(Foto: Guliver/Getty Images)
Astăzi împlinesc 40 de ani. Da, chiar astăzi. M-am trezit și am respirat. Da, am învățat să respir cu adevărat la aproape 40 de ani...
Îmi vine acum în minte clișeul că „Viața începe cu adevărat la 40 ani”. Nu mai știu cine a zis primul. Pentru mine viața a început pe la 33, când, fizic, m-am oprit în fața magazinului din Mall Băneasa unde lucram și m-am întrebat, pe bune pentru prima dată, cine sunt.
Acum, la 40 de ani, cred că, pentru fiecare dintre noi, viața începe atunci când ne trezim. Poate fi la 10 ani sau niciodată... Atunci când hotărâm că viața noastră înseamnă cu mult mai mult decât a ne trezi în fiecare zi, a merge la serviciu, a mânca, a dormi, a ne plăti facturile și mai știu eu ce altceva. Atunci când devenim conștienți de noi înșine și de faptul că suntem Creatori. Când suntem pregătiți să ne scriem viața așa cum vrem noi cu adevărat.
Și, ca să putem face asta, e musai să ne punem întrebarea: Cine sunt eu? Și ce vreau cu adevărat? Și, după ce ne răspundem cu sinceritate, să avem curajul de a o lua de la capăt. Pentru că, după părerea mea, nu încetăm niciodată a ne descoperi pe noi înșine.
Acum, la 40 de ani, am înțeles ce înseamnă să îți găsești vocația, să trăiești în elementul tău. Eu mi-am descoperit vocația pe la 30 și ceva de ani. Lucram în vânzări. Asta am făcut încă din timpul facultății. Și o făceam bine. Dar simțeam că e ceva lipsă. Simțeam nevoia de a aduce valoare, într-un fel sau altul. Atunci am căutat în interiorul meu și m-am întrebat dacă aș fi să aleg acum ceva ce să fac cu pasiune toată viața, ce aș face?! Am știut în acel moment că voiam să fac ceva cu copiii, habar nu aveam ce, dar simțeam că am ce să le ofer. Așa că mi-am dat demisia în mijlocul crizei, când toată lumea își căuta de muncă, și am început să caut. În exterior de data asta. Și totul, încet încet, s-a legat, a apărut o oportunitate, și alta, și apoi alta. Ca un puzzle. O piesă care venea în completarea celeilalte. De atunci, încet-încet, tot descopăr că, într-adevăr, răspunsurile se află mereu în interior, cu toate că suntem atât de obișnuiți să le căutăm în exterior. Iar când ne urmăm chemarea interioară, lucrurile au un fel anume de a căpăta formă și în exterior.
Da, exteriorul doar reflectă interiorul.
Acum, tot aproape de „venerabila” vârstă de 40 ani, am învățat că oamenii din jurul meu îmi sunt oglinzi și că fiecare mă învață câte ceva despre mine. Câteodată mă prind repede care-i învățătura, câteodată mai greu și alteori nu prea mă prind. Am judecat și condamnat mereu minciuna și nu știu cum s-a întâmplat de m-am tot lovit nu de mincinoși, ci de maeștri în alte minciunii. Și m-am tot întrebat de ce?! Pentru că oi fi eu orice, dar nu sunt o mincinoasă! Și așa am învățat despre nonjudecată și despre faptul că oglinzile pot fi doar o avertizare că ești cam aspru...
Acum, la 40 de ani, am înțeles că totul este un sistem. Și dacă suntem un pic atenți la sistemul din care facem parte, vom observa că atunci când facem curățenie în dulap și dăm hainele pe care nu le mai purtăm, se mai face curat și în alt domeniu din viața noastră. Stau și mă întreb acum ce minuni se vor întâmpla în viața mea când voi scăpa și de mașina care zace în fața blocului de vreo 2 ani...
Și apropo de sistem, da, suntem toți interconectați. Sunt nervoasă azi la birou și țip la colegul meu, care apoi, nervos și el, se duce acasă și se ceartă cu soția, îi găsește el un nod în papură. Și apoi, când vin copiii de la școală, mama, în loc să îi întâmpine cu bucurie, își varsă nervii pe ei. Copii care, mai apoi, ajung să se certe. Și tot așa. Din țânțar armăsar, cum zice românul.
Și tot din acest sistem fac parte și atitudinile și comportamentele noastre. Ce fac la serviciu exact așa fac și acasă, și cu prietenii, și cu copiii, peste tot. Biroul de la serviciu e dezorganizat? Păi, și dulapul de acasă e. Și geanta mea e la fel. Îmi place să vin cu idei noi la birou, să schimb, să reorganizez? Păi și acasă mut mobila în altă poziție la două luni și reorganizez sertarele de nimeni nu mai găsește nimic. Nici măcar eu!
M-am prins acum, la 40 de ani, că visele noastre se materializează repede atunci când credem în ele cu adevărat. Îmi aduc aminte când eram copil cum obișnuiam să adorm gândindu-mă la ceva ce îmi doream tare. Îmi imaginam scene cu cele mai mici detalii. Unde sunt, ce fac, cum se întâmplă. Și toate s-au întâmplat exact așa cum le cream în mintea mea. Pe vremea aia nu știam ce înseamnă puterea intenției.
Problema e că, pe măsură ce am crescut, nu am mai visat atât de mult. Nici măcar nu îmi aminteam că în copilărie visam cu ochii deschiși și cumva se întâmpla. Până acum ceva ani, când, brusc, mi-am dat seama că mi-am dorit să fiu educatoare și, deși nu vedeam cum s-ar putea întâmpla asta, s-a întâmplat. Apoi visam că am propriul atelier unde să mă joc cu lut. Și deși nici asta nu avea rațional vorbind nici o șansă să se întâmple, iată că s-a întâmplat. Și mi-am reamintit de visele din adolescență, cănd primul sărut s-a întâmplat exact așa cum mi l-am imaginat. Am început, din nou, să visez. Să nu mai caut soluții, ci doar să trimit gânduri și vise încărcate de emoție.
Acum la 40 de ani, știu că, atunci când îți dorești ceva cu adevărat, și ești pregătit să primești, lucrurile se întâmplă. Exact așa cum le-ai desenat în mintea ta.
Acum, la aproape 40 ani, am învățat să am încredere în mine, să nu mă mai critic atâta și să fac ceea ce simt. Și de cele mai multe ori ce-mi spune intuiția cam așa e. Și chiar dacă poate nu are logică pe moment, să fac ce simt.
Îmi aduc aminte de o după-amiază când eram în mașină, mă duceam la un curs și căutam loc de parcare. Vorbeam la telefon în timp ce mă uitam după posibile semne cu parcarea interzisă. Nu fac asta de obicei, de fapt nu fac asta aproape niciodată. M-am gândit și m-am răzgândit de vreo trei ori până să parchez și în final am parcat, zicând „Eh, lasă că e ok aici.” La întoarcere m-am întâlnit cu o cunoștință care m-a întrebat:
- Unde te duci?
- Mă duc să îmi recuperez mașina, am zis.
- Dar, ce, ți-au ridicat-o? a spus ea vădit îngrijorată.
Din acel moment am știut că nu voi mai găsi mașina unde am parcat-o. Și așa a fost. Surpriză! Sau nu! Locul de parcare era gol, iar mașina la hotelul cel scump de mașini Și nu, nu era nici un semn de interzis, doar că erau doar 20 metri până la trecerea de pietoni (la litera legii scrie că trebuie să fie 25).
Așa am devenit mai atentă la ce îmi spune intuiția, sau „burta” cum ii place să spună unui bun prieten.
Și am mai învățat multe și mai sunt la fel de multe de învățat...
Astăzi m-am trezit de dimineață și am mai făcut ceva ce am învățat nu demult. Am mulțumit. Pentru că sunt...
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.