s-a holbat cu o privire de expert, mijind ochii, la modul în care șoșonii noștri chinezești erau tociți. Părea să fie un semn important pentru o eventuală carieră de fotbalist. Am rămas acolo, cu tenișii măsurați din priviri de antrenorul de la Steaua, niciunul dintre noi negăsindu-și împlinirea pe vreun stadion al lumii, altfel decât din calitatea de spectator.
Momentele trăite atunci, prieteniile legate în perioada aia minunată a copilăriei lipsite de griji, a iubirii pentru fotbal, pentru sport în general, într-un context national în care distracțiile erau puține și interzise, au creat baza oamenilor care suntem astăzi. O bază sănătoasă de relații interumane, oameni calzi cu inimi uriașe, prieteni adevărați pe care te poți baza și astăzi, la treizeci de ani de la clipele pe care le-am surpins eu nedrept de sumar în rândurile astea. O temelie solidă pe care ne-am construit mai departe viitorul.
Le sunt dator tuturor cu câte un “Mulțumesc”, le sunt recunoscător pentru fărâma din ADN ul meu dedicată sportului, le ofer scuze celor cu care n-am mai păstrat legătura și le doresc tuturor jucătorilor pe “Maracana” pucioșeană sau de oriunde din țară să trăiască o viață simplă și fericită precum cea din Avram Iancu undeva prin 1985.
O să-i menționez pe câțiva dintre ei, cei pe care mi-i mai amintesc, aici, mai jos, în semnătura articolului. Pe cei pe care i-am uitat îi rog încă o dată să mă ierte.
Pentru că fiecare dintre noi am scris istorie cu fiecare gol marcat, cu fiecare dribling, fiecare paradă cu prețul pielii jupuite pe betonul Grădinii de Vară a Cinematografului Dacia.
Năică, Burtică Mălai, Nicky, Bebe, Puiu’, Pelicanu’, Curcanu’, Gâscanu’, Cocoșu’ (Să te odihnești în pace, bătrânul meu prieten!), Romel, Berbecu’, Robert, Cipi Chioru’, Petreșcanu’, Frățilă, Tașcă, Mircea, Andrei x 4, Victor Țiganu’ (o să-i rog să mă ierte pe cei care vor găsi aici o conotație etnică), Iulică, Dedi, Horațiu, Luci, Dan, Crinel, Costi, Adi, Cosmin Arconada, Ciprian Petrozza, Frații Arghir, Călin, Florin
Și nu în ultimul rând, al dumneavoastră,
Oli Strîmbei
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.