Am fost să văd „Dune: Partea a doua”, iar Denis Villeneuve m-a ținut aproape trei ore blocat în scaun. Mesajul acestui film e că lumea noastră, cea în care ne întoarcem după spectacolul cinematografic, e plină de cruzime, lăcomie, frică, diviziuni, strigăte de luptă și jocuri de putere

Foto: Dunemovie/x

Am fost să văd „Dune: Part Two”, iar din locul meu 23 de pe rândul 7 al sălii IMAX de la Cinema City, spectacolul cinematografic pus în scenă de regizorul Denis Villeneuve m-a făcut să cred că am ocazia să văd cel mai bun film SF al deceniului. Firește, gusturile nu se discută și poate că există mulți ochi care nu au fost impresionați de această poveste spusă printr-o explozie de imagini și sunete în două ore și 46 de minute.

Însă pe mine m-a captivat. De ce? Pentru că această continuare anticipată a lui Denis Villeneuve a adaptării sale a iconicului roman SF din 1965 al lui Frank Herbert are mai multă acțiune, mai mulți viermi de nisip și mai mulți actori de renume față de filmul precedent. 

În plus, personajul central jucat de Zendaya, Chani, este mult mai vizibil și capătă o importanță crucială în evoluția personajului principal masculin, Paul Atreides. Ea îl ghidează și îl învață pe Paul din tainele fremenilor, dar servește și drept busolă morală a filmului, punând sub semnul întrebării acțiunile și deciziile lui Paul care conduce poporul fremen spre Războiul Sfânt de eliberare. 

În timp ce urmărești filmul, începi involuntar să îl transpui în exemple cotidiene, pentru că povestea este, dincolo de fantastic, asemănătoare cu realitatea noastră. Scena în care Chani refuză să îngenuncheze în fața lui Paul, îți va trezi cu siguranță imaginea unui om vertical pe care îl cunoști, unul care nu acceptă manipularea sau compromisurile.

Autoritarismul teocratic, violența colonială și economia nemiloasă a extracției resurselor: Aceste subiecte sunt prezente în povestea originala Dune și ecranizate fidel în producția lui Denis Villeneuve, nu ca alegorii vagi folosite să lege secvențele de acțiune, ci ca substanță a poveștii.

Așa că, odată cu lansarea celui de-al doilea film Dune, toată atenția meticuloasă (unii ar putea spune epuizantă) pe care Villeneuve a acordat-o construirii lumii vaste și complexe a primului film - un imperiu interplanetar guvernat de mai multe familii concurente, fiecare cu istorii dinastice de secole - dă roade.

Așa cum au remarcat și criticii internaționali în ultimele săptămâni, mai mult decât orice altă epopee science-fiction din ultimii ani, filmele Dune, fiecare dintre ele constituind, de fapt, o jumătate de poveste completă, aparțin tradiției science-fiction-ului speculativ descris foarte bine de romanul lui Frank Herbert. 

Filmele lui Villeneuve sunt filme atât despre sisteme de credință în masă și lupte pentru putere politică, cât și despre personaje și relații, fără a sacrifica specificitatea poveștilor umane din centrul lor.

Cărțile originale Dune au fost considerate mult timp ca fiind neadaptabile, după cum arată CNN. Cu toate acestea, filmele lui Villeneuve, luate împreună ca două jumătăți ale unei singure povești, transmit în mod eficient câteva elemente-cheie ale universului Dune: scara vastă a poveștii din spatele cărților, seriozitatea gândirii lor despre politica autoritară și pericolul inerent al mișcărilor religioase de masă.

Dune: Part Two aprofundează ambivalența primului film față de legenda mesianică prin încorporarea acestei ambivalențe nu doar în lupta lui Paul Atreides de a se împăca cu soarta sa, ci și în lupta publicului de a ști ce rezultat să încurajeze. La finalul filmului, tonul nu este triumfător, ci amenințător, căci după ce profeția mult dorită se împlinește în sfârșit, nu îți dai seama cum va evolua mai departe personajul Muad'Dib, precizează publicația Slate.

Prin schimbarea unor părți cheie ale romanului, așa cum observă și criticii de la Screerant, Villeneuve face ca modul reticent al lui Paul de a se duce către fundamentalism să fie cu atât mai tragic. De aceea, povestea are așa mult sens și m-a ținut aproape nemișcat pe scaun. Pentru că este terifiant să vezi cum Paul devine o victimă voluntară a destinului. Transformarea lui Paul de la luptător la lider, de la profet reticent la mesia în toată regula, este o decizie pe care o ia în deplină cunoștință de cauză a consecințelor personale și politice. 

În 2023, Villeneuve spunea că „viitorul cinematografiei este IMAX și formatele mari”, pentru că „publicul vrea să experimenteze un eveniment și să vadă ceva ce nu poate avea acasă, pe streaming”. Iar Dune: Part Two este un eveniment care merită experimentat la cinema. Pentru că este o poveste epică științifico-fantastică spusă într-un limbaj vizual care este în același timp inconfortabil de intim și impunător de grandios, un lucru de la care nu poți să-ți iei ochii.

Într-o epocă în care mergem la cinema doar pentru a fi bombardați iar și iar cu aceleași clișee vizuale extrem de perimate, Villeneuve oferă secvențe captivante, care se simt ca niște acte de poezie vizuală și originalitate fără limite. Iar modul în care Timothée Chalamet învață să călărească un vierme uriaș ca un cowboy de rodeo care face schi nautic pe tren de mare viteză este la fel de palpitant precum a fost atunci când, în 1959, oamenii l-au putut vedea pe Charlton Heston într-un car tras de cai în filmul Ben-Hur regizat de William Wyler.

O mare parte din succesul filmului „Oppenheimer”, cel mai probabil câștigător al Premiilor Oscar din acest an, poate fi atribuit proiecțiilor IMAX, care oferă fanilor o experiență care nu poate fi reprodusă prin vizionarea acasă a filmelor. Villeneuve a mai declarat că, în opinia sa, utilizarea unor formate mari precum IMAX - pentru a transforma filmele în evenimente - reprezintă o cale de urmat pentru industria cinematografică.

Dacă primul film ar avut sarcina de a fi constructorul elegant al lumii Dune, partea a doua cuprinde epopeea de război emoționantă pusă în scenă de Villeneuve. Cu imagini uluitoare și secvențe de luptă de neegalat, priveliștile planetei deșertice Arrakis sunt atât de copleșitoare încât „Dune: Partea a doua” cere să fie văzut pe cel mai mare ecran posibil.

Filmul este o tragedie de proporții mitice, o poveste de avertizare cu privire la pericolele fanatismului și, poate cel mai important dintre toate, o poveste de dragoste. În plus, filmul realizează și o performanță impresionantă a cinematografiei SF, cu imagini care au o soliditate și o textură neobișnuite în contextul genului de blockbuster spațial. După cum observă platforma Inverse, în combinație cu producția de sunet literalmente nepământeană a lui Hans Zimmer, care face ca acordurile sale puternice să pară ca ies din aceleași peisaje sterile ca dunele, stâncile și viermii de mărimea unei clădiri, geografia și tehnologia acestei lumi fictive creată Villeneuve nu are cum să nu te impresioneze. Pentru că îți transmite ideea de ceva cu adevărat nou și ciudat, ceea ce nu este ușor de realizat într-o epocă în care explorarea spațială fictivă este atât de frecventă, încât cele mai îndepărtate zone ale galaxiei pot părea uneori o rutină.

Spre marele său merit, Villeneuve și-a dus până la capăt sarcina pe care și-a propus-o în primul capitol al lui Dune, plin de umor, enigmatic și expansiv, căci am plecat din sala de cinema cu impresia că se va întoarce în lumea pe care a creat-o cu atâta grijă, gata să orchestreze conflictele la scară mare care sunt pe cale să o distrugă.

„Dune: Partea a doua” cred că își merită locul în panteonul celor mai bune continuări din toate timpurile, așa cum mai scrie platforma Inverse, și poate că este și una dintre cele mai bune adaptări de la carte la ecran din toate timpurile.

Mesajul acestui film e că lumea noastră, cea în care trăim și în care ne întoarcem după aproape cele trei ore de spectacol cinematografic, nu este niciodată departe de cea din universul Dune, fiind încărcată cu cruzime, lăcomie, frica, diviziuni, strigăte de luptă și jocuri de putere, după cum bine punctează și Esquire.

De-a lungul filmului, Villeneuve continuă să adauge textură unor povești și relații pe care Herbert s-a mulțumit să le mențină sub radar sau să le introducă doar în cărțile ulterioare. Chiar și în cele mai mari scene de bătălie, camera sa ne ține concentrați pe ceea ce contează cel mai mult: costul uman al tuturor. Villeneuve se apropie de ochi, de mâini, de mișcarea corpurilor.

Villaneuve creează multe momente la care romanul nici măcar nu s-a obosit să facă aluzie, care servesc în mod colectiv la aprofundarea, umanizarea și, în cele din urmă, la îmbunătățirea atât a poveștii lui Paul Atreides însuși, cât și a tot ceea ce va urma.

În altă ordine de idei, Denis Villeneuve tratează scriitura SF a lui Herbert ca pe ceva sacru, traducând romanul pe ecran într-o epopee biblică, sumbră și terifiantă despre consecințele puterii în mâinile nebunilor și ale fundamentalismului religios. 

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp