Sari la continut

Vorbește cu Republica și ascultă editorialele audio

Vă mulțumim că ne sunteți alături de nouă ani Ascultați editorialele audio publicate pe platformă. Un proiect de inovație în tehnologie susținut de DEDEMAN.

Am fost la Dune de două ori și cred că mă duc și a treia oară

Dune: Part One

Zilele astea când toate lucrurile sunt cum sunt, parcă am nevoie mai mult ca oricând să evadez din lumea reală. Așa am ajuns să merg la cinematograf oricât pot de mult. În ultima săptămână am fost la No Time to Die (ultima aventură cu Daniel Craig ca James Bond), la Venom: Let There Be Carnage (slăbuț pe partea de carnagiu) și la Drive my car (o poveste scurtă de Haruki Murakami redată pe îndelete… în trei ore de film). Ah da, și am fost de două ori la Dune ca sa mă conving că îmi place.

Care-i treaba cu noua versiune a celebrului roman omonim SF scris de Frank Herbert și apărut în 1965?

Momentul acesta este important pentru că, de la lansarea romanului, criticii de film și literatură au spus prea des că textul este imposibil de adaptat pentru marele ecran. Acum, când scriu acest articol, filmul are peste 8/10 pe IMDb, peste 80% scor pozitiv pe Rotten Tomatoes și peste 70 de puncte dintr-un maxim de 100 pe Metacritic. Cifrele arată foarte, foarte bine. Ah, da! Filmul a primit ovații în picioare timp de opt minute în timpul premierei sale mondiale de la Festivalul de Film de la Veneția.

Dacă ai fost la cinema în mall anul acesta sau umbli pe social media, sigur ai văzut deja trailer-ul filmului creat de studiourile Warner Bros. Entertainment: o planetă exotică dintr-o altă lume, dune de nisip, o tipă cu ochii albaștri care narează situația, un război din cauza unor invadatori, un tânăr care o visează pe fată, o relație de prietenie dintre acest băiat și Jason Momoa, mulți lideri bărbați care par puternici și duc o luptă politică dură pentru o resursă deosebită - mirodenia, și moarte, foarte multă moarte. Știam despre Dune, dar nu am citit cărțile și nici nu am văzut ecranizările anterioare (cea regizată de David Lynch, 1984, sau miniseriile televizate din anii 2000 și 2003). Așa că am luat trailer-ul ca pe un semn că în fine am să descopăr universul Dune. Cred că aceasta este una dintre foarte puținele ocazii în care trailer-ul nu m-a dezamăgit și filmul a fost nu doar pe măsura promisiunilor din reclamă, ba chiar mai grandios.

Unde să vezi Dune 2021?

Prima experiență cu acest film a fost într-un cinema cu sistem IMAX 3D și sunet Dolby Atmos. Ulterior l-am revăzut într-un alt cinema la o sală cu numele Ultra cu sistem de proiecție 3D de tip RGB 4K, cu sunet Dolby Atmos și fotolii active Guitammer (care ar fi trebuit să simuleze prin vibrații destul de puternice la nivelul scaunului sunetele joase și foarte joase, dar care din păcate nu au funcționat când am mers eu). Acestea sunt practic cele mai bune condiții în care poți viziona filme în România la ora actuală. La ambele proiecții am prins locuri oarecum în lateral (pe la 1/4 din rând) și, deși vizual totul arăta luminos și detaliat, am avut ceva probleme cu imaginea 3D - vedeam uneori dublate (defazate) contururile personajelor sau ale lucrurilor. Soluția cea mai bună ar fi fost să stau cât mai pe centrul rândului, nici prea în spate, nici prea aproape de ecran. Sunetul a fost extraordinar în sistemul IMAX (m-a transpus complet în universul creat de regizor) și destul de plăcut în sistemul sălii Ultra (gradul de imersie în film a fost cam la 70-80% față de cealaltă sală). Cred că ar fi păcat să vezi filmul ăsta pe micul ecran via streaming. Dacă alegi varianta să îl vezi acasă ar merita să ai măcar un proiector pentru o imagine cu o diagonală de câțiva metri și un sistem de sunet capabil de surround ca să te bucuri de film și în afara sălilor cu specificații tehnice bombastice.

Îți recomandăm

Jason Momoa este foarte bun… pentru filmele cu supereroi

Afișul filmului te dă pe spate și doar dacă citești lista de actori - Timothée Chalamet, Rebecca Ferguson, Zendaya, Oscar Isaac, Jason Momoa, Stellan Skarsgård, Javier Bardem, Dave Bautista, Charlotte Rampling etc. Uau, câte nume celebre! Dar parcă asta nu mă mai entuziasmează atât de mult ca înainte. Să îți spun de ce: chiar dacă anul trecut Parasite răsturna ordinea de aproape 100 de ani de la premiile Oscar și cucerea trofeul pentru cel mai bun film (primul lung metraj într-o altă limbă decât engleza care câștigă), trăim în continuare era Hollywood și cultura europeană este dubios de mult influențată de viziunea marilor studiouri de film americane. Da, avem ocazii foarte bune să vedem și producții internaționale, dar aceste ocazii nu sunt mainstream. Sunt mai degrabă pentru connaisseurs și nu se desfășoară în cinematografele din mall-uri, acolo unde se fac banii grei pentru box-office. Și cumva toată situația asta îmi lasă un gust amar când văd reciclate nume celebre afiș, după afiș, după afiș. Mi-ar plăcea să descopăr actori noi, să văd șanse acordate unor no-names în roluri cheie. Poate părea că nu am respect pentru numele grele, dar hei, ce respect are cultura Hollywood pentru nenumărații profesioniști din lume când i-a luat aproape un secol să recunoască un film străin ca cel mai bun?

Separat de aceste gânduri, cred că Timothée Chalamet (Paul Atreides) și Rebecca Ferguson (Lady Jessica Atreides) au construit un cuplu extraordinar. Cei doi mi se par cei mai relevanți din distribuție pentru că, în ciuda mașinațiunilor interstelare spectaculoase dintre marile case imperiale, povestea din film este despre tânărul Paul Atreides și mama lui care se confruntă cu devenirea lui Paul într-un mesia mult așteptat. Am citit o serie de review-uri care îl certau pe regizorul Denis Villeneuve că nu a inclus mai multe elemente din carte (dialoguri, monologuri interioare ale personajelor, scene mai elaborate cu situațiile prin care trec eroii ș.a.m.d.) și m-am întrebat ce mi-am dorit de la film. Am vrut să văd oameni în situații deosebite, eroi aruncați în intrigi complexe și să le descopăr povestea, uitând de realitatea mea. Și așteptarea mi-a fost împlinită. Despre restul citesc pe cont propriu pentru că filmul mi-a stârnit apetitul pentru Dune.

Timothée Chalamet (Paul Atreides) construiește destul de bine un personaj complex: un tânăr prinț indecis și uneori enervant care se confruntă cu așteptările tatălui de a-l succede la conducere, dar care se trezește deodată în postura Celui Ales, un mesia așteptat de tot universul pentru a dezlănțui un război sfânt. Iar Paul află asta în cel mai oribil mod - când mama lui îl aduce în fața unei maici bătrâne care încearcă să îl omoare pentru a-i testa puterile mistice. Da, mama lui îl pune față în față cu moartea. Și puștiul ăsta Paul Atreides descoperă deodată că lumea nu e ceea ce credea că e și trebuie să se maturizeze brusc, fără împotrivire și să lupte pentru supraviețuire. Iar Chalamet livrează puternic etapă după etapă dezvoltarea personajului principal.

Rebecca Ferguson (Lady Jessica Atreides) completează splendid povestea cu o interpretare dificilă: o mamă iubitoare, o concubină îndrăgostită, dar mai presus de toate o membră loială a unui ordin ocult de maici (Bene Gesserit) care controlează lumea din umbră. Cum nu am apucat să citesc Dune, totul apare ca nou pentru mine. Îmi place cum m-a condus Villeneuve prin operă până acum. Poate din cărți este evident, dar pentru mine e neclar ce va alege Lady Jessica interpretată de Ferguson - familia, pe fiul ei pe care l-a construit să devină un mesia fără acordul maicilor Bene Gesserit sau responsabilitatea în fața ordinului Bene Gesserit. Dincolo de traiectorie, mi s-a părut interesant să văd cum se zbate între aceste alegeri Lady Jessica și oscilează între stări de putere și deznădejde. M-a bucurat să văd nuanțe, trăiri, forță în interpretarea lui Ferguson.

Bine, sunt și momente mai puțin impresionante, cum ar fi interpretarea prea carismatică a lui Jason Momoa (Duncan Idaho) pe care nu am simțit-o credibilă. Nu mă înțelege greșit, Momoa joacă ok și arată foarte bine (mai matur fizic decât în seria DC), dar parcă ceva nu i-a ieșit per ansamblu. Mi s-a părut că îl revăd pe Aquaman și nu pe luptătorul feroce Idaho, mâna dreaptă a ducelui Leto Atreides și prietenul lui Paul Atreides. Un nume celebru adus poate să ridice afișul mai sus între like-urile de pe social media, dar care la final nu livrează o interpretare bună.

Eroi și antieroi sau cum vede Hollywood-ul corpul uman

Dacă cele mai tari personaje mi s-au părut duetul Chalamet-Ferguson, cel mai odios, și nu din cauza faptului că este un răufăcător, mi s-a părut personajul lui Stellan Skarsgård (Baronul Vladimir Harkonnen). Din păcate regizorul Villeneuve trăiește în aceleași stereotipuri ca majoritatea lumii de la Hollywood - pentru ei orice corp diferit de standardele absurde din revistele de frumusețe este semn al devianței, al înrăirii și al negativului. Sigur știi la ce mă refer: probabil umbli și tu pe social media, vezi reclame la TV sau măcar treci pe stradă pe lângă panouri publicitare și vezi cam care e standardul de frumusețe feminină și masculină (a fi slab este un atu).

Baronul Harkonnen este reprezentat printr-un personaj supra-ponderal, care se mișcă greoi, doar cu ajutorul tehnologiei și care se desfată mâncând în stilul orgie bahică. Nu am o problemă cu imaginea baronului, dar am o problemă cu faptul că este singurul personaj portretizat așa, individualizat prin greutate, ceilalți fiind redați prin trupuri cât mai aproape de normă. De exemplu, eroul (Paul Atreides) este un băiețandru alb, slab de-i vezi oasele. Cei care merg la acest film ce să înțeleagă? Că persoanele cu greutate diferită de standard sunt prin definiție rele, iar cei buni trebuie să fie musai slabi. Hei, măcar în varianta lui Villeneuve, față de textul original al lui Frank Herbert, baronul nu este și homosexual și pervers. Sau cel puțin nu aflăm din prima parte acest lucru. Soluția? O distribuție cu actori cât mai diverși cu trupuri de toate felurile care să nu fie întocmai cu revistele de frumusețe. Scopul? Ca fiecare spectator să se regăsească în imaginarul cinematografic atât în poziții pozitive, cât și negative.

Dacă ți-e poftă de dezbateri interminabile îți propun să dai un search online cu termenii „Dune” și „white saviour complex” (complexul salvatorului alb). E interesantă toată discuția asta despre cum scriitorul Frank Herbert a creat Dune pentru a critica cultura vestică prin care ne-am impus valorile prin colonizarea sângeroasă a altor teritorii și cum filmul Dune din 2021 se concentrează exclusiv pe mesia interpretat de băiatul alb-ca-laptele Chalamet, ignorând povestea indigenilor de pe planeta Arrakis. Poți începe cu articolul ăsta.

Merită să vezi filmul?

Da. Cum spuneam, lumea din jur are nivelul de nebunie dat cam la maximum, iar mie unuia mi-ar prinde bine niște escapism. Am cam amorțit timp de peste două ore și 30 de minute în scaunul de la cinema, dar Dune a livrat ce căutam. Imaginea este atât de uau, încât pur și simplu te miști în scaun după cum zboară mașinăriile de pe Arrakis sau te ferești agitat când personajul Gurney Halleck aruncă o sabie înspre Paul Atreides pentru a-i atrage atenția. Pot să jur că era să mă înec cu praf când pe ecran se derula o urmărire printr-o furtună de nisip sau că aproape simțeam umezeala din aer când Paul Atreides se întâlnește cu tatăl său la mormântului bunicului pe munții de pe planeta Caladan. CGI-ul arată extraordinar. Cred că doar într-o singură scenă a fost o textură care putea fi randată mai bine, dar în rest am rămas cu senzația puternică de veridicitate. Chapeau pentru tehnicienii de imagine, au făcut o treabă foarte bună, ceea ce era oarecum de așteptat în ziua de azi când deja poți filma cu telefonul în 8K.

Cât despre sunet (realizat de omniprezentul Hans Zimmer) - pregătește-te să intri complet în realitatea Dune (mă rog, și să surzești puțin - sistemele Dolby Atmos pot fi destul de zgomotoase). Coloana sonoră a fost întocmai pe gustul meu, dar ție s-ar putea să nu îți placă. Eu sunt genul căruia îi plac artificiile, cu cât mai multe, cu atât mai bine. Ok, înțeleg și ideea de subtil, dar când filmul are loc în spațiu și implică armate imperiale în luptă cu soldați indigeni care sar de sub pământ și știu să controleze viermi de nisip lungi de 400 de metri, de ce să nu arunci în aer (metaforic) boxele din cinema? Bine, uneori regizorul a acoperit jocul mai slab al actorilor cu muzică corală destul de lacrimogenă, încercând să compenseze lipsa de emoție prin efecte sonore. Asta nu e chiar în regulă, dar pentru mine a funcționat.

Chiar dacă am oftat eu despre distribuție, totuși nume precum Oscar Isaac (îl știi poate din seria Star Wars), Javier Bardem sau Charlotte Rampling (trebuie să o vezi în Benedetta, regizat de Paul Verhoeven) fac din acest film un deliciu cinematografic. Bonus: recent studiourile Warner Bros. Entertainment au dat undă verde pentru partea a doua, așadar să n-ai teamă că investești într-un film care te lasă în suspans degeaba.

Amica mea Irina Meliță (arhitectă partener la POSTER și unul dintre curatorii pavilionului României la Bienala de Arhitectură de la Veneția 2021) este fana seriei Dune așa că i-am pus câteva întrebări despre experiența ei cu Dune.

Irina Meliță

Vlad: Povestește-mi despre pasiunea ta pentru Dune.

Irina: Pasiune veche! De prin clasa a șaptea cred (nu spun anul) și care m-a trecut prin toate cărțile și prin jocul video (de tip quest), pe care nu am mai întâlnit pe nimeni să-l mai fi jucat, în afară de prietenii mei de atunci.

Prin mai toate recenziile pe care le-am citit scrie că Dune este un text aproape imposibil de adaptat pentru marele ecran. Tu ce părere ai?

Poate că pentru un specialist așa pare, dar mie nu mi s-a părut imposibil, mi-a plăcut filmul de acum foarte mult. Mă rog, dacă stau să mă gândesc la primul film da, pare imposibil, sorry David Lynch!

Cum ți s-a părut lumea Dune a lui Villeneuve din perspectiva ta de arhitect? Știu că te ocupi și cu design - din direcția asta, ce părere ai despre micile detalii?

Aș vorbi mai întâi despre arhitectură. Este fascinant să urmărești influențele arhitecturale și stilistice din care se inspiră scenografii când imaginează lumi noi (recunosc că mi-ar plăcea foarte tare un astfel de proiect!). De exemplu lumea casei Atreides, Caladan, pare inspirată de Scoția (mi se pare relevant momentul scufundării palmei în apă, când Paul pleacă de pe Caladan, care se reia ulterior în nisip când ajunge pe planeta deșert Arrakis). Faleze înalte și stâncoase, apa, ca prezență importantă, și decorul interioarelor, toate trimit către această inspirație. Pe de altă parte, Arrakis, cu orașul său din piatră, îngropat, te duce cu gândul la templele egiptene, la Luxor, Karnak și mormântul reginei Hatshepsut. La fel, toate interioarele din lumea fremenă sunt spații foarte înalte, spectaculoase, în aceeași inspirație, mi se pare. Altfel, ca detalii, mi-au plăcut navele cu care familia călătorește către Arrakis - imense, ca niște stânci și, un alt detaliu simpatic, când se deschid uriașele uși ale navelor, pe rampa pe care se coboară e întotdeauna un covor prețios, ca și cum ar aminti de alte vremuri. Trebuie să vorbesc și despre costumul fremen care m-a fascinat citind cartea (și aș completa că în film descrierea și modul de funcționare este sumară, asta pour les connaisseurs) și despre designul primitivo-tehnic al gadget-urilor lor. Și ca inspirații și trimiteri, m-a frapat imaginea Ducelui Leto Atreides, pe moarte, la masa Baronului: scena pare parcă dintr-o pictură celebră, din păcate nu știu să spun exact care, dar, iată poate știi tu!

Așa este, scena aceea parcă ar fi o lamentație cu Iisus coborât de pe cruce din secolele 16-17, vezi de exemplu „Plângerea lui Hristos de către Fecioara Maria și Ioan” de Rubens.

Ce a reușit și ce nu a reușit Villeneuve să aducă pe ecran din cărțile Dune?

Nu pot decât să dau un răspuns destul de ambiguu: a reușit să te transpună în atmosfera cărților, dar ritmul în care se succed lucrurile e foarte diferit de text și asta face să nu îi percepi suficient de bine firul narativ.

Războiul între case și popoare rivale, discuțiile și viziunile lui Paul Atreides despre un război sfânt dus în numele unui mesia, mașinațiunile politice ale ordinului religios Bene Gesserit… ce relevanță au pentru tine azi toate astea?

Trimiterile sunt clare, aș spune, inclusiv mirodenia, dar nu în asta stă frumusețea poveștii… sau nu pentru mine, cel puțin! Pentru că atunci când am citit cărțile nu erau deloc clare trimiterile și fiecare pagină însemna descoperirea unei lumi fascinante.

Cărțile originale, adaptarea lui David Lynch sau versiunea lui Villeneuve - ce recomanzi, care să fie primul contact cu universul Dune?

Clar cărțile! Old school!

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp 

Abonează-te la newsletterul Republica.ro

Primește cele mai bune articole din partea autorilor.

Comentarii. Intră în dezbatere
  • citește-citiți cărțile/romanele Dune, de două ori , poate de 3 ori, restul e gargară .
    • Like 1
  • Asa cum am invatat de la Game of Thrones, filmul si cartile ar trebui judecate ca entitati diferite. Insa daca ai citit cartile (sau mai ales daca esti fan inrait al seriei) este complicat sa faci distinctia. La fel ca la Fundatia, seria originala este completata cu o sumedenie de prequel si sequel-uri si multe detalii despre personaje se gasesc acolo (inclusiv faptul ca baronul Harkonnen este obez si se deplaseaza cu niste suspensoare mecanice - se explica si cum a ajuns asa). Eu am citit demult seria originala si nu chiar toate continuarile dar actuala versiune a filmului mi s-a parut ca respecta linia cartilor. Pe parcursul filmului mi-am amintit personajele si firul actiunii ceea ce pentru mine este un mare plus. Este foarte dificil sa transpui pe micul/marele ecran pagini intregi de monologuri interioare si filozofice din carti, sa pastrezi atmosfera si contextul si in acelasi timp captezi atentia diferitelor tipuri de spectatori. In concluzie, Dune 2021 mi se pare cea mai buna versiune realizata dupa carti si nu neaparat datorita CGI si tehnologiei actuale. Singurul lucru care m-a deranjat a fost sunetul ritmat de pe fundal. Ma rog, inteleg ca sugereaza sunetul thumper-elor folosite de fremeni pentru a chema viermii dar mie nu mi-a placut, mi s-a parut obositor. Filmul este clar facut pentru a avea continuare si ma bucur ca a primit unda verde pentru al doilea film. Fara continuare nu se prea intelege mare lucru, multe personaje par introduse degeaba si actiunea neterminata.
    • Like 1
  • "Moartea lui Marat" de Jean Louis David...
    https://en.m.wikipedia.org/wiki/The_Death_of_Marat
    • Like 0
    • @ Nicoleta Razvan Pencu
      sau poate o sculptură: "Pieta" a lui Michelangelo.
      • Like 0


Îți recomandăm

Solar Resources

„La 16 ani, stăteam de pază la porumbi. Voiam să-mi iau o motocicletă și tata m-a pus la muncă. Aveam o bicicletă cu motor și un binoclu și dădeam roată zi și noapte să nu intre cineva cu căruța în câmp. Că așa se fura: intrau cu căruța în mijlocul câmpului, să nu fie văzuți, făceau o grămadă de pagubă, călcau tot porumbul. Acum vă dați seama că tata nu-și punea mare bază în mine, dar voia să mă facă să apreciez valoarea banului și să-mi cumpăr motocicleta din banii câștigați de mine”.

Citește mai mult

Octavian apolozan

Tavi, un tânăr din Constanța, și-a îndeplinit visul de a studia în străinătate, fiind în prezent student la Universitatea Tehnică din Delft (TU Delft), Olanda, una dintre cele mai renumite instituții de învățământ superior din Europa. Drumul său către această prestigioasă universitate a început încă din liceu, când și-a conturat pasiunea pentru matematică și informatică.

Citește mai mult

Green Steps

100.000 de români au participat la marcarea a 100 de kilometri din traseul Via Transilvanica într-un mod ingenios. „Drumul care unește”, este un traseu turistic de lungă distanță, care traversează România pe diagonală, de la Putna la Drobeta Turnu Severin și este destinat drumeției pe jos, cu bicicleta sau călare. Via Transilvanica este semnalizată cu marcaje vopsite și stâlpi indicatori. Pe parcursul drumeției, călătorii vizitează ceea ce constructorii spun că este cea mai lungă galerie de artă din lume, pentru că la fiecare kilometru se găsește o bornă din andezit sculptată individual.

Citește mai mult