sursa foto: Profimedia
Imaginează-ți că ești într-un meci de lupte greco-romane, ești cu spatele lipit de saltea, adversarul deasupra ta, aproape fără loc de mișcare. Dacă nu ai experiență, primul impuls e să scapi dintr-o singură mișcare puternică. Îți arcuiești corpul, împingi cu toată forța și, câteva secunde mai târziu, ești exact în același loc. Doar că mai obosit și, foarte posibil, într-o poziție și mai proastă.
Pe măsură ce progresezi în practicarea artelor marțiale, începi, de regulă, să înțelegi că abordarea mai eficientă este să restrângi perspectiva asupra căreia îți concentrezi atenția. În loc să te concentrezi asupra adversarului ca întreg și asupra situației dificile în care te afli, începi să observi detaliile mai fine ale luptei: cum se distribuie presiunea, unghiul șoldurilor și al umerilor, poziția capului, ritmul respirației și așa mai departe. În această explorare, poți descoperi chiar și câțiva milimetri de spațiu, o mică deschidere pe care apoi o poți lărgi și consolida. Pe măsură ce devii mai atent la relațiile dintre elementele care compun imobilizarea, inclusiv la poziția propriului corp și la abilitățile pe care le ai la dispoziție, poți recupera puțin câte puțin libertatea de mișcare. Iar o mișcare, oricât de mică, poate crea condițiile pentru următoarea și apoi pentru încă una.
Mă gândesc tot mai des că facem exact greșeala începătorului atunci când vorbim despre schimbare în viața reală. Oscilăm între două idei la fel de comode și, cred eu, la fel de greșite. Prima spune că totul depinde de noi. Trebuie să fim mai rezilienți, mai calmi, mai prezenți. Să avem mindset-ul potrivit, să ieșim din zona de confort, să devenim cea mai bună versiune a noastră. Ideea este seducătoare, pentru că ne dă impresia că soluția se află la îndemâna noastră, dar tocmai aici apare și problema. Problemele societății devin probleme ale individului. Poate că nu susținem explicit o asemenea interpretare, însă multe dintre explicațiile noastre pornesc, în fond, de la această presupunere.
La cealaltă extremă se află tentația de a spune că starea interioară a unui individ contează prea puțin pentru a schimba ceva cu adevărat. Nici această perspectivă nu se potrivește însă cu ceea ce știm din propria experiență.
Între aceste două perspective există însă un spațiu mult mai interesant: unul în care felul în care suntem și lumea în care ne aflăm se influențează reciproc permanent. Poate că tocmai aici putem găsi o explicație mai apropiată de experiența reală și, în același timp, un punct din care putem începe să schimbăm ceva, individual și împreună cu ceilalți.
O modalitate de a înțelege această relație este prin ideea de „postură” din sport. Artele marțiale oferă un exemplu foarte bun. Fiecare disciplină are o anumită postură de bază, chiar dacă aceasta arată diferit de la un sport la altul. Nu este pur și simplu o poziție corectă a corpului, ci un mod de a te așeza în raport cu adversarul și cu mediul, astfel încât să poți răspunde rapid la ceea ce urmează. O postură bună nu te pregătește pentru o singură mișcare, îți păstrează deschise mai multe posibilități deodată: să ataci, să te aperi, să înaintezi, să te retragi sau să te adaptezi la ceva ce nu ai anticipat.
Aceste posturi nu au fost inventate în abstract și apoi aplicate sportului. Ele s-au format și s-au rafinat în timp, prin nenumărate confruntări cu cerințele specifice fiecărei discipline. Postura este, în acest sens, rezultatul relației dintre practicant și lumea în care trebuie să acționeze. Ea păstrează un echilibru între protecție și inițiativă, stabilitate și mobilitate, acțiune și reacție. Nu aparține în întregime nici individului, nici mediului, ci se naște din interacțiunea dintre ele.
Dar nici în interiorul aceleiași discipline nu există o singură postură ideală. Fiecare practicant ajunge, în timp, să o adapteze propriului corp și propriilor posibilități. Conformația fizică, abilitățile dobândite, reflexele, punctele forte și limitele personale modifică felul în care cineva se poziționează. De aceea, unii sportivi ajung să folosească posturi care se abat vizibil de la ceea ce spune manualul și care, cu toate acestea, funcționează foarte bine pentru ei. Poate că tocmai aici se vede cel mai clar ce este, de fapt, o postură: valoarea ei nu poate fi separată de contextul în care s-a format. Scoasă din acel context, își poate pierde complet utilitatea. O postură eficientă în box, de exemplu, te poate face extrem de vulnerabil într-o confruntare de judo. Ceea ce reprezintă un avantaj într-un anumit sistem de reguli, mișcări și obiective poate deveni un dezavantaj în altul.
Postura nu este, așadar, o formulă universală pentru a acționa corect. Este un răspuns construit în timp la cerințele unui anumit mediu. Practicantul învață, prin experiență, să se poziționeze astfel încât să poată face față unor situații care se schimbă permanent și pe care nu le poate anticipa în detaliu. Nu știe ce va face adversarul în secunda următoare, dar poate adopta o poziție din care rămâne pregătit pentru mai multe variante posibile.
De aici putem extinde ideea dincolo de sport. Oriunde acționăm în mod repetat: într-o profesie, într-un grup, într-o comunitate sau într-o relație, dezvoltăm, într-un fel sau altul, o asemenea „postură”. Învățăm cum să ne poziționăm, ce să observăm și cum să răspundem astfel încât să ne descurcăm cât mai bine în acel mediu. În sensul acesta, postura poate fi înțeleasă ca o formă de pregătire pentru imprevizibil: un mod de a te poziționa, construit prin experiență și adaptat contextului, care îți permite să păstrezi deschise mai multe posibilități de acțiune fără să știi dinainte de care dintre ele vei avea nevoie.
De aceea, postura pe care o putem adopta într-o anumită situație nu depinde numai de ceea ce există „în noi”. Ea este susținută sau limitată de relațiile în care ne aflăm, de practicile grupului, de instituții și chiar de condițiile materiale ale vieții noastre. Toate acestea influențează ceea ce putem vedea, ceea ce putem face și posibilitățile pe care ni le putem imagina. Un mediu bun ne poate lărgi spațiul de acțiune, în timp ce unul ostil îl poate restrânge drastic. O echipă care pedepsește orice greșeală nu poate rezolva problema cerându-le oamenilor să fie mai curioși, mai creativi sau mai deschiși. O organizație care nu își plătește angajații suficient pentru a trăi decent nu poate compensa această realitate prin discursuri despre implicare, reziliență sau atingerea potențialului personal.
Dar asta nu înseamnă că ar trebui să considerăm că „structura” în interiorul căreia acționăm ne determină complet postura. Chiar și în situații extrem de dificile, felul în care ne raportăm la ceea ce se întâmplă poate deschide sau, dimpotrivă, restrânge posibilitățile de acțiune. Contextul influențează ceea ce putem vedea și face, dar, la rândul nostru, prin felul în care înțelegem o situație și acționăm în interiorul ei, putem schimba ceea ce devine posibil și, uneori, chiar contextul însuși.
În același fel, grupurile și instituțiile modelează posturile pe care indivizii le pot adopta, iar indivizii, prin ceea ce observă și fac în mod repetat, contribuie la menținerea sau la schimbarea acelor grupuri și instituții. Ideea de postură ne permite astfel să luăm în serios forța structurilor fără să îi transformăm pe oameni în simple produse pasive ale acestora. Acționăm întotdeauna în interiorul unor condiții, dar putem uneori să folosim spațiul disponibil pentru a începe să modificăm chiar acele condiții.
De aici apare o întrebare mai amplă. Putem dezvolta o practică prin care să devenim mai buni nu doar la găsirea unei posturi potrivite în lumea în care ne aflăm, ci și la schimbarea acelei lumi, astfel încât alte forme de acțiune să devină posibile?
Există multe răspunsuri la această întrebare. Termenul pe care îl voi folosi aici este „wayshaping”.
„Wayshaping” înseamnă să identificăm spațiul de libertate care există într-o situație, oricât de mic ar fi, și să lucrăm cu el pentru a modifica ceea ce poate deveni posibil mai departe. Nu presupune să găsim dintr-odată soluția întregii probleme. Presupune să observăm unde există mișcare și cum poate acea mișcare să creeze condiții pentru următoarea.
Este o practică ce ține simultan cont de imaginea de ansamblu și de posibilitățile locale. Încercăm să vedem forțele care ne modelează situația, să înțelegem ce contează pentru noi și să experimentăm acolo unde există suficient spațiu pentru a face ceva. Unele încercări nu vor duce nicăieri. Altele vor deschide posibilități noi, care pot fi apoi consolidate și extinse.
Exemplul imobilizării face această idee foarte concretă. Un luptător experimentat nu încearcă neapărat să recupereze poziția pe care o avea înainte de a fi imobilizat. În schimb, observă noua configurație în care se află și începe să lucreze din interiorul ei. Găsește un punct de sprijin, redistribuie presiunea, câștigă câțiva milimetri și construiește, treptat, o nouă postură.
Iar această nouă postură nu îl adaptează pur și simplu la situația existentă. Prin apariția ei, situația însăși începe să se schimbe. Presiunile se redistribuie, apar alte unghiuri, devine posibilă o mișcare care înainte nu era disponibilă.
Cu alte cuvinte, nu ieșim mai întâi din imobilizare și abia apoi ne recuperăm capacitatea de a acționa. Începem să ne recuperăm capacitatea de a acționa chiar din interiorul ei, iar acest proces schimbă treptat condițiile în care ne aflăm.
Aceasta este și mișcarea fundamentală a „wayshaping-ului”. Nu încercăm să revenim la o poziție ideală și nici să atingem o stare mentală perfectă din care toate problemele devin ușor de rezolvat. Încercăm să descoperim ce fel de postură poate fi construită aici, în condițiile care există acum, și ce poate deveni posibil pornind de la ea.
A practica „wayshaping” înseamnă, în cele din urmă, să învățăm să găsim libertate de mișcare chiar în interiorul constrângerilor: să construim, din ceea ce avem la dispoziție, o postură din care să putem începe să le slăbim strânsoarea.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.