Foto: Octav Ganea/ Inquam Photos
E 1921, 3 ani de când România e dodoloață. E anul în care vine pe lume omul cu care am cea mai veche legătură cu trecutul, bunica Tinca așa cum îi spuneam noi, deși numele întreg era Catinca. E anul ce aduce pentru mine prima legătură cu spațiul românesc, prima legătură afectivă și recunosc că și cea mai puternică.
Când eram mic și bunica venea la noi ori noi mergeam la ea și rămâneam peste noapte, neavând televizor sau radio, ci un bec ce lumina slab în bucătărioara veche de mai bine de 50 de ani, ne povestea despre trecutul ei. S-a născut într-o familie de țărani, la margine de sat, în locul în căruia noi îi spunem azi „la grădină”.
Într-o casă simplă, cu 2 odăi, un hol și prispă. Nu a avut jucării sau timp prea mult pentru joacă. La școală, deși a fost un singur an, știa să scrie și să socotească. Câțiva ani mai târziu, fiind deja căsătorită, războiul avea să-l ia pe bunicul Dumitru și să-l ducă departe de casă până în Rusia, aproape de Leningrad. Acolo, pe lângă ororile războiului, avea să trăiască și ororile lagărului. Prea multe nu ne spunea bunica, povestea se termina cu bunicul revenit acasă la final de război. Până acolo însă satul trecuse de la ocupație nazistă, cu soldați care erau foarte disciplinați, la ocupație sovietică, oamenii din spatele uniformelor militare făcând prăpăd în cale. O parte dintre săteni, auzind zgomotul motoarelor de tanc, fie se adăposteau în pădure, fie în beciuri sau podurile caselor. Bunica n-a făcut excepție, de cele mai multe ori luând animalele și plecând spre pădure.
Războiul a secat satul de bărbați. Din partea tatălui, unul din frații bunicii a rămas pentru totodeauna pe front, nimeni nu ar putea spune unde mai exact. El e în amintirea milioanelor de oameni uciși de un război care pentru cei din Sinești nu era al lor.
Un război care a lăsat pe lângă amintiri dureroase și pierderi de neînlocuit.
Aveam vreo 8 ani când, toamnă fiind, mergeam cu ai mei la strâns bureți în pădurea de lângă sat.
După vreo 2 ore de mers prin roua dimineții și de căutat printre frunze, ajungem într-o poieniță unde dăm peste niște șanțuri care însă nu par a fi cursul unui râu. Ceva mai încolo bârne mâncate de ploaie, vânt și carii par că susțin săpăturile în pământ. Îi întreb pe mama și tata ce sunt pentru ca răspunsul să mă facă să fiu curios pentru prima oară despre ce au însemnat evenimentele din perioada anilor '40: sunt șanțuri de apărare din cel de-Al Doilea Război Mondial. Ajung acasă, caut printre atlasele surorilor și găsesc câteva hărți cu linia frontului. Uitându-mă atent văd cum în '44 frontul a trecut prin locurile pe care le-am luat la pas.
Cam aici se opresc poveștile despre război cât și despre pacea care i-a urmat. Mai apoi legătura mea cu țara a venit prin colectivizare și ce-a însemnat ea pentru bunici. Bunicul din partea mamei a devenit brigadier la colhoz, bunica lucra la colectiv, bunicul din partea tatălui a devenit cioban. Pentru părinții tatălui viața avea să se termine în comunism.
Bolnavi și neavând parte de îngrijirea medicilor, amândoi s-au prăpădit, tata și sora lui rămânând în grija rudelor. Comunismul a însemnat însă și șansa tatălui, neplăcându-i prea mult școala, să fugă de acasă și să facă școala de șoferi, ceea ce i-a adus o meserie. Rămas fără părinți, o cunoaște pe mama, iar într-o seară, la sfatul lui bunicu' Sever cum îi spuneam noi soțului uneia dintre surorile bunicii tatălui, merge la părinții mamei cu o sticlă de vin și de rachiu și o cere de nevastă pe mama. În toamnă, după ce s-a făcut vinul, s-a ținut nunta. La scurt timp tata începe să plece prin țară la lucru.
Vine primul copil din familie, băiat, care însă din păcate pleacă mult prea devreme de lângă mama. O suferință despre care cu greu s-a vorbit și se vorbește în familie, un doliu pe care abia în terapie l-am simțit ca fiind încă prezent, multă emoție fiind încă prinsă acolo.
Au venit surorile, 6 la număr. A venit și casa cea nouă, făcută din furci de lemn, pământ și paie, ca mai apoi să fie zugrăvită și cu mult ciment și pietriș. De la căsuța cu 2 odăi, luminată cu gaz lampant, ai mei au construit cu mâinile lor o casă ce încearcă și astăzi să rămână în picioare în ciuda terenului care an de an tot o ia la vale cu un centimetru, doi. A venit vremea curentului electric, a primului aparat radio al familiei adus din Irak, a primului televizor alb negru ce a adus știrile vreme de mai bine de 20 de ani.
În toată aceste vreme satul a rămas întotdeauna la limita județului, la limita drumurilor, el fiind capăt de linie. Autobuzul care făcea curse zilnice spre Iași amintea mereu acest lucru. Amintirile cu țara se dezvoltă atunci când îmi amintesc prima ieșire din sat: vizita la un orfelinat din Iași cu grădinița. M-am trezit la 4 dimineața pentru a prinde cursa de 5, m-a îmbrăcat bine mama, mi-a dat și o beretă până la școală pentru a mă proteja de viscolul de-afară.
De-atunci lumea mea s-a deschis și dincolo de granițele satului și ale dealurilor dimprejur. Lumea s-a mărit și când am văzut pentru prima dată munții, la 10 ani, într-o excursie cu școala la Lacul Roșu. Atunci am știut că toată viața voi fi îndrăgostit de brazi, piscuri, râuri de munte. A urmat apoi, 4 ani mai târziu, o excursie în Maramureș unde am cunoscut poeziile de la Săpânța. Tot ce vedeam, cunoșteam era nou pentru mine. Lucruri care încetul cu încetul m-au făcut să fiu conștient de țara în care trăiesc.
De ce am vrut să fiu profesor
Într-o zi, am citit în ziar despre un scandal răsunător: cazul „mătușa Tamara”. El a trezit în mine revolta față de ce se întâmplă în țara asta condusă de politicieni corupți. În subsidiar, a apărut dorința de a face ceea ce-mi stă în putere ca astfel de lucruri să nu se mai întâmple, ca dreptatea să fie prezentă din Parlament și principalele instituții din țară, până la ultima casă din sătucul meu din Moldova. Tot cam pe-atunci a apărut gândul că vreau să fiu profesor pentru ca, lucrând cu copiii, astfel de experiențe să nu se mai repete în viitor.
Azi, trecutul meu afectiv cu națiunea se oprește la 1921. Nu e un trecut glorios. E un trecut în care moartea se îmbină cu viața, în care neajunsurile trezesc în cei care au condus la formarea familiei ce mi-a dat viață pe de-o parte neputință, însă pe de altă parte tăria de a găsi puterea să meargă mai departe. Un trecut în care de la regimul comunist s-a făcut trecerea la un regim ce s-a vrut a fi democratic.
Pentru mine România e și povestea propriei familii și a propriei deveniri. Nu pot vorbi despre trecutul țării mele fără să fiu recunoscător propriului trecut afectiv trăit de cei care mi-au fost aproape în copilărie sau în viața de adult.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.