Foto: Cristian Lică
Îmi place mult să mă plimb pe plajă și să mă gândesc la ale mele, pășind cu grijă pe aleea catifelată de nisip auriu, proaspăt înmuiat în spuma mării. Mai ador să zac pe nisip la soare și să mă lupt doar cu briza cea răcoroasă, cea care vrea cu tot dinadinsul să-mi răsfoiască înainte paginile cărții.
În ultimii 20 de ani, m-am plimbat pe sute de plaje, de la nisipul alb din Punta Cana, până la pe cel negru din Hawaii. Am admirat surfing în Bali, kiting în Malibu, delfinii în Muscat și mareea din Zanzibar. Am deci o experiență îndelungată și variată a plimbatului pe plajă. În vara asta, turismul internațional a devenit complicat, așadar am decis să stau în Vama Veche și să mă plimb pe litoralul Mării Negre. Și am descoperit că, nici plimbatul pe plajă și nici bronzatul pe prosop nu sunt atât de ușor de practicat pe aici. Săptămâna trecută, am parcurs din nou Camino Litoral și am observat că, în România, majoritatea plajelor decente au devenit private, iar acum, aministratorii lor impun reguli discriminatorii pentru oamenii de rând.
Ca orice alt bun național, plaja aparține cetățenilor țării. Nu sunt avocat, însă bunul simț îmi spune că, indiferent cât de strâmbe sunt legile actuale, principiul corect ar fi ca orice cetățean să poată dispune liber de bunurile naționale. Fie că vorbim de plajă de pe litoral, de rezervațiile montane sau de Parcul Herăstrău, bunurile naționale ar trebui să fie la îndemâna publicului, iar accesul cetățenilor, plătitori de taxe, nu ar trebui îngrădit în niciun fel.
Întreținerea zonelor turistice publice, activitate care înseamnă de cele mai multe ori doar curățarea periodică a teritoriului, s-a dovedit a fi un test prea greu pentru unele administrații locale, de la noi. Scuza rușinos acceptată a fost invocarea proverbialei nesimțiri a conaționalilor noștri, prin prezentarea de imagini revoltătoare, cu munții de gunoaie care rămân în urma turiștilor de week-end. Cu această ocazie, am aflat cu toții, inclusiv edilii, un truism, și anume, faptul că, pe lângă banii pe care îi aduc, turiștii produc și deșeuri. Mult timp, în multe zone turistice, a rămas nerezolvată problema colectării acestora. Deși curățenia este totuși una dintre cele mai elementare activități edilitare, unele administrații locale s-au recunscut înfrânte în față acestei temerare încercări, prin urmare au decis concesionarea unor suprafețe publice către investitori privați, externalizand astfel corvoada întreținerii lor.
Orice investitor privat urmărește profitul și nu este nimic rău în asta. Însă agresivitatea cu care unii investitori își pretind profitul, poate fi deranjantă. Investorul care a concesionat plaja statului, adică a oamenilor, are, de fapt, mai multe obligații decât drepturi. Presupunem că afacerea e bună, plajele puține, concurența mare, iar administrația coruptă. Investitorul trebuie să fie deosebit de abil pentru a se descurca, într-o întreprindere cu foarte multe variabile. El trebuie să întrețină plaja, să o niveleze, să strângă algele și să curețe scoicile. În schimb, are dreptul să-și vândă produsele pe plajă. Totuși, rolul său nu este în niciun caz să selecteze publicul interesat să se bronzeze, nici să dicteze oamenilor comportamentul de consum. El nu poate sau nu trebuie să poată să interzică cetățenilor unde sau cum să stea la plajă, nici cât sau ce să consume. Pur și simplu, nu este treaba concesionarului plajei ce fac eu pe plajă, câtă vreme respect legile țării.
E logic că pentru a fi motivați, concesionarii, adică cei pe care noi, oamenii, i-am angajat să ne întrețină plajele, au nevoie să facă profit. În speță, un astfel de investitor se bazează pe două surse principale: închirierea umbrelelor cu șezlonguri și vânzările de la barul de pe plajă.
Afacerea închirierii de șezlonguri este una dintre cele mai banale întreprinderi de profit, întrucât investiția inițială se recuperează în doar 4-5 zile de închiriere (peste tot pe litoral, prețul mediu al închirierii unui șezlong pentru o zi este 25-30 de lei). Ca pe orice altă piață, prețul închirierii unui șezlong este un raport între cerere și ofertă, așadar valoarea sa nu se discută. Am observat doar, în treacăt, că prețul este mai mic decât pe Coasta de Azur, dar mai mare decât pe Copacabana. Însă nu prețul unui șezlong este problema. Ci interdicția de a te așeza la soare, pe prosop, în segmentele largi de plajă destinate exclusiv șezlongurilor, adică în zona centrelor de profit ale investitorilor. De ce această discriminare? De ce, dacă nu vreau să plătesc 30 de lei sau dacă pur și simplu îmi place să simt nisipul când stau la plajă, de ce trebuie să mă izolez în zone sălbatice sau pline de gunoaie?
Răspunsul nespus este o formă de discriminare socială, la fel ca și conceptul general de plajă privată. Cum adică plajă privată? Cui i-a cumpărat maică-sa plajă? Sau cine își poate trece pe persoană fizică un bun național? Ei bine, iată că se poate, întrucât unele teritorii de litoral se pretind plaje private, adică sunt împrejmuite cu gard și te acceptă doar dacă respecți regulile lor, adică dacă închiriezi șezlong de la ei, respectiv dacă le dai lor banii tăi. Personal, am fost gonit cu ostilitate, de mai multe ori, din zonele destinate „șezlongurilor” sau „baldachinelor”, nicidecum oamenilor, până m-am enervat și m-am apucat să le explic „băieților de plajă” cum stă treaba. Dar alții, mai puțin vehemenți ca mine, au preferat să plece mai încolo și să nu-și strice ziua, încercând să le explice unor analfabeți funcțional rudimentari și furioși, faptul că plaja nu le aparține, nici lor, nici șefilor lor, iar ei tocmai desfășoară un abuz.
Un concesionar al unei plaje, cunoscut de-al meu, face zilnic ture pe plaja pe care o administrează, ca un polițist al consumului ilegal, maimuțărindu-se și admonestându-i pe toți cei care îndrăznesc să-și cumpere o bere mai ieftină, de altundeva.
Al doilea stres al „proprietarilor de plaje private” este ca tot ce se consumă pe plaja lor să fie achiziționat de la barul sau restaurantul lor. Asta este prima poruncă. Nici nu mai contează dacă oferta proprie este limitată, dacă e coadă sau dacă prețurile sunt mari. Dacă stai pe plaja „lui”, ești obligat să cumperi bere de „la el”, la preț dublu de la magazin. Un concesionar al unei plaje, cunoscut de-al meu, face zilnic ture pe plaja pe care o administrează, ca un polițist al consumului ilegal, maimuțărindu-se și admonestându-i pe toți cei care îndrăznesc să-și cumpere o bere mai ieftină, de altundeva. Chiar și un prieten drag a fost jignit urât, sub ochii mei, pentru că fiul său venise pe plajă cu un pahar de suc, cumpărat de altundeva.
Disperarea de a face bani din afacerile de la mare în sezonul ăsta, chiar și în timp de pandemie, a ajuns să genereze o aberație socială, și anume gardul pe plajă. Proprietarii de plaje și-au împrejmuit plajele, aflate în administrare, cu garduri, că pe niște țarcuri de animale. Practic, niște oameni la fel ca și noi, și-au declarat proprietatea personală pe domeniului public, iar acum își protejează proprietatea de intruși. Ca peste tot în lume, de la Berlin și până în Palestina, rolul gardurilor pe proprietăți publice a fost mereu unul singur: de a-i împărți pe indivizi în oameni si neoameni. Dezirabilii stau înăuntru, iar indezirabilii afară. La mare, primii sunt cei care plătesc prețul șezlongului și cărora li se oferă un simulacru de aristocrație dâmbovițeană, adică exclusivismul de a nu face plajă, laolaltă cu oamenii de rând, cei care își întind cearceafurile direct pe nisip. Snobii plătesc, fără să crâncească, 5 dolari pentru o bere, și se simt bine între ei, deoparte de prostimea care vine la plajă, cărând lăzi frigorifice ticsite cu bere rece, la doză. La adăpostul gardurilor pe care le-au ridicat și al bodyguarzilor pe care i-au angajat, concesionarii plajelor invocă acum pandemia de Covid pentru a justifica interzicerea accesului celor neeligibili, inclusiv a celor ca mine, care nu vor decât să facă o plimbare pe malul marii.
Despre casa de protocol de la Neptun, prefer să nici nu mai vorbesc. Sunt mult prea revoltat când îmi amintesc că încă mai există beneficiari oportuniști ai regimului comunist, învârtiți și decurcăreți, cărora încă le plătim vacanțe de lux, pe plaja privată de la Neptun, la adăpostul zidurilor casei de protocol.
Peste tot pe unde am fost prin lume, plaja publică este plajă publică. Asta înseamnă că un mic culoar de plajă, respectiv locul unde valurile ating nisipul, rămâne mereu liber circulației publice, indiferent cât de bogați sau de influenți sunt proprietarii caselor din apropiere. Nici pe plajele deosebit de lungi, cum ar fi Santa-Monica, Negril sau Jumeirah, nu vezi niciun gard. Proprietățile de pe plajă nu obstrucționează accesul publicului pe culoarul litoral, deși superbelor panorame le-ar sta, cu siguranță mai bine, pustii de oameni. Gardul de pe plajă, simbol evident al înapoierii și evidențiator al diferențelor sociale dintre oameni care dețin proprietate egală asupra locului, este un concept absurd.
***
Pe plaja din Cape Town, chiar acolo unde se întâlnesc oceanele, un localnic african mi-a povestit despre Apartheid, sistemul politic care i-a discriminat pe negrii din Africa de Sud, în secolul 20. El mi-a relatat cum între plajele „de albi” și plajele „de negri” exista pe atunci un gard despărțitor, esențial pentru segregarea rasială, impusă de legea de pe atunci. Bineînțeles, plaja albilor era curată și mult mai bine întreținută. Printre altele, plaja albilor dispunea de dușuri, bar și de alte servicii, dar și de o plasă subacvatică de protecție împotriva rechinilor, aflată puțin mai în larg de geamandură. Plaja negrilor nu dispunea de facilități, nici măcar de protecția plasei de rechini. Din cauza asta, spunea prietenul meu sud-african, mulți cunoscuți de-ai săi, veniseră de la plajă mai puțini decât plecaseră. Dar până și în Africa de Sud, în anii 90, Apartheid-ul a fost desființat, oamenii au fost declarați egali, iar gardurile despărțitoare dintre oameni, inclusiv cele de pe plajă, au fost dărâmate.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.
A cere românului comportament de bun simț a devenit lipsit de bun simț, după cum înțelege un comentator grozav. În România ești privit cu înțelegere dacă simpatizezi infractori, dar să nu vorbești în public de bun simț. Între români sunt cetățeni care s-ar simți insultați.
Văd și eu panouri la intrarea pe plaje unde scrie că nu e voie cu mâncare și băutură din afară, dar oamenii nu respectă și nu am văzut să facă cineva scandal. Ba chiar trec printre șezlonguri vânzători ambulanți, care colindă plaja de la un capăt la altul cu porumb, covrigi, gogoși, fructe de pădure. Nici pe ei nu ii gonesc administratorii. Cum nu ii gonesc nici pe cei care distribuie pliante ale unor firme de catering cu prețuri decente.
Despre prețuri la mâncare ce sa zic? N-aș compara cu prețurile din magazin pentru că minimarketurile de aici au preturi de 1.5-2 ori mai mari decât un supermarket normal. Dar se reglează, au apărut în stațiune Kaufland, Lidl, Mega, Profi.
S-au strans tone de articole,comentarii,etc.pe marginea nesimtirii ce-a devenit leit-motivul litoralului.Dar,atata timp,cat 50000-100000 de oameni dau navala ca hoardele tatare ,de ce s-ar schimba ceva?
Singura metoda care ar functiona pentru a schimba ceva,ar fi boicotul.Asa cum eu prefer Amara(la fel de mizerabila ,dar la 10% din pretul Mamaiei,oarecum pretul corect pentru ce ofera,) sau oricare alta locatie cu nisip sub talpi si oarece garla langa el .La costurile unui sejur romanesc,Malaga cu intreaga Costa del Sol va poate oferi ceea ce doar visati de-o viata sa gasiti aici,la noi acasa.Sunt sute de kilometrii de plaja ,sute daca nu chiar mii de locatii de cazare,la toate nivelurile.In patru ore de zbor esti acolo ,la costuri egale cu deplasarea spre Constanta.Grecia,Turcia,Cipru,Italia sa. sunt de asemeni destinatii mult superioare din orice punct de vedere.
Ceea ce este greu de inteles privind la puhoiul ce curge in week end spre malurile napadite de alge putrezinde ,este numarul mare de non amatori de plaja si scaldat.Acestia au un singur deziderat,sa se imbete la cel mai inalt nivel cu toate atributele acestei activitati ,muzica asurzitoare ,racnete ,dezmat,agresivitate in toate formele.Ma gandesc ca ar putea coagula si pe alte pustiuri,unde rabufnirea frustrarilor sa nu fie frustrare pentru alti concetateni.Sau ”se egzista alta esplicatie”?Oarece substante care sunt mai usor de procurat?
Nu e normal să se mărească prețurile într-un mod exorbitant și nimeni, dar nimeni să nu zică nimic.
Nu e normal să existe aceste condiții mizere (curățenie de pe plajă și stațiuni), să se construiască alandala și fără o viziune asupra a ceea ce se dorește a fi litoralul românesc, să nu existe drumuri și indicatoare, să nu existe toalete curate pe litoral și prin stațiuni.
Să nu existe puncte farmaceutice de unde să îți poți cumpăra cele de strictă necesitate la un preț acceptabil.
Lista poate continua .
Un articol pertinent, dar fără efect prea mare.
Chiar nu înțeleg de ce lumea se înghesuie la ”șezloange” și baldachine cu lemne și perne pline de bacterii, unde te așezi ud și te ia vîntul pe dedesubt, de nu știi de ce te doare seara ”coțăitoarea”. Acum or fi alea bulgărești mai curate/dezinfectate, dar vorbind în general...slabă speranță.
Plaja în sine înseamnă să stai cu oasele întinse PE NISIPUL FIEBINTE, eventual pe un cearșaf, pentru cei/cele mai pretențioase persoane, să nu se lipească silica de tine. Crede-mă că știu ce spun., sînt născut/crescut în Tuzla și mergeam la plaja cu bicla, făceam aproape zilnic 3-4 băi gen Creangă, de pe vremea cînd sub faleză era o pădure de ulmi, roșcovi și salcîmi, unde nu bătea soarele pe pămînt, vara prindeam pește cu mîna ”la piatra”, iar iarna mergeam la prins de iepuri cu lațul. Paștele si 1 Mai tot ”la pădure, la mare” îl făceam. Acum sînt povești nemuritoare pentru cei tineri.