Copiii au nevoie, de acasă, de mesajul ferm că la școală mergem ca să onorăm munca până la capăt. Dacă te aștepți ca motivația școlară să apară doar pe canalul capacității profesorilor de a fascina, ești în eroare

Foto: Guliver/ Getty Images

Tare mult aș vrea să împuternicesc părinții căzuți în extrema parentajului precaut și dictat de o literatură de specialitate nenuanțată, să ia din nou frâiele încrederii în puterea lor de a conduce relația cu propriul copil. Știu că nu e ușor, că avem fricile repetării greșelilor propriilor părinți sau apăsări personale de tot felul, pentru care nimeni nu poate fi responsabilizat.

Încerc totuși aici, pe scurt, pentru situații banale și naturale de viață, la copiii între 6 și 12 ani.

1. Uneori, un reflex terapeutic de genul " te aud/te văd/te înțeleg/ îți validez emoțiile/te asigur că te iubesc oricum/ dar oare tu cum simți/hai să etichetăm emoții și să le conștientizăm" nu se potrivește pentru că este unul prea intens și sofisticat, cum ar fi, de pildă, cusutul unui nasture cu instrumente chirurgicale de finețe. Uneori, copiii au nevoie doar să audă că ceea ce fac este inacceptabil social și că tu interzici acest lucru. Capacitatea ta de a delimita instinctual terenul între ce e permis și ce nu este, fără să mai despici firul în patru, este sănătoasă când ai de pus interdicții simple unui copil despre care știm că care are mai toate nevoile împlinite și nu traume identificabile: nu lovim pe altul, nu ne punem pe noi în pericol, nu jignim, nu cumpărăm azi, nu te joci acum la calculator etc. Deci, când e vorba de reguli primare de raportare socială sau sănătate fizică, e ok să îți impui voința ca părinte, fără explicații și justificări inutile. 

2. Dacă alegi să explici copilului de ce ai formulat o interdicție sau un refuz, treci la aplicarea ei, fără să repeți explicația de multe ori, ca și cum te aștepți ca el să ia decizia pentru sine. Vrei să nu mai petreacă atât timp la ecrane? Nu îi vorbești unui copil de 6-12 ani, în fiecare zi despre cât de rău îi fac și tot aștepți ca el "să înțeleagă" și să renunțe la ele. Tu trebuie să renunți la așteptarea de a acționa el pentru el, suplinind lipsa ta de putere de a îl proteja direct și ferm de ce anume îi face rău.

3. Dacă te aștepți ca motivația școlară să apară doar pe canalul capacității profesorilor de a-l fascina și face actul didactic entertaining, ești în eroare. Copiii au nevoie, de acasă, de mesajul ferm că la școală mergem ca să onorăm munca până la capăt. Iarăși nu vorbesc de școlile disfuncționale, ci de categoria aceea de părinți și medii de educație care încă funcționează. În interiorul ei, există iluzia învățării ca o joacă, în timpul căreia copilul este un spectator al unui show ticluit bine de pedagogi. Nu. Copiii care ajung să învețe bine pe termen lung nu sunt numai isteți, bine distrați la școală și bine îngrijiți acasă; sunt și verificați, organizați și responsabilizați. Fără a cădea în retorica "fă-mă mândru de tine" sau " învață că nu degeaba investim în tine", părinții copiilor care se străduiesc mai mult la școală decât colegii lor știu să impună din start așteptări și sprijin, verificare și validare. Ei se așteaptă ca treaba să fie bine onorată în general și oriunde, iar copiii lor simt asta. Au acasă reguli, rutine sănătoase de viată și o cultură a efortului voluntar și conștient.

4. Dacă ai senzația că copilul tău cere permanent atenție, trage de tine, te stoarce de energie, te sâcâie pentru nimicuri, are mereu nevoie de tine pentru lucruri minore, atunci nu poate fi vorba decât de unul din următoarele lucruri: fie când ești cu el dai semnale mixte: ești fizic acolo, dar cu mintea în altă parte și el are mereu senzația că te vrea cu totul, nu incomplet; fie ești mereu superdisponibil, serviabil, dedicat, uitându-te complet pe tine. În ambele cazuri e vorba tot de instictul tău de a pune limite clare între prezență/absență, granițele lui/granițele personale. Fie ești duplicitar, fie prea simbiotic. Snap out of it!

5. Dacă simți nevoia să îi spui foarte des, prea des "te iubesc/mama e cu tine/ sunt aici", e posibil ca excesul declarativ să îi sune lui ca o nevoie de reconfirmare permanentă a unui lucru natural pe care el îl știe oricum. Acest exces, însoțit adesea de un ton milos sau mieros, nu transmite siguranță, ci creează nevoia de umplere mecanică a unui pahar imaginar care s-ar goli în lipsa dovezilor declarative de iubire. Ca și cum, dacă nu îi repeți, coexiunea lui cu tine se pierde. Nu se piede nimic. Ai încredere în puterea lui de a fi pe cont propriu și în instinctul lui natural de a te înțelege și a se baza pe tine și pe oameni, fără explicații, declarații și instrumente exagerate de sondare terapeutică.

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp