Am plecat cu cortul și am dat peste natura noastră umană: în sunet de claxoane şi-n veşnicul miros de mici, mi-am zis că nu merităm aşa frumuseţe

Era sfârşit de vară, dar parcă abia ce începea iulie. Soarele ne ardea în ceafă şi simţeam puţin că ameţim. Roţile maşinii se învârteau ca patru boabe de strugure sub greutatea noastră şi a bagajelor, orele păreau că se plictiseau de moarte şi treceau uşor, ca melcii pe trotuarele uscate. De două zile nu ne gândeam la altceva decât la răcoarea din Covasna şi la un weekend prelungit cu tot ce înseamnă pentru noi viaţă frumoasă: prieteni, somn în natură, cu cortul, linişte, drumeţii lungi şi un anume spectacol de teatru care ne-a rămas încrustat în minte ca dovezile de dragoste de pe scoarţa bieţilor copaci din pădure, Andra + Faust = LOVE.

Totul a început cu o propunere de pescuit. Nu ne plăcea deloc ideea că trebuie să ademenim peştiuci tăntălăi cu modele arătoase de râme, dar dacă ăsta era motivul de adunare, de ce nu? Ne-am informat ce presupune o ieşire la pescuit, ne-am ocupat timpul cu gândul la viermişorii de care trebuia să facem rost pentru grozava noastră incursiune în natură şi cu vizite deloc plăcute în magazine de specialitate. Îmi tot venea în minte imaginea unor bibani sănătoşi, vioi, ieşiţi la promenadă cu copiii şi păcăliţi de cârligul plin cu vânat, uite, fiule, să-ţi arăt cum se procură o hrană decentă! Apoi imaginea viermişorului care se zvârcoleşte şi este înfulecat de peştele pe care noi, la rândul nostru, urma să-l scoatem din apă şi să-l mâncăm. Am împărtăşit imaginea cu ceilalţi şi am căzut de acord, după multe încercări, că putem la fel de bine să renunţăm la pescuit, parţial din cauza cruzimii faţă de animalele din mediul acvatic şi faţă de nevertebratele cu corp moale şi grăsuţ, parţial pentru că nu aveam undiţe, mulinete, dopuri de plută sau fire de nailon, aşa că ar fi trebuit să investim mai mult decât două-trei cocoloaşe de mămăligă şi câteva râme în tot echipamentul.

Am răsuflat uşurată, oricum, nu e prea mare îmbulzeala prin lacuri, să lăsăm peştii să fie fericiţi. 

Aşa se face că, până la urmă, ne-am hotărât să mergem cu bicicletele prin pădure, apoi să facem o drumeţie scurtă şi, la finalul zilei, să dormim pe malul lacului. Urma să fie fantastic!

Cu soarele în spate, am ajuns în Covasna, era al naibii de frumos! Colţişoare retrase, departe de nebunia lumii, cu poteci făcute special pentru roţile noastre de 26'. Ne-am dat prin pădure până la epuizare, până când ne trăgeam răsuflarea ca nişte şalăi de 10 kilograme.

Apoi ne-am luat din pădure şi ne-am aruncat în braţele şoselelor, până la lac. Am urmărit traseul cu degetul, afundându-ne în peisaj, mai aveam puţin şi ne visam deja departe. Cei mai sceptici din grup spuneau că ne-am plictisi de moarte dacă am ajunge aşa devreme acolo. Interacţionăm puţin, frigem două legume şi apoi toată lumea se culcă la nouă. Ceilalţi spuneau că, dimpotrivă, avem tot timpul să discutăm, să râdem, să ne dăm teste de cultură generală, să tăcem şi să ne jucăm „La popa la poartă". Ultima parte suna foarte bine, aşa că am pornit-o spre lac cu convingerea fermă că o să ne distrăm grozav.

Uşor-uşor, am ajuns la lac, exact când ziua dădea să se stingă în stufăriş. Niciunul dintre noi nu mai fusese acolo, ne imaginam un loc sălbatic, neatins de om sau de cutii de bere. Am fost puţin uimiţi să aflăm că nu era aşa, cam toată civilizaţia se mutase pesemne la lac. Primul semn au fost râuleţele colorate de ambalaje, care mărgineau drumul forestier până hăt, departe. Sigur nu se simte singură ulicioara asta, m-am gândit. Prin copaci se agitau, pe ici-colo, pungi de plastic, fojgăiau barbar, formau un păienjeniş ce tivea coroanele săracilor brazi.

Am zâmbit subţire, fără viaţă, iar ochii ne erau adânciţi în orbite, până-n ceafă. Pădurea se-ntorsese la starea generală de dinainte de facere, când pretutindeni domnea haosul.

Apoi un domn care ne cere la ieşirea din pădurice o sumă modică pentru campare. Ne-am imaginat că suma modică se duce spre nişte toalete ecologice unde fetele îşi pot pudra nasul şi îndrepta rochiţele sau spre curăţarea locului în sine, dar nu era cazul. Fetele îşi pudrau nasul după covoarele naturale de cetină, drept dovadă stăteau şi sutele de locuri însemnate cu şerveţele şi altele trebuincioase, iar curăţenia era făcută din când în când de câte un piţigoi sau auşel cu cap galben.

Pe lângă asta, era mirosul de mici şi oamenii care asudau la bustul gol deasupra lor. Oriunde adulmecai, fumul purta acelaşi miros de mici. Fie că venea din străfundurile Bărăganului, fie că bătea din partea Şoimuşului Mare, vântul aducea cu el mireasma micului ventilat cu tăviţa de polistiren, făcea ce făcea şi strica până şi frumuseţea apusului. Peste tot vedeai numai piele bronzată, care îşi trăise zilele ei bune, trasă cândva numai peste muşchi, dar acum, după o strădanie de câţiva ani, stătea întinsă ferm peste câte o burtă robustă, atârnând ca o limbă peste şiretul pantalonilor de trening.

Din patru zări se auzea înfundat o muzică incertă, nişte ritmuri alerte cu un beat turcesc şi o frazare dubioasă.

Am zis să stăm, nu aveam unde merge mai departe. Ne-am ridicat cortul, am pregătit o cină uşoară şi ne-am ospătat cu conserve şi pâine. Oricum, toată mâncare noastră avea iz de mici. Nu ştiam sigur dacă mâncam chiftele, sandvişuri cu brânză sau budincă de vanilie.

Am flecărit despre una şi alta în şoaptă, iar în răstimpurile când nu vorbeam, la malul lacului se auzeau clar broscani grăsuţi şi maronii prin stufăriş. Asta până când aproape de noi a izbucnit o muzică de club din două boxe cât nişte buşteni măricei şi lumina unui discobol s-a pus pe animat întunericul. Am rămas muţi de admiraţie, să-ţi aduci un aşa arsenal in inima pădurii nu-i de colo. Fir-ar să fie! Pulsul ni s-a oprit, unii dintre noi încercau să-şi dea seama ce se petrece şi îngânau un ritm aiurea, iar timpul stătea suspendat deasupra noastră asemenea unei site imense.

În ce mă priveşte, am descoperit relativ rapid o metodă excelentă de anihilare a muzicii: degetele în urechi. Stai pe păturică şi, când melodia ajunge la apogeu, îţi iei zgârciul urechii şi-l apeşi uşor spre interior, ca să te ţii mereu cu mintea întreagă. Când intervine pauza dintre melodii, dai drumul uşor şi te apleci puţin pe spate, timp de două secunde. O oră-două merge negreşit, din nefericire însă nu-ţi poţi astupa urechile o noapte întreagă.

După încă trei melodii, ne-am târât cuminţi în cort şi am stins lanterna. Cei mai sceptici din grup avuseseră dreptate.

Apoi, de nicăieri, soarele începuse să-şi facă loc prin ţesătura cortului. Ne-am trezit buimaci şi ne-am spălat somnul de pe faţă. Am strâns ce aveam de strâns şi ne-am întors la drumul din pădure în şir indian.

Apoi am plecat spre Sibiu, pe Transfăgărăşan, la Faust. Am parcurs 3 kilometri în două ore, la Bâlea lumea la bustul gol, în slipi şi-n şlapi, gata oricând să facă un salt în mare, se-mbulzea la covrigi, noi ascultam La vie en rose şi respiram cu tricoul la gură în tunelul neventilat care desparte munţii. O doamnă se scobea între dinţi cu unghiile cât lumea şi aştepta la coadă un porumb fiert. M-am uitat spre Călţun şi mi-am cerut iertare, unii oameni se adună doar ca să nu stea risipiţi, inclusiv noi. Mi-a părut atât de rău încât, în sunet de claxoane şi-n veşnicul miros de mici, mi-am zis că nu merităm aşa frumuseţe.

Dar am ajuns în sâmbăta aia lungă şi l-am văzut pe Faust după Dumnezeu ştie câtă aşteptare. Un spectacol fabulos, anormal de bun, atât de diferit de ceea ce cunoaşte teatrul de azi, încât ți se face teamă. Mie ştiu că mi s-a făcut.

Şi am uitat tot, opreşte-te, spectacolule, că prea frumos eşti!, iar în noaptea următoare m-am visat Mephisto.

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp