Ultima înmormântare la care a trebuit să mă duc s-a întâmplat la țară. Cortegiul a venit încet, pe drumul uscat de căldură, până la cimitirul mic, înconjurat de plopi. Au sărit de prin ogrăzi o droaie de copii mici și mari, unii desculți, și ni s-au alăturat, croindu-și loc, cu coatele, până lângă groapă. I-am privit tot timpul: ochii lor setoși urmăreau cu o curiozitate și plăcere grozavă mulțimea, cântecul popii, plânsul femeilor și comenzile tehnice ale groparilor.
Am relocat în privirea lor toată tristețea scenei și am descoperit, odată cu ei, chiar acolo, lângă grămada de pământ proaspăt, dat în lături, o neașteptată bucurie.
Copiii ăștia ne priveau pe toți cu poftă de viață, cu pânda încordată a celui însetat să învețe. Să afle. Să cunoască. Pentru ei, moartea în sine nu era nicio curiozitate. Marele spectacol eram noi. Noi și ritualul nostru de despărțire, cu toate prozaicele detalii de punere a mortului în pământ. Nepotrivita-mi bucurie a venit din energia lor curioasă, angajată, detașată de toate semnificațiile pierderii sau ale durerii noastre personale.
Copiii știu să facă asta. Să primească lumea ca atare, fără povești în spatele lucrurilor și al fenomenelor, fără balast de sens.
Despre copiii de la țară îmi povestesc, cel mai adesea, profesorii lor. Că sunt greu de urnit. Că au probleme de atenție, de logică, de motivație. Că mulți dintre ei nu pot depăși condiționările familiilor lor, că pentru mulți nu există un mâine dincolo de ogradă, de autoritatea violentă a tatălui, de grija încălțărilor sau a hranei de zi cu zi. Că școala, în sine, este un refugiu, dar nu o șansă de creștere.
O covârșitoare parte a învățământului românesc se petrece la țară. Mult din capacitatea sistemului de a se reforma ține de energiile acestor copii apropiați de pământ și capabili să privească, senin, moartea în față.
Nu poți face educație pornind de la premisa inferiorității lor. Educația nu înseamnă corecție, nici reparație. Învățarea presupune creștere de la rădăcinile conștiinței fiecăruia.
Despre acești copii știm prea puțin și alegem, stereotip, să îi compătimim. Am croit pentru ei un sistem mai sărac decât familiile lor: unul rigid, lipsit de dimensiunea pragmatică pe care ei o au în ochi, lipsit de așezarea sănătoasă cu ambele picioare pe pământ. Programa școlară, manualele, conținuturile disciplinelor – turnate cu aceleași pretenții de ritm și adâncime ca în orice altă zonă socială și culturală a țării – sunt un afront la nevoile lor de înțelegere și de cunoaștere și, mai ales, o invalidare permanentă a potențialului creat de mediul în care s-au născut.
Nu cred că latura mesianică a profesorilor care li se dedică milos, care le cumpără creioane din salariile lor mici sau care îi adună de pe drumuri, până la școală – este neapărat cea mai potrivită. În spatele milei există, adesea, o disimulată doză de condescendență.
Nu poți face educație pornind de la premisa inferiorității lor. Educația nu înseamnă corecție, nici reparație. Învățarea presupune creștere de la rădăcinile conștiinței fiecăruia. Înseamnă recunoaștere a realității inițiale, evaluare a potențialului și croirea unui drum care să ridice, sensibil, bariere și ștachete, în ritmuri eficiente și măsurabile. Ce măsurăm la acești copii? Ce am văzut și validat cu toții ca fiind realitatea lor? Doar lipsurile, necazurile și condiția socială? Unde avem estimări limpezi ale vitalității, curiozității sau ale inteligenței lor pragmatice, ale intuiției lor față de fenomenele naturii, ritmurile vieții, pierderile și firescul lor? Cine sacrifică această putere sub paravanul declaratei lor inadecvări sociale?
Școala noastră nu vede încă asta: potențialul celor ancorați în realitate, în ritmurile naturii, în firescul morții și al vieții. Am ales să îi compătimim și să le trimitem, arogant, o programă școlară ruptă total de nevoile lor.
Spunea cineva că învățământul românesc se va emancipa odată cu școlile și familiile din elita celor mai moderne alegeri. Altcineva spunea că e întâi necesar să rezolvăm problema budelor din fundul curții. A săpunului și a mâinilor curate.
Totuși, la tristul ritual dintre plopi, eu am văzut altceva: vitalitate, curiozitate, poftă de creștere, orientare și înțelegere. Toate se petreceau natural, așa, în picioarele goale și cu câteva zdrențe în jurul corpului.
Școala noastră nu vede încă asta: potențialul celor ancorați în realitate, în ritmurile naturii, în firescul morții și al vieții. Am ales să îi compătimim și să le trimitem, arogant, o programă școlară ruptă total de nevoile lor. Un orar încărcat de negări ale celor mai firești oportunități de creștere. Unul de care „se bucură” în mod egal, și copiii din centrul capitalei, și cei din cătunul cu școală de lemn, în Apuseni. În clasele de la țară, orele deschise sunt parodie. Un dresaj care mimează o artificială simultaneitate cu restul țării. „Și noi avem copii buni!” „Și noi facem școală!” – o ambiție obișnuită a profesorilor de aici, dornici să infirme complexele de inferioritate, cultivate sistematic de inspectoratele școlare (cel puțin prin pragurile de note slabe la examenele de titularizare, cele care nu îți pot aduce niciodată detașarea „la oraș”)
Lipsa asta de adaptare a conținuturilor, a obiectivelor școlare, propaganda despre „ajutoarele” date la țară sau despre școlile de pe uliță, reamenajate la standarde europene – sunt semne ale unei neputințe bolnăvicioase. Suntem absolut incapabili să înțelegem învățarea ca proces natural și nevoile oamenilor, ca dat inițial și resort de creștere.
Sau, mai grav, nu știm să recunoaștem resursele emancipării noastre, butoanele pe care educația, ca sistem, trebuie să apese. Ne pierdem în probleme false, în tânguiri despre bani și lipsă de oportunități – cu toții la un fel de înmormântare, unde jelirea și preocuparea pentru dureri egoiste ne fură cea mai frumoasă șansă. Asta pe care am văzut-o eu, în ochii copiilor cu picioarele goale, la o nepotrivit de optimistă înmormântare.
Foto: Pixabay.com
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.
-este eronat a crede că "bieţii" profesori din mediul rural obţin un 5 jenant şi astfel nu pot aspira la statutul de titular;
-sunt sute, poate mii de profesori titulari cu note peste nouă care au ajuns să lucreze în şcoli, la ţară; De ce?
-nu au avut loc la şcoli din mediul urban,nefiind posturi libere sau nu au avut pe ce se pretransfera, mai ales că acordul de pretransfer se obţine cu acordul Consiliului de Administraţie, recte a directorului;
-a amăgi pe cei care vă citesc spunându-le cât de bun trebuie să fii pentru a aspira la statutul de titular este o dezinformare;
-invit pe cei din grupul de lucru care analizează şi croiesc planuri cadru să lucreze o săptămână încheiată înt-o şcoală din mediul rural, eventual în cel mai sărac judeţ al ţării (Vaslui);
-mă dezgustă specialiştii care nu au habar de cum arată o şcoală din mediul rural, dar portretizează fără greş profesorul de acolo şi elevul;
-educaţia care se relizează în România este discriminatorie şi arbitrară;
-fără şanse egale reale; baliverne şi lozinci demagogice;
1. Inspectoratele sa nu mai aiba atatea examene (inexistente in alte parti). Cine vrea sa mearga la tara sa fie remunerat mai mult, sa aiba niste beneficii de transport sau/si sa adune niste "puncte" care sa il/o ajute sa se mute mai tarziu la oras daca asta doreste.
2. Tehnologia ar putea ajuta daca acesti copii ar beneficia de ipads, computere ieftine, chiar si fara internet.
3. Bineinteles ca o programa flexibile ar fi cel mai de dorit. Da, curricula vine de la minister insa se poate lasa loc pentru adaugiri locale. Aici apare din nou discutia despre diferenta (inca neclara in Romania) intre curriculum (un set de obiective si continuturi) si programa (concret ce se face la clasa si cum, pedagogia aplicata).
4. Iarasi de acord cu Oana Moraru, este natural pentru orice copil sa fie curios, sa doreasca sa afle. Noi, profesorii si invatatorii si apoi diriguitorii din educatie trebuie sa le oferim toate sansele posibile sa se dezvolte. Fara idei preconcepute. Cu dragoste si pasiune pentru meseria ce ne-am ales-o.
Pe când eram copil şi încă mai credeam că am avut neşansa să mă nasc la ţară (asta ni se dădea de înţeles chiar şi la şcoală), am avut un fel de schimb de experiență cu o grupă de copii de la București (cercetaşi), aceştia fiind cazaţi la diverse familii prin sat. Noi eram curioşi să vedem copiii de oraş, să ne jucăm cu ei, să mai învăţăm una alta de la ei. Aceştia erau uimiţi că nu suntem aşa săraci cum credeau ei, ba din contră: fiecare are curtea şi 'vila' (aşa denumeau ei casele noastre) lui...apartamentele lor aveau 2-3 camere pe când o casă la ţară are pe lângă 1-2 dormitoare, bucătărie, hol, podul casei... şi bucătărie de vară, magazie de lemne, beci, fânar, grajd, şi alte acareturi...şi unde mai pui că fiecare gospodărie are câine şi/sau pisică, găini, raţe, curci şi alte păsări sau animale domestice. Aşa cum aceşti copii erau uimiţi de noi, şi noi eram surprinşi de ei: credeam că vor fi un fel de Richie Rich, aroganţi sau mult prea avansaţi pentru ca să ne bage în seamă. Concluzia: copiii sunt copii, oriunde ar fi ei şi dacă ar primi şanse egale lumea ar arăta mai onorabil!