Foto: Dorina Achelăriței
Erau zorii zilei de 3 aprilie. Pentru a doua oară de când suntem la Odesa, ne trezim cu notificări de bombardamente. Deja-vu. În dimineața precedentă fuseseră bombardate ținte strategice la o depărtare considerabilă față de oraș, acum a fost vizat chiar orașul.
Mesajul prietenului ce ne-a adus în Ucraina a fost cel ce ne-a înștiințat, la 7: „Odesa a fost bombardată acum o oră. Asta e ceea ce am văzut de la fereastra mea." Filmase explozia unui depozit de combustibil. Și rafinăria din port, la 4,3 km de hotelul nostru, suferise de pe urma rachetelor rusești…
Nikolai, contactul nostru ce se ocupă de evacuarea refugiaților din Odesa, ne spune că în astfel de condiții nu putem merge împreună la Herson, așa cum plănuisem, căci rușii pot ataca iarăși, dintr-o clipă într-alta.
Când ieșim în stradă, vedem fumul negru ce venea dinspre port. Spre treptele din Crucișătorul lui Eisenstein, soldați ce ne împiedică să mergem mai departe și să facem fotografii… la ieșirea din centrul vechi, un soldat ne verifică documentele; îl întreb dacă ne poate spune ce s-a întâmplat. Ne vorbește de atac, rafinăria era pustie; nu sunt victime. Dar e prea departe, nu putem ajunge acolo pe jos.
Evident, distanța nu ne poate descuraja. Avansând spre port, culoarea fumului se intensifică, la fel ca mirosul, devenit aproape insuportabil. Aparent, cantitatea de petrol stocată era suficientă pentru ca arderea să dureze ore în șir…
Ajunși în port, vorbim cu oameni ce auziseră exploziile. Din acel punct, fumul și pustietatea se văd foarte bine, realitatea atacului devine și mai sufocantă.
Întorși spre oraș, trecem pe la alt check point. Soldații ne verifică nu doar documentele și permisul emis de hotel, dar și telefoanele. Pentru prima dată de când suntem la Odesa. Găsesc fotografii ale exploziei și ale orașului. Stupoare. Ne confiscă telefoanele și ne direcționează către un colț de clădire: ne pun la zid și ne fac fotografii. Apoi ne informează că imediat va veni poliția. De ce? Pentru că fotografiile noastre sunt considerate suspecte, la fel ca și noi, suspectați de spionaj și sabotaj. Cuvinte lesne de înțeles și cu un nivel minim de rusă. Legitimația mea de jurnalist nu ajută, dimpotrivă. Simpla apropiere a puștilor de cele două telefoane îmi provoacă deja nervozitate (ca și calmul olimpian al tovarășului meu de misiune și suferință, care mă privește de genul „don't worry, be happy" și îmi oferă o țigară)
Între timp, cei doi soldați răscolesc în voie conținutul telefoanelor, iar pe noi ne țin la distanță, supravegheați atent de un soldat-copil înarmat până în dinți.
Îmi simt răbdarea pe sfârșite, în momentul în care apare o dubă blindată. Suntem „invitați" să urcăm. Vom fi duși la poliție - împreună cu telefoanele, corpul delict. Soldatul plin de zel trântește ușa după noi și se urcă alături de șofer.
După un tur de 5 minute, iată-ne și la poliție. Intrăm escortați de soldați. Funcționarul de la ghișeu dă dovadă nu doar de excelente cunoștințe de limba engleză, dar și de o politețe dezarmantă… Ne roagă (!) să-i arătăm toate documentele și să deblocăm telefoanele. Îi explic situația, munca pe care o facem, persoanele pe care le-am intervievat (voluntari, prelați, antreprenori) pentru a arăta modul în care Odesa rezistă zi de zi - dovezile și lipsa oricărei intenții de a colabora cu inamicul sunt de găsit chiar în acele prețioase telefoane.
Funcționarul ne asigură că a înțeles, dar că trebuie să înțelegem și noi situația excepțională în care se află Ucraina. Va trebui deci să facem niște declarații formale, după care vom fi eliberați. Până aici, totul comprehensibil.
Câteva minute mai târziu, suntem însă transferați într-o altă încăpere, unde avem parte de o percheziție la sânge - și noi, și telefoanele. Toate fotografiile din arhivă - din Odesa sau ba - sunt atent vizualizate (și apreciate, cred), după care suntem informați că vor fi șterse nu doar cele în care apare un milimetru de check point, dar și cele în care apare orice imagine din oraș.
Mai puțin interesant este însă faptul că ni se „citesc" toate mărunțișurile și mini chitanțele din genți, fiind întrebați de vreo cinci ori dacă avem arme de foc, droguri, cuțite. Întrebările se leagă și de destinațiile din fotografiile mele din ultimele luni, de cunoștințele (infime) de limba rusă, de meseria mea (în ciuda evidenței legitimației de jurnalist!), de munca noastră în Ucraina. Știam sau nu că erau interzise fotografiile, mai ales cele ce indică punctele de control? Acestea vor fi imediat șterse de pe telefoane, cameră și hard disk. Întrebările polițiștilor ne sunt transmise prin intermediul Google translate, ceea ce, paradoxal, nu le face mai inteligibile. Suntem întrebați până și dacă îi cunoșteam pe soldații de la check point…
Per total, ne țin două ore la interogatoriu și percheziție. Fiecare fotografie este analizată și chestionată de 1.000 de ori, chiar și cele ce ne sunt trimise de prietenii îngrijorați de bombardamentele din cursul dimineții.
În pofida absurdității situației, ne menținem un calm decent, pe care îl rup eu involuntar, în clipa în care polițistul vede un pliculeț de zahăr și mă întreabă cu o jumătate de gură dacă sunt droguri. Nici nu știu când și cum i-am zvârlit pliculețul în figură, adăugând tranșant „E doar zahăr!". Mă așteptam la o reacție „marțială", dar cei doi mă privesc oarecum surprinși. Nu mai era nevoie de nicio explicație, ajunsesem la capătul răbdării, voiam doar să fim repuși în libertate.
După ce polițiștii se satură de atâta percheziție și termină de șters orice urmă fotografică de Odesa și Ucraina, ne poftesc să părăsim incinta. Rapid. Eram amândoi sătui de acea procedură „formală", iar senzația de lehamite ne-am exprimat-o verbal și non. Nu meritam un astfel de tratament, o știau și ei...
Am părăsit secția de poliție fără a ne uita înapoi. Unicul lucru pe care ni-l doream era ca polițiștii să nu fi șters materialul video făcut în Ucraina, imagini ce nu reprezentau niciun pericol pentru Rezistență, dimpotrivă! Știam că jurnaliștilor de la TVE, întâlniți cu o zi înainte, le fusese șters TOT materialul foto și video, din aceleași motive.
Și într-adevăr, ca prin minune, clipurile de pe hard disk erau neatinse. Așadar, cu excepția fotografiilor, munca noastră supraviețuise și acestei dure încercări.
Erau orele 14:00 când am revenit pe străzile pe care le priveam deja cu alți ochi…
În noaptea de duminică spre luni, 4 aprilie, Odesa a fost din nou victima bombardamentelor rusești. Încă o rafinărie distrusă.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.
Stimată doamnă, acei poliţişti nu ştiau nimic despre dvs. O legitimaţie de ziarist nu garantează nimic, în nici un caz că eşti de bună credinţă şi nu un spion sau sabotor. E război acolo, păreţi să nu fiţi conştientă de asta, deşi vă consideraţi reporter de front.
Întregul material, scris cu un această iritare de tip snowflake - "Vaaai, şi-au permis să ne controleze şi să ne şteargă pozele, nu repectă jurnaliştii" - mi se pare infantil şi părtinitor.
Oamenii aştia luptă pentru însăşi existenţa lor, ar merita ceva mai mult respect.
Odată un cunoscut a fotografiat o vameșă moldoveancă în uniformă, pe tocuri și machiată ( visul erotic masculin ) și era să și-o ia. A fost obligat să șteargă poza cu pricina.
Eu vă sfătuiesc să luați legătura cu alți jurnaliști corespondenți din Odessa și să vă informați ce aveți voie și ce nu. Plus să vedeți legile, chiar în ceasul al doisprezecelea. Altfel veți mai fi pusă în astfel de situații. Partea proastă e că astfel relatările dvs pierd mult din valoare. Cred că aici aveți ceva de lucrat. Sincer, eu n-aș fi publicat asta sau măcar într-o formă mai favorabilă. Reputația unui jurnalist se clădește în timp și cu astfel de greșeli se pierde imediat. Dacă ați fi fost corespondent al unui post tv și ați fi aterizat la zdup ori expulzată din oraș nu cred că mai primeați alte angajamente...
Iar Odessa e probabil punctul decisiv în acest război de care depinde cum merge mai departe.
Aștept noi episoade.
Aceasta doamna nu a inteles nici acum ce i s a intamplat.
Are cineva putina rabdare cu dânsa?
(Eu nu)