Foto: Christian Iorgoveanu (arhivă personală)
Christian Iorgoveanu trăiește și învață de un an în Statele Unite ale Americii. A fost elev la Colegiul Național de Informatică Tudor Vianu din București. Până în clasa a VIII-a a câștigat, împreună cu colegii de la Vianu, o mențiune și locul II la Space Settlement- NASA. Acum este în primul an de liceu la Thomas Jefferson, Washington. În acest timp a câștigat împreună cu echipa școlii o bursă acordată de Apple, la Conferința Apple din San Jose, California (Apple’s Annual Worldwide Developers Conference).
I-am pus câteva întrebări despre viață lui americană.
Ce te-a făcut să iei decizia de a studia și de a locui în America?
Visul meu de a studia în America a început încă din clasă a 6-a, cred. Visam că într-o zi voi face aici facultatea sau un masterat. În clasa a 8-a părinții mei au avut o oportunitate de a pleca și așa am început serios să ne gândim să plecăm chiar de la liceu.
Am decis, în urma unei analize care a durat câteva luni, să mă înscriu pentru examen la unul dintre cele mai bune licee publice din SUA. Anul trecut, liceul Thomas Jefferson s-a clasat chiar pe primul loc. Ca să pot susține examenul, trebuia obligatoriu să fiu înscris într-o școală din sistemul american, înainte de examen. Astfel, m-am transferat încă din luna aprilie, ca să pot intra în ritmul lor. Examenul de admitere a fost foarte greu și foarte competitiv. Au fost aproximativ 7 candidați pe loc, dar am intrat… și așa am decis să ne mutăm.
Ce ai găsit diferit în Statele Unite?
În primul rând, trebuie spus că societatea americană funcționează după reguli – multe, bine definite și, mai ales, respectate! E lucrul cu cel mai mare impact pentru cineva care vine din România (sau chiar din Europa). Nu mi-a fost deloc ușor în primul an - deși eu sunt o persoană riguroasă -, dar eram obișnuit cu „se poate și așa”. Aici totul este dus la extrem, nu există cale de mijloc, regula trebuie respectată. Probabil că acesta este și secretul societății americane, respectarea cu sfințenie a regulilor. Cred că altfel nu ar putea să funcționeze, în condițiile unei diversități atât de mare a populației.
Reversul medaliei este că, uneori, aceste reguli nu te lasă „sa ieși din cutie”. Te transformă într-un roboțel. Eu am marele noroc că părinții mei mă ghidează tot timpul și reușesc să iau ce e mai bun atât din educația românească, cât și din cea americană.
În al doilea rând, am găsit diferențe mari la școală. Nu vreau să generalizez, pentru că școală mea este diferită, dar cred că fuga asta după note, competiția permanentă pentru GPA (Grade Point Average) și pentru eseul final din clasa a 12-a (care te califică pentru Universitate), îi transformă pe mulți. Ca să fac o paralelă… Îți dorești să ajungi pe Everest, dar cred că nu doar punctul final contează. Important este și traseul, oamenii pe care îi cunoști pe drum, poveștile lor, escalada în sine, să-ți ajuți partenerii de drum, toate contează, nu doar să pui steagul în vârf. Așa e și cu facultățile de aici. Colegii mei - cei mai mulți, din păcate - nu vor să participe la acest drum, îi interesează doar vârful. Asta am găsit diferit. Repet, este cazul liceului meu. Sunt convins că la alte licee este altfel. La Vianu, în România, cu colegii mei ne sprijineam, ne ajutăm dacă nu înțelegeam o lecție. Aici viață socială e diferită. Adică, nu prea există. Nu au timp să iasă.
La ce a fost cel mai greu să te adaptezi?
Mi-a fost greu să învăț biologia și chimia în limbă engleză.
Deși vorbeam foarte bine engleză, aveam atestate Cambridge, participări la concursuri de limbă engleză, experiență din tabere în Anglia s.a.m.d., în momentul în care trebuie să judeci totul în limbă engleză (engleză americană, în plus), lucrurile se schimbă. Trebuie să te antrenezi, să asculți mult limbă engleză, să citești mult și să conversezi.
Apoi, mi-a fost greu prima dată când am cerut ajutorul unui coleg și mi-a spus să mă descurc singur, pentru că aici nimeni nu te ajută, pentru că te consideră un competitor, iar ei vor să-și mărească șansele (în raport cu tine) de intrare la o facultate de top. Colegii mei fac totul super calculat. Fac pasul ăsta, particip la concursul ăsta, mă împrietenesc cu copilul ăsta doar dacă nu dă la aceeași faculate ca mine. Nimic nu e la întâmplare. Am înțeles mai târziu că în SUA, absolvirea unei facultăți de top este aproape o garanție de a fi recrutat de marile companii, iar acest lucru îți asigură încă de la început un nivel ridicat al salariului. Și asta îi face foarte competitivi încă din liceu.
Apoi, partea de voluntariat. În America, voluntariatul este o religie. În România voluntariatul se face, cel mai adesea, fiindcă „dă bine” la curriculum. În America, voluntariatul se face în mod natural, atât la nivelul copiilor, cât și la cel părinților. Toată lumea înțelege că puțin din efortul și energia fiecăruia poate însemna foarte mult atunci când efortul este conjugat. Voluntariatul se regăsește atât în școală, cât și în comunitatea în care locuiești și trăiești. Foarte multe dintre acțiunile școlii beneficiază de participarea voluntară a părinților.
De ce ți-e dor cel mai tare din România?
Mi-e dor de prietenii din România. Aveam mulți prieteni în țară - mai vorbim pe Skype sau pe chat, dar diferența de fus orar de 7 ore este destul de mare.
Mi-e dor de bunici, de unii profi din Vianu, de glume românești, de bucuria de dimineață când ne salutăm cu băieții din clasă, de un joc de fotbal, de glumele profului de mate, de bilețelele aruncate în timpul orei, de portarul școlii care te saluta dimineața, de parcul de lângă școală, de camera mea… dar, categoric, cel mai mult îmi lipsesc prietenii.
Ce-ți place să mănânci în America? Ce diferențe culinare remarci, cum se hrănesc tinerii?
Eu mănânc aproape orice, nu sunt pretențios. Acasă mănânc românește, însă îmi place să experimentez lucruri noi și nu ratez nicio ocazie de a trăi experiențe culinare deosebite. America, datorită diversității, este locul în care poți lua contact cu orice bucătărie din lume. Am gustat, printre altele, bucătăria coreeană, indoneziană, etiopiană, ecuadoriană, însă mănânc și hamburgeri cu cartofi prăjiți (cei de la Five Guys îmi plac mult!). Carnea de vită este foarte bună aici, în schimb legumele nu au același gust ca în România. De curând am avut ocazia să mănânc și într-un restaurant cu semnătura culinară a lui Gordon Ramsey.
Îmi place bucătăria din Asia și chiar am ocazia să intru în contact cu ea în fiecare zi, la școală, unde asiaticii (chinezi, indieni) reprezintă 70% din total elevi.
Ce înseamnă pentru americani sănătatea fizică, psihică? Care este stilul lor de viață și cum îl apreciezi tu?
Americanii sunt dependenți de sport, de mișcare. Eu, când am ajuns în America, aveam impresia că sunt sportivul desăvârșit – jucăm fotbal, baschet, ping-pong, făceam înot… asta, până când am aflat cum se face sport în America. Am colegi care fac înot în fiecare zi de la 5 dimineața, înainte de a începe orele! Aici, sportul este considerat egalul oricărei alte materii școlare. Totul se face foarte serios – nu poți lipsi de la antrenamentul de baschet, de exemplu, pentru că ai mâine examen la matematică. Nu interesează pe nimeni că faci parte din echipa școlii de matematică sau de robotică, dacă faci baschet, trebuie să te dedici 100% baschetului, cu orice sacrificiu ar presupune acest lucru.
Ora de sport este foarte importantă. Cu teste scrise de sănătate, foarte aplicat pe diverse probleme: obezitate, sexualitate, droguri, afecțiuni metabolice. Anul trecut am avut de susținut la final, în echipe, două proiecte de cercetare legate de sport și sănătate. Pentru al doilea proiect, legat de consumul de droguri, am făcut pentru partea artistică și un spot publicitar, la care m-a ajutat chiar o fostă colegă de la Vianu, pasionată de teatru.
În mod categoric, sportul este o componentă esențială a societății americane. Am observat asta atât ca practicant de sport, cât și ca spectator. De multe ori, spectacolul din teren este la concurență cu cel din tribune. Americanii vin la evenimentele sportive ca să se elibereze de stres, să se simtă bine.
Care este nivelul lor de stres? Este mai mare decât în România? Cum crezi că îl combat, au metode să iasă din oboseală, stresul cotidian?
La întrebările astea cred că americanii sunt pe plus. Îmi place că dedică foarte mult timp și energie pentru sport. Spuneam mai devreme, pentru ei, sportul este un stil de viață. Își cumpără echipamente, aleargă chiar și la 60-70 de ani, merg pe bicicletă îmbrăcați ca la un campionat de ciclism, toate liceele au baze sportive cum poate nici cele mai mari echipe din România nu au - cu tribune, nocturne și gazon foarte bine întreținut. Legat de stres, pot doar să spun că în liceul meu stresul este la un nivel foarte ridicat. Presiunea părinților este foarte mare și de multe ori copiii intră în depresie sau se mută la alt liceu. De exemplu, anul acesta, din clasa a 11- a au plecat 28 de copii și știu că sunt mulți care au intrat în depresie. Clasa a 11-a este cea mai grea. Urmează ca în vară să aplici la Early Admission și de aceea resume-ul tău trebuie să cuprindă cât mai multe concursuri, numai note de A.
Cum te distrezi, ce-ți place să faci?
Îmi place să citesc. Anul ăsta am citit câteva cărți bune, care mi-au deschis apetitul: The Sunflower de Simon Wiesenthal, Lolita de Vladimir Nabokov, All Quiet on the Western Front de Erich Maria Remarque, Oedipus Rex de Sofocle.
Îmi place să joc baschet și fotbal. Îmi place să scriu pe blogul meu (iZoom.club). Îmi place să fac aplicații pentru telefon și să joc hearthstone.
Cum este școală românească, cum este școală în America?
Trebuie spus că eu am șansa să studiez într-un liceu de top și să locuiesc într-o regiune favorizată a SUA – Greater Washington (zonă metropolitană Washington DC), ceea ce face lucrurile un pic diferite (în sens bun) față de restul Americii.
Învățământul românesc este unul al extremelor. Pe de o parte, la extremă inferioară aș menționa învățatul pe de rost, faptul că „împuști” 2 note și ți-ai asigurat media, că se chiulește, că unii profesori vin la școală doar pentru că trebuie, că uneori nu suntem tocmai serioși în ceea ce facem.
Pe de altă parte, la extremă superioară, când am ajuns în America, am avut plăcuta surpriză să constat că, la clasa de matematică avansați, colegii mei lucrau suplimentar după culegerea profesorului român Titu Andreescu. Am fost extrem de mândru.
De asemenea, mulți colegi de-ai mei au auzit de Daniel Tătaru, care, la 33 de ani, pentru contribuțiile sale la studiul ecuațiilor hiperbolice neliniare, a fost răsplătit cu unul dintre cele mai prestigioase premii pentru matematică din SUA, cel al Societății Americane de Matematică.
Acesta este meritul școlii românești – să producă talente veritabile.
Acesta este meritul școlii americane – știe să atragă talentele veritabile și să le ofere toate condițiile pentru a le menține în SUA.
După cum spuneam, în America regulile sunt foarte clare: nimeni nu copiază și nimeni nu lipsește nemotivat. Nu există „a chiuli” sau „a copia”. Ești exmatriculat.
Alte diferențe? Faptul că aici trebuie să înveți tot timpul. În România, ai luat 2 note, nu prea mai înveți, că știi că nu te mai ascultă. Aici ai test în fiecare zi. Fără exagerare. Fiecare test contează la notă finală. Apoi, o altă diferență este cum se predă. Lecția este consistentă și nu se limitează doar la materia respectivă, ci este integrată în alte materii, ceea ce îți oferă o abordare și o înțelegere mai amplă a subiectului.
Îți plac profesorii de acolo, ce-ți place la ei și ce nu?
Da, cei mai mulți profesori sunt pasionați de ceea ce fac. Unii și-au dedicat toată viața pentru materia lor. Au doctorate la cele mai prestigioase universități (de exemplu, profesorul de istorie a absolvit Harvard și Stanford) și au decis să facă învățământ doar din pasiune. Sunt extrem de corecți. Nu știu dacă se datorează sistemului, pentru că le e frică de sancțiuni, dar totul este foarte corect și transparent. Așa cum la fizică în România am avut-o pe cea mai bună profesoară de fizică din țară, aici o am pe cea mai bună profesoară de franceză din țară. Și în România am avut norocul să am profesori absolut fantastici: de română, de mate, de fizică, de info.
Ce crezi că-i lipsește României, țării noastre?
România are nevoie de reguli stricte care trebuie respectate. Avem multe talente, suntem deschiși să învățam lucruri noi, vorbim limbi străine, ne adaptăm ușor – ne trebuie doar puțin mai multă seriozitate și disciplină în ceea ce facem. Sigur, la nivel politic, guvernamental ar fi multe de schimbat, dar eu cred că, dacă fiecare dintre noi ar fi puțin mai serios în ceea ce face, am vedea o schimbare și la nivel de societate.
Ce are România valoros?
Oamenii. Suntem absolut geniali și fantastici și prietenoși și bucuroși, primitori și gata să ajutăm. Suntem deschiși și vedem în afara cutiei, facem tot timpul conexiuni. Da, chiar cred că oamenii!
Într-o frază, ce învățăminte ai tras până acum? Care sunt valorile pe care ar trebui să le avem ca societate?
Într-o frază: Am învățat că, indiferent unde te naști, ești cetățean al acestei planete.
În America am învățat conceptul de „Universal Citizenship”. În lumea de azi, și mai cu seamă în cea de mâine, cetățeanul universal va călători mult de pe un meridian pe altul, va vorbi mai multe limbi străine, va comunica în timp real cu toate colțurile lumii, va interacționa cu concepte și culturi diferite. Totul se schimbă, totul se întâmplă la o altă scară, totul se mișcă mult mai accelerat decât ieri.
Însă, toate acestea trebuie să fie bine ancorate în ceea ce ne definește pe fiecare dintre noi și anume valorile minime pe care ni le-au dat părinții în primii 7 ani de acasă: să fii corect, să ai respect pentru cei din jur, să ai credința și să ajuți.
Iar dacă ar fi să transmit un mesaj către adolescenții ca mine din România, le-aș spune ceea ce mi-a spus tata când am plecat în America:
„Plutește drept înainte și dacă pământul pe care îl cauți nu există încă, fii sigur că Dumnezeu îl va crea înadins pentru a-ți răsplăti osteneala” (regina Isabel către Cristofor Columb).
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.
bine ar fi sa te exmatriculeze si pe la noi pt statul dupa scoala la fumat "ca dale dracu de ore, aduc scutire" ori pentru ca te pui sa copiezi cu nesimtire,pricepere..s.a.m.d..
totusi sa fim realisti...sistemul nostru de invatamant este mizeria intruchipata, unde singurul(singurele) lucruri promovate/cuantificate prin nota sunt 1) abilitatea de a reproduce cat mai fidel ora/cursul( la virgula daca se poate) 2) obedienta/cat de bine dai limbi profesorului......si na.. daca pentru fiecare tentativa/copiat s-ar da afara....(intr-un sistem care numai legatura cu invatamantul nu are) ......
asi fi tare multumit sa fiu in stare, la un nterviu, sa raspund atat de in tema , macar despre scoala rormaneasca;
pe multi comentatori i-a impresionat partea cu sportul si au uitat de sutele de mii de scutiti de sport din romania, scutiti chiar de parintii lor (cu ajutorul lor);
si partea cu invatatul serios, care aici e repros permanent adus "olimpicilor"/si scolii romanesti, si anume ca se pregatesc pt performanta!
(olimpicii - adica participantii la concursuri scolare - sunt cateva zeci de mii daca nu chiar peste suta de mii - dar, evident, nu toti devin si "internationali"!)
mai pot remarca "voluntariat" da, dar nu sa ajuti un coleg;
Dar sa revin. Prin prisma a ceea ce vedem cu totii in societatea americană cu multe derapaje de-a dreptul monstruoase (vezi atentate, droguri, rasism, arme, etc) se pare ca nu au cum sa nu confirme. In fapt in mod paradoxal, regula detaliată de acest tânăr roman plecat acolo: ordine si responsabilitate. Societate construită din indivizi cu scopuri bine definite inca din scoala pentru construirea unei societăți dezvoltate. Nu oare regăsim, forțând lucrurile sper ca nu pana la grotesc, societatea multilateral dezvoltată din comunismul romanesc, in care scoala avea un rol extrem de important, cu defectele ei, dar cu multe obiective clar definite si pot spune sănătoase in educația unei nații ??!! Unde ne aflam noi acum?. Cautam altceva, vrem sa schimbam ce a fost, si este foarte normal acest lucru. Din pacate dorim sa construim un sistem de educatie nou (ma intreb daca chiar ne dorim cu adevarat ???!!) cu elemente educaționale vechi combinate cu cele noi, mai punem putina politica in scoli, angajam profesori multi penibil de prost platiti, care nu pot fi decat oameni fara ambiție in ceea ce fac, prost pregatiti, dotam scolile cu aproape nimic, nu dăm manuale elevilor, nu avem o strategie educationala ( apropo de învățământ orientat pe cererile beneficiarului, adică ale societatii in general si in particular cu toate elementele ei, vezi si problema scolilor profesionale, a facultăților finanțate si sprijinite de diferite companii, firme, instituții, adică beneficiari direcți ai produsului sistemului de educatie, etc.). si vedem noi ce-o iesi. Dar ne mandrim in schimb (conducătorii nu noi) cu elevii premianți, care sunt, ce-i drept, destui. Dar nu ei sunt regula.
O nație cea americană care stie sa-si construiască un drum asta am revăzut in articolul de mai sus. Si reusesc se pare sa progreseze si datorită celor care vin, adică datorită imigranților, care se adaptează si se integrează (dovada fiind diversitatea extrem de mare de civilizatii), din ce spune si tânărul nostru, cu mult succes. Revazand ce a scris acest tanar nu pot sa nu remarc un lucru extrem de important: la ei ( adica la scoala lui de acum din SUA) nu se copiază si nu se chiuleste. Va spune ceva asta??? Si încă ceva: daca faci asta esti exmatriculat. Pentru noi romanii in Romania este un paradox sau mai bine zis ceva de neimaginat sa nu (te) tragi in piept pe româneste si sa nu tragi de timp cat se poate. Ei au avut tăria sa impună o regula punitiva contrară voinței primordiale a fiecarui individ, care s-a transformat in timp in regula de viata. Si in mod firesc a schimbat caractere si generatii.
Noi ce cultivam in scoli??? inca din scoala primara in fapt: fuga după note mari (fuga elevului, dar mai cu seamă a părintelui !!), garanția "supremă" a reusitei pe mai departe si in viata in general. Nu revedeti oare fuga asta peste tot?? la locul de munca de exemplu ???
In concluzie: frumos este dincolo (in america), ce bine ca ar putea fi si la noi !!!!
Iar articolul arata atat de limpede cat de in urma suntem noi , ca societate. Si cat de putin ne dorim sa avansam. Care ar fi greutatea, de exemplu, sa fie ora aceasta de sport atat de serios tratata? S-au bagat bani in sali de sport , profesori sunt...de ce nu se face , nu pot sa inteleg! Dupa mine, asta ar trebui sa fie cea mai importanta ora din scoala .Cat de usor ar fi , daca s-ar dori, sa urcam... Vorba tanarului: sa incepem noi, fiecare dintre noi sa fim mai seriosi in ceea ce facem. Oare, mai putem?
Am mai sesizat predarea integrată a lecţiilor: „Lecţia este consistentă şi nu se limitează doar la materia respectivă, ci este integrată în alte materii, ceea ce îţi oferă o abordare şi o înţelegere mai amplă a subiectului.” A propos: câţi dintre dumneavoastră aţi învăţat la ora de istorie din generală sau din liceu că Dimitrie Cantemir a fost contemporan cu Leibnitz şi Newton? Dar, pentru astfel de conexiuni, proful ar trebui să ştie mai mult decât istorie.
Apoi, mi-am dat seama că nu suntem numai cu o sută de ani în urmă, aşa cum mai facem noi bancuri pe seama decalajului România-Europa&SUA. Suntem în Evul Mediu faţă de ei! Reţineţi o singură frază şi comparaţi cu ceea ce se întâmplă la noi: „În primul rând, trebuie spus că societatea americană funcţionează după reguli – multe, bine definite şi, mai ales, respectate!” Oameni buni, aici, cine respectă regulile, este considerat fraier!!!
Cei mai „vechi” poate-şi mai amintesc de „şocul procedurilor”: atunci când am început să lucrăm cu străinii, orice acţiune era încadrată într-o procedură. Şi cum le mai consideram tâmpenii şi pierdere de timp...