Sari la continut

De opt ani suntem împreună. Vă mulțumim!

Găsim valori comune, sau scriem despre lucruri care ne despart. Ne unesc bunul simț și credința că putem fi mai buni. Suntem Republica, sunteți Republica!

„Vin la coaching și la terapie tineri de 24-26 de ani care suferă că nu s-au realizat. Au manifestări de anxietate și depresie”. Despre obsesia popularității și așteptările nerealiste ale tinerilor

tinere - plaja - Foto: Eyed Raven Productions / Alamy / Alamy / Profimedia)

Foto: Eyed Raven Productions/ Alamy / Profimedia

Succesul zilele acestea pare a fi despre cât ești de popular, de influencer, de câți bani ai și ce viață cool ai. Ce este cu adevărat succesul? Cum ni-l definim?

Vin la coaching și la terapie tineri de 24-26 de ani care suferă că nu s-au realizat. Au manifestări de anxietate și depresie. Când îi întreb ce înseamnă că nu s-au realizat îmi spun despre alții, prieteni sau copii ai prietenilor de familie care la 26 de ani au un apartament și salarii de câteva mii de euro pe lună. „S-au realizat. Iar eu încă nu-mi găsesc locul, la job mă simt depășit.” Pe lângă faptul că generalizează pornind de la câteva exemple particulare, au așteptarea nerealistă de a realiza ceva consistent într-un timp foarte scurt.

Unii dintre cei mai de impact oameni pe care i-am cunoscut nu erau populari. Îi cunoaște relativ puțină lume, comparativ cu miile si sutele de mii de like-uri care definesc acum popularitatea. „De impact” însemnând că au influențat viețile multor oameni, cursul unor evenimente, afaceri de succes, traseul unor industrii, dezvoltarea unor localități etc. Dar nu se numeau influenceri, nu îi vezi peste tot toată ziua. Sunt „silent influenceri”, influențatori tăcuți, care fac foarte mult bine de care beneficiază mii de oamenii care nici nu știu de existența lor.

Ce se ascunde în spatele nevoii de a fi influencer?

Este nevoia profundă de a fi văzut, pe care o avem fiecare dintre noi ca ființe umane, dar pe care ne-o satisfacem în mod diferit. Să fiu văzut, să fiu ascultat, să fiu validat. Ceea ce spun eu contează, să fac o diferență.

E oarecum firesc: în criza aceasta de identitate prin care trecem la nivel de societate, de grup, te găsești în situația de a-ți afirma și reafirma identitatea individuală în mod constant. Și vrei ca și alții să ți-o recunoască si să ți-o confirme. Ca în poezia lui Emily Dickinson: „How dreary – to be – Somebody! / How public – like a Frog – / To tell one's name – the livelong June – / To an admiring Bog!"  E o nevoie profundă de siguranță: sunt văzut, ascultat, aparțin.

Și atunci cel mai important exercițiu pe care îl am de făcut în viață devine să mă recalibrez permanent. Să știu cine sunt în fiecare etapă a vieții mele și să pot comunica cine sunt în fiecare etapă a vieții mele. Ceea ce nu e ușor lucru, pentru că identitatea noastră nu e bătută în cuie, nu e definitivă. Sunt atâtea studii care ne confirmă asta; dacă mai aveam nevoie de o confirmare în fața a ceva evident.

Evoluăm, ne transformăm. Ceea ce era valabil și ne servea în copilărie, în adolescență, nu mai este valabil la maturitate. Și în maturitate există faze și perioade. În plus trăim într-o lume foarte dinamică, nu mai e ca acum 50 de ani când știai exact ce vei face în viață, ce meserie vei avea, cu cine te vei căsători, pentru că grupul din care făceai parte (familia, satul, orășelul, comunitatea) știa deja ce e mai bine pentru tine și știau si ce loc să îți dea si te pregăteau pentru acel loc. Practic nu aveai prea multe decizii de luat, erau deja luate pentru tine. Asta pentru unii e liniștitor, asigurator, pentru alții e oprimant (prin lipsa libertății de alegere). Pe de altă parte prea multe opțiuni creează anxietate și teama de a nu rata ceva. Există de asemenea un număr de studii experimentale care pun în evidență și confirmă aceasta.

Și cum ne găsim identitatea, sensul?

Acum se întâmplă adesea să ne găsim locul si sensul departe de casă. Metaforic sau la propriu. Departe de trunchi. Facem profesii foarte diferite de cele ale părinților si bunicilor noștri, în contexte de viață foarte diferite de cele în care au trăit ei. Și astfel, sfaturile lor, aspirațiile lor pentru noi, pot să nu ne mai ajute, dimpotrivă, să ne încurce, să ne frâneze. Și ajungem să trebuiască să ne reinventăm. Dacă facem asta păstrând conexiunea cu rădăcinile, și onorându-le, avem toate șansele să avem succes. Un succes sustenabil, în care nu trebuie să aleg între mine și locul meu de muncă, între mine și afacerea mea, pentru că le-am clădit cu sens. Pe piatră, nu pe nisip (cum spune o pildă a lui Iisus). Iar piatra o reprezintă valorile si cunoașterea de sine. Succes înseamnă să pot trăi în acord cu câteva valori de bază. Pentru mine, în această etapă a vieții mele, acestea sunt: libertate, creativitate, sănătate, conectare, frumusețe, bunăvoință. Fiecare trebuie să și le definească pe a le sale, pentru sine. Iar apoi poate interacționa mai asumat cu ceilalți, prin filtrul acestor valori.

Pentru mulți dintre noi valori de bază sunt familia, banii, prietenia. Privind cu atenție ce se află sub valoarea numită familie, ce vedem? Pentru unii familie înseamnă stabilitate, siguranță, pentru alții căldură, joacă, veselie, sau toate acestea la un loc. Pentru unii bani înseamnă statut, putere, siguranță; pentru alții libertate, frumusețe, creativitate, joc. Sunt tot bani, tot familii, dar trăirile pe care ți le extragi de acolo sunt diferite. Și-atunci e bine să poți numi cât mai concret care este valoarea din spatele conceptului de familie, de bani, prietenie, etc. pentru a ști de fapt ce e cu adevărat important pentru tine. Asta înseamnă să ai reperul propriilor valori. Și în funcție de asta să iei decizii. Ce profesie aleg, cu cine aleg să lucrez, în ce contexte, căror proiecte mă dedic. De aceea spun: valorile sunt motoarele noastre interioare. Nu sunt niște idealuri abstracte. Sunt foarte pragmatice și ne influențează în luarea de decizii. Conștient sau inconștient ele sunt acolo si prin tot ce facem tindem să ne îndeplinim aceste nevoi, să trăim aceste valori. 

Cum ne alegem profesia în funcție de valori

„And this is the right question!” (daca ați văzut filmul I Robot). Aceasta este întrebarea: cum îmi aleg profesia în funcție de valori? Chiar pot face asta? Păi deja o faci, dar inconștient sau parțial conștient. De exemplu când cineva spune „vreau să mă fac polițist.” Vedem atâtea interviuri în perioada admiterilor la facultăți când candidații sunt întrebați de ce au ales una sau alta. Și invariabil auzim cam același lucru: pentru un loc stabil de muncă, siguranță financiară și respect. Eu îmi pun un mare semn de întrebare când aud asta: ce fel de polițist va fi acest om dacă pune pe primul loc stabilitatea si siguranța sa financiară? Ca cetățean am nevoie de un om care să știe să creeze siguranță si pentru ceilalți, să știe să stea în conflict, să fie asertiv, să negocieze, să aibă curaj și inteligentă emoțională pentru a gestiona situații dificile diverse. La fel cu profesorii: când întrebi un candidat care e motivația pentru a lucra în învățământ – răspunsul aproape invariabil a fost ani de zile: un loc stabil de muncă, program redus de lucru în care să nu te soliciți prea tare, vacanțe. Oamenii asta văd din exterior. Puțin spun și simt: din pasiune maximă pentru educația și binele copiilor si al societății.

De aceea capcanele sunt multe. Spui că vrei să te faci IT-ist. Ca să ai bani, să fii realizat, să-ți permiți tot ce vrei. Cei mai de succes IT-iști pe care îi cunosc sunt cu adevărat pasionați de domeniul lor si grație acestei pasiuni fac performanță. Sunt oameni care nu se lasă până nu văd rezolvată o problemă, caută mereu soluții, construiesc și implementează idei. Și fac asta petrecând multe ore în fata ecranelor de calculator. Poți să faci asta? Vrei să faci asta? Cât timp poți să faci asta si să ai și familie și copii si călătorii și hobby-uri? Dacă alegi în contra valorilor tale de bază o să te coste scump. Vei reuși, dar poate mai modest și cu mult, mult consum. Dacă alegi în sensul valorilor tale vei reuși cu un randament mai mare. Îți va rămâne timp si energie să te bucuri de viață, să contribui în comunitate, etc. „Go with your nature, not against your nature”, spunea Bruce Lee. S-ar putea să descoperi că ești chiar bun la ce faci, și că ceea ce faci este util și foarte satisfăcător, chiar dacă nu e în trendul principal. Asta înseamnă să alegi în funcție de valorile tale, de reperul interior, și să ai și această inteligentă să faci matching-ul cu cererea din exterior.

Cum îmi măsor eu succesul? Prin numărul de oameni care, după ce au interacționat cu mine, s-au apropiat si mai tare de esența lor, de potențialul lor, de sufletul lor, de adevăr. Fie că s-au simțit bine sau nu. Fie că le-a produs plăcere sau disconfort. În asta îmi măsor acum succesul: în potențiale deblocate, în prosperitatea și oportunitățile generate de oamenii cu care lucrez, pentru alți oameni, în urma momentelor în care am explorat împreună ce e posibil pentru ei, pentru afacerile lor și pentru comunitate.  

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp 

Abonează-te la newsletterul Republica.ro

Primește cele mai bune articole din partea autorilor.

Comentarii. Intră în dezbatere
  • Cred că asta cu „s-au apropiat si mai tare de esența lor, de potențialul lor, de sufletul lor, de adevăr” e un pic poptamașistă, care e esența lor, care e adevărul? Cred că discuția e mai complexă, nu sunt fan Tony Robbins, dar modul în care contrapune valorile și nevoile explică bine contradicțiile pe care le trăim fiecare. Am trăit ani buni încercând să fac pace între ele, mai exact să anihilez nevoile, prea pământești, ca să carburez exclusiv cu esența sacră a valorilor = eșec total. Nu a fost ușor să înțeleg că aici e viața, mișcarea, creșterea: în contradicția asta permanentă, în distanța zilnică dintre valorile și nevoile mele se află umanitatea mea. Mie nu mi se pare o tragedie să vrei să fii influensăr, e parte din creștere, e în „air du temps”, și, mai ales, apăr dreptul fiecăruia de a se înșela fără ca asta să fie vreo tragedie. Dar e o întrebare bună = care e rolul coachului sau al terapeutului aici? Cred că terapeuții au o prea mare dorință de a rezolva problemele oamenilor, unii dintre noi nu dorim decât să putem trăi cu ele.
    • Like 0
  • Andreea poate nu am construit autostrazi pentru ca nu are legatura cu natura noastra, Poate suntem mai visatori. Ideea e ca s-a aratat faptul ca asfaltul contribuie la incalzirea globala deci prea multe autostrazi nici nu e bine sa fie. Deja s-a asfaltat prea mult in tara noastra. Ar fi o idee sa ne apropiem mai mult de natura. Sa plantam flori, pomi fructiferi, plante medicinale. Poate activitatile acestea ni se potrivesc mai bine noua romanilor. Mie mi se potrivesc.
    • Like 1
  • Da, cred ca totul porneste de la faptul ca tinerii vor prea mult in prea putin timp.... Festina lente! e o zicala latina buna, dar cine mai face latina in scoala? Romanii au construit Via Appia, care e circulabila si azi, romanii nici macar o autostrada ca lumea, in pofida tabletelor, soft-urilor, telefonaelor smart si alte tehnologii care sunt date pe mana omului ramas in urma. Pe mana omului care e prea brabit ca sa mai aiba valori reale, e prea precipitat sa se gandeasca la corectitudine, la profesionalism (care, da, se obtine greu, trebuie sa ai experienta intr-un domeniu, si asta nu vine decat cu timpul si prin exercitiu, nu e un cadou de ziua onomastica!) la calm, la profunzime, O generatie care probabil se grabeste si cand sade pe vasul de toaleta, care a crescut cu Mark Facebook si care crede cu tarie in importanta like-urilor!
    • Like 4
    • @ andreea dragusin
      Pai tweet-urile cu cele mai adanci intelesuri de pe buda se posteaza.
      • Like 0
  • Valentin check icon
    24 de ani e totuşi o vârstă. Viitorul aparţine celor de 10-12 ani, nativii digitali, cei născuţi cu mobilul în mână.
    • Like 1
    • @ Valentin
      De ce numai lor? 24 de ani nu inseamna 90. Tot tineri sunt si cei de 24.
      • Like 2
  • SI ce daca vin la terapie tineri de 24de ani? Poate sa vina la terapie si un bebelus. Poate si acela se simte neapreciat si nerealizat. Faci terapie cu el(contra cost) si gata.
    • Like 3
  • Valentin check icon
    Meanwhile, puştii care sunt acum în a IV-a şi a V-a nu mai sunt atât de obsedaţi de câştig. Au oroare de birou - fie şi super-modern - şi nu vor să stea mai mult de două-trei ore în acelaşi loc. Vor să călătorească, vor o viaţă boemă. În curând şi CEO se va demonetiza.
    Probabil că în viitor vor exista mici afaceri cu sediul în rulotă sau cort, care vor produce cât să înconjoare globul.
    • Like 1
    • @ Valentin
      Depinde din ce mediu si ce familie vin. Daca au deja ce le trebuie e probabil sa nu fie "obsedati" de castig. Unuia caruia ii e foame o sa ii pese de castig, indiferent de era.
      • Like 3
  • Parerist check icon
    Ironia face ca articolul dvs sa apară pe platforma Republica fix după cel al dlui Radu Georgescu intitulat "Welcome to the new world! Este prima dată în istorie când un junior de 20 de ani poate să câștige de o mie de ori mai mult decât un CEO".
    Pura coincidenta!
    • Like 3


Îți recomandăm

Centrul Pompidou

Francezii anunță, sub patronajul președintelui Emmanuel Macron, deschiderea pe 27 martie a celei mai mari expoziții Brâncuși de până acum, iar un vin românesc a fost ales drept vinul oficial al evenimentului inaugural: Jidvei. (Profimedia Images)

Citește mai mult

Familia Mirică

„Eu, soția, mama și tata. Mai nou, sora și cumnatul care au renunțat să lucreze într-o firmă mare de asigurări ca să ne ajute cu munca pământului. Au fugit din București și au venit la fermă, pentru că afacerea are nevoie de forțe proaspete. Și cei 45 de angajați ai noștri, pe care-i considerăm parte din familie”. Aceasta este aritmetica unei afaceri de familie care poate fi sursă de inspirație pentru toți tinerii care înțeleg cât de mult a crescut valoarea pământului în lumea în care trăim.

Citește mai mult

Dan Byron

Într-un dialog deschis, așa cum sunt și majoritatea pieselor scrise de el, Daniel Radu, cunoscut mai degrabă ca Dan Byron, a vorbit recent la podcastul „În oraș cu Florin Negruțiu” despre copilăria sa, cântatul pe străzi la vârsta de 16 ani, amintirile mai puțin plăcute de la Liceul Militar de Muzică, dar și despre muzica sa și publicul ei întinerit. (Foto: Cristi Șuțu)

Citește mai mult
text: Ligia Cremene / voce: Claudiu Pândaru
sound-bars icon