Angajatul român este plătit mai prost decât cel german sau francez pentru că nu este la fel de productiv. Bogăția trebuie întâi creată pentru a fi apoi distribuită. Exemplul Suediei

Foto Guliver/Getty Images

Spunea cineva că România este un stat medieval cu internet de mare viteză. Formularea, care conține o urmă de umor, nu e departe de adevăr. Ne face să ne observăm încă o dată că trăim un decalaj, o rămânere în urmă generală, care e cu atât mai perplexă cu cât de îndepărtăm de momentul tragic al comunismului și ne contopim în „neoliberalism”.

Unul dintre simbolurile acestui decalaj, mai ales la nivel mental, este apariția trendy a noului socialist român. Forțați de aderarea la modernitate, noi, și mai ales generația tânără, am adoptat atracția vestică pentru socialism. Conceptul este îmbracat în haine moderne, cele ale progresismului, ecologismului și activismului, însă esența rămâne. Este meritul senatorului american Bernie Sanders și candidat la președinția Americii de a fi eliberat socialistul modern din umbra confuziei lingvistice și a-i spune pe nume. Sanders se autointitulează „socialist democrat”, demascând conceptul și popularizând noul socialism la scară mondială. 

Conceptul a prins și la noi, mai ales în zona partidelor tinere și printre tinerii români născuți după revoluția din 1989, fără prea mari nuanțe însă față de modul în care e perceput în vest.

Și aici intervine decalajul: credința naivă că poți aplica în România din nou socialismul, la doar treizeci de ani de la Republica Socialistă România, și nu oricum, ci exact așa cum încearcă să fie aplicat în țările din vest, țări structural diferite de România, care au în spate o întreagă experiență economică și politică pe care noi nu o avem.

Din acest decalaj apar tot felul de confuzii: de pildă, socialistul român nu înțelege de ce țările vestice pot avea programe naționale publice de sănătate funcționale, însă pentru România acest lucru nu merge încă. Rezultă de aici un întreg pandemonium de reacții acide, mai ales în social media, la încercarea guvernului de a liberaliza un sistem de sănătate care s-a dovedit falimentar în 30 de ani de zile. Socialistul român, împrumutând mimetic mantra colegilor din vest, crede că „privatul” este un dușman al poporului, un fel de entitate malefică al cărei scop este să sugă banii și sănătatea poporului, preferând, în mod bizar, sistemul actual în care incompetența și ineficiența flagrantă a serviciilor de stat, gâtuite de corupție și clientelism, distrug vieți. Asta amintește de anii de după revoluție, când aripa protectoare a statului comunist încă plana asupra românilor nedumeriți și aruncați în libertatea economică, creând mecanisme defensive împotriva „privatizaților”.

Un alt decalaj de gândire este cel legat de salariul minim și forța de muncă ieftină. Împrumutând alt tipar socialist vestic, încrâncenarea împotriva „patronilor” sau „miliardarilor” care exploatează sufletele nevinovate ale muncitorilor, socialistul român luptă pentru mărirea salariilor de către stat, în mod arbitrar și fără a ține cont de productivitatea locală, comparând naiv situația muncitorilor vestici cu cei din România. 

Ceea ce contează însă pentru a avea salarii reale mai mari și un standard de viață ridicat este productivitatea. În esență, cât e capabilă o țară să producă pe cap de muncitor, bunuri și servicii de calitate cerute pe piețele interne și internaționale. Din păcate, productivitatea absolută în România este foarte redusă. Ea crește de la an la an, iar creșterea ei este una dintre cele mai ridicate din Europa, dar nivelul absolut rămâne încă jos. Asta dictează puterea noastră de negociere în fața firmelor internaționale și în definitiv cât sunt acestea dispuse să plătească salariații. Nu există o conspirație mondială care vrea ca românii să fie plătiți prost și să fie exploatați de corporații lacome: pur și simplu într-o lume în care dictează competitivitatea, angajatul român nu este la fel de productiv ca cel francez sau german.

O altă filă din jurnalul socialiștilor vestici este luată apoi și lipită pe societatea românească: taxarea bogaților, a salariilor mari și a companiilor. Adică o redistribuire mai mare. Un exemplu tipic de punere a carului înaintea boilor, această măsură ar gâtui și mai rău găina cu ouăle de aur, ducând la scăderea competitivității externe, fuga investitorilor, reducerea activității economice și în final o recesiune economică drastică și regăsirea unui echilibru într-un nivel de trai mult mai jos pentru toată lumea.

Iar asta derivă din neînțelegerea fundamentală a modului în care o țară devine bogată astfel încât să-și permită un nivel de trai ridicat pentru populație: bogăția trebuie întâi creată pentru a fi apoi distribuită, iar acest proces fundamental nu poate fi evitat de nicio națiune.

Exemplul tipic în acest sens este Suedia: anii de glorie pentru acest stat nordic au avut loc înainte de 1960, când suedezii aveau o economie liberă, o reglementare scăzută și produceau o bogăție importantă. Între 1870 și 1950, Suedia a avut cea mai mare creștere a veniturilor pe cap de locuitor din lume și a devenit una dintre cele mai bogate tări, după SUA și Danemarca. În anii 1960, Suedia a început să redistribuie această bogăție, ceea ce a frânat avântul economic. La mijlocul anilor ’90, țara avea probleme economice tot mai mari, deoarece a continuat să redistribuie averea pe care nu o mai crea. În această conjunctură, mulți dintre cei bogați (membri ai trupei ABBA, jucători de tenis sau antreprenori) plecau din Suedia. În 1994, Suedia a realizat necesitatea unor reforme și a început să pună în aplicare măsuri de liberalizare, care au stopat declinul și au făcut posibile măsurile sociale importante pe care statul suedez le oferă cetățenilor săi în continuare.

Socialistul român, în lipsă de timp dar și de consecvență, uită acest aspect fundamental al creșterii economice și al motoarelor acesteia, grăbindu-se să redistribuie ce nu există: salarii mai mari din pix pentru un sistem bugetar ineficient și supradimensionat, sisteme publice „gratuite” precum sănătatea și educația, care însă au funcționat și funcționează catastrofal, pensii speciale și prime uriașe pentru angajații la stat. În lipsa unei capacități reale de producție care să susțină această redistribuire, rezultatul va fi unul singur: incapacitatea de plată în momentul în care deficitele în creștere nu vor mai putea fi acoperite decât prin costuri uriașe de împrumut, iar serviciul datoriei externe va fi imposibil de rambursat. 

Socialistul român modern este bine intentionat: călăre pe calul alb al moralității, luptând pentru o lume mai bună, are meritul fundamental în societate de a semnala neregulile grave, corupția publică și privată, derivele neoconservatoare, rasismul, inegalitățile extreme, sărăcia și alienarea populației cu venituri mici, intoleranța față de minorități, misoginismul, inegalitatea de oportunități, efectele devastatoare asupra pădurilor și asupra mediului. Aici valoarea sa adăugată este reală și extrem de importantă pe aceste teme sociale, însă eroarea este să considere că deține singur cheia morală a lucrurilor și că idealizarea oarbă a acțiunii statului prin socializarea unor servicii poate fi un răspuns coerent pentru o țară ca România, care încă are nevoie de avuția creată în capitalism pentru a evolua pe frontiera productivității.

Din această inadaptare istorică derivă sentimentul dogmatic al urii de clasă, menținut ca un mecanism defensiv importiva „neoliberalismului” malefic. Rigid și greșit, acest sentiment a fost depășit de evoluția realității, care a trecut de multe ori peste închistările ideologice de clasă, peste fracturile sociale și a permis unei părți din ce în ce mai mari din populația acestei lumi să profite de progresul economic și științific.

Dacă nu se va reforma, aruncând hainele învechite ale internaționalei, socialistul român riscă să rămân așa cum a început în politică românească: un marginalizat al evoluției politice.

Articol publicat și pe blogul autorului

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp