Într-una din nuvelele crude și insolite ale lui Villiers de l'Isle Adam, un condamnat al inchiziției spaniole, aflat în așteptarea execuției, primește o nesperată șansă de evadare, când observă că ușa de la celulă este deschisă și coridorul spre libertate nu este păzit de nimeni. Cu inimă îndoită, dar cu sâmburele speranței adunat în minte, condamnatul se strecoară afară din celulă, pe coridor, observă cu încântare că și alte porți sunt deschise și într-un final, extaziat de speranță, iese la lumină, în grădină; supliciul pare că s-a terminat. Acolo însă îl așteaptă însuși Marele Inchizitor, cu o privire aproape paternă, reproșându-i ironic că, atât de aproape de salvarea sufletului, se hotărăște să-i părăsească. Supliciul speranței este poate ultimul stadiu al suferinței și cel mai crud, pentru că oferă argumente plauzibile pentru o viață mai bună doar ca în final speranța să se evapore ca o perdea de aburi.
În interiorul unui astfel de paradox al speranței pare să se învârtă societatea românească după 1989, o lungă tranziție, de fapt o pendulare între speranță și dezamăgire, o mișcare inerțială și de multe ori circulară către un ideal de societate dezvoltată. Dacă în jurul nostru modernul nu ne ocolește, standardul de trăi a crescut și el obiectiv față de acum 20 de ani, apar însă momente ca cel prezent legat de scandalul dezinfectanților, care trimit înapoi în trecutul subdezvoltării primitive o societate deja dislocată de frica după Colectiv. O societate în care intențiile sunt mereu bune, nobile și corecte, însă unde cele mai de bază bunuri publice, inclusiv cele legate de siguranță și sănătatea cetățenilor, au caracteristicile unor sisteme politice incompatibile cu o democrație liberală de piață, parte a Uniunii Europene și se apropie foarte mult de modul de funcționare a dictaturilor tribale din lumea a treia, unde corupția endemică este o realitate de fapt.
Democrația nu rezolvă în sine problemele unei țări, doar prin simplul fapt că aleșii unui popor sunt votați liber de populație. Democrații există în întreaga lume, atât în țările dezvoltate, cu un stat puternic și politici publice coerente și o birocrație eficientă, cât și în țările unde corupția este devastatoare, ca unele țări din America Latină sau chiar Africa. Ce le deosebește nu este forma de guvernământ, care în ambele cazuri este una democratică, ci forța instituțiilor contractului social, puterea și obiectivitatea legii, responsabilitate egală în fața legii și conștiința serviciului public. Din păcate democrația românească a fost aruncată ca o formă fără fond peste cadavrul comunismului și sub această vopsea stridentă și de bon ton au continuat să se dezvolte ceea ce fac de fapt forța comunismului românesc: oamenii și obiceiurile. Manierismele mentale comuniste nu au fost înlocuite de nouă formă de guvernământ, ci au fost adaptate formal la noile realități. Corupția a devenit astfel un adevăr subînțeles, însă niciodată rostit pe față, al unei țări care în exterior își clama prin vocea conducătorilor naționalismul sofrăitor și progresele de partid, în timp ce în interior o întreagă rețea de clientelism politic a sufocat orice încercare realistă de dezvoltare corectă a unor instituții puternice democratice.
Acest metasistem al corupției a avut în primul rând consecințe economice devastatoare. Dacă în comunism calculul economic privat era înlocuit de planificarea la hectar și măsluirea rezultatelor, în capitalismul românesc democratic corupția a dus la o alocare ineficientă a resurselor și la crearea de rente pentru privilegiații acestui sistem. Totul echivalând cu o suprataxare a populației și canalizarea resurselor astfel obținute către un grup de privilegiați și familiile acestora. În plus, inovația și crearea de produse și servicii noi a fost inhibată, pentru că foarte mulți antreprenori locali au ales să se concentreze pe găsirea unor modalități de conectare la transfuzia de bani publici în loc să-și folosească resursele și priceperea în crearea de activități și start-up-uri inovatoare.
Această ineficiență economică a făcut ca servicii publice de bază să nu poată fi finanțate, deși banii din taxe și impozite s-au colectat timp de 26 de ani. Rezultatul: infrastructura aproape inexistentă, spitale insalubre, educație făcută pe fugă și fără nici un fel de plan pentru viitor. Același flagel a permis ca în loc să fie folosite fondurile publice pentru dotarea spitalelor cu materialele de bază (inclusiv dezinfectanți de calitate) prin acordarea de contracte pe criterii de performanță, sistemul clientelar a transferat acești bani către persoane private în schimbul unor produse neconforme și potențial dăunătoare pentru sănătatea pacienților.
Oamenii politici poartă o mare vină pentru ceea ce se întâmplă, dar arătându-i cu degetul și identificandu-i ca unici vinovați nu facem decât să găsim mereu un vinovat în afara propriei persoane.
De ce este atât de greu însă ca la 26 de ani după schimbarea formei de guvernământ și la aproape 10 ani de la integrarea într-una dintre cele mai mari și dezvoltate uniuni economice din lume, România să trăiască încă frica și supliciul dezvelirii, aproape în fiecare zi, a unor noi și noi straturi de mizerie ascunse undeva sub aparența comodă de Facebook? În primul rând pentru că, spre deosebire de ceea ce cred unii, oamenii care ne conduc nu vin de pe Marte. Nu ne-au fost impuși de nimeni. Ei sunt aleși dintre noi și au în comun cu noi multe din tarele pe care i le reproșăm lor. E o realitate greu de acceptat poate, dar poate e momentul să privim fiecare în oglindă. Vom găsi acolo multe dintre răspunsuri. Oamenii politici poartă o mare vină pentru ceea ce se întâmplă, dar arătându-i cu degetul și identificandu-i ca unici vinovați nu facem decât să găsim mereu un vinovat în afara propriei persoane.
Câteodată, din oglindă ne privește un om care a dat o mică șpagă ca să nu ia o amendă de circulație sau care a strecurat câteva bancnote în buzunarul asistentei ca să treacă în față cu copilul la medic.
Pentru ca schimbarea să fie reală, nu e suficient să arătăm cu degetul politicienii. E nevoie de o schimbare de conștiință colectivă, la nivelul întregii societăți și de o refuzare individuală a corupției și a modului facil și comod de a face lucrurile. Tipul de politician pe care îl avem în prezent este atras în politică nu animat de dorința altruistă de a servi cetățenii din postura de funcționar public, ci de promisiunea rentelor corupției.
E nevoie de o schimbare de mentalitate în rândul publicului și de modificarea toleranței acestuia față de acest mod de lucru, pentru a permite celuilalt tip de politician (cel pentru care serviciul public este important) să iasă la suprafață și să se impună.
Dacă speranța există în continuare pentru a scăpa din această cutie neagră a imprevizibilui, arbitrariului, neîncrederii în instituții și devalizării banilor publici primul pas care trebuie făcut (deși trebuia făcut acum 26 de ani) este cel al educației. Capitalul uman și calitatea acestuia este fundamentul creșterii economice sănătoase care poate susține viitorul acestei țări, dar în condițiile migrării talentelor încă de pe băncile liceelor și a forței de muncă active spre piețe vestice, încă tânăra democrație românească va fi în curând pusă în fața unei ecuații complicate, cu o populație activă în scădere, prost educată și formată, cu o creștere dependentă de consum, fără resurse tehnologice reale și cu avantaje competitive pe piața muncii erodate de alte piețe mai tinere și mai elastice.
În inima oricărei democrații doarme ascuns monstrul totalitarismului și servituții. Astfel că orice întârziere în punerea pe picioare a sistemului de educație național nu va face decât să accelereze fractura socială, extremismul și inegalitățile cu consecințe grave asupra însăși reversibilității ideii de democrație.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.
Tot timpul este despre politicieni.Toată lumea spune că sunt de vină.
Păi de unde vin acești politicieni?Nu sunt extratereștri, nu vin aici printr-o membrană metafizică din altă realitate. Vin din familii americane (la noi românești), cu părinți americani, din școli americane. Păi, atunci unde sunt toți americanii educați și inteligenți, gata să refacă sistemul? Nu există. N-avem deștia.
La ei toți sunt la mall, cumpărând și mâncând. La noi sunt în străinătate, ca șefi la Microsoft sau căpșunari la mediteraneeni.
Când o s-o ducă România bine? Când se-mpute treaba în occident și nu mai au oamenii noștri deștepți motive să plece. Când imigranții musulmani, liderii corupți și populația răzgâiată or să distrugă și ultimul paradis european. Când political corectness-ul, propaganda naționalistă sau multiculturalistă și corporatismul fascist vor face ca la noi să fie mai bine ca la ei. Și, atunci, influxul de oameni inteligenți și cu gândire critică vor repune țara pe picioare.
Dar cât timp la 2000 km este paradisul pe pământ, nu are mai nimeni motivația să curețe mizeria de-aici.