Totul a început într-o seară când, supărat că (iar) nu și-a văzut copilul decât dormind în ultimele două zile, Andrei a izbucnit: „Ce rost are, pentru ce facem noi toate astea?!? Hai să lăsăm totul și să plecăm, să luăm o pauză!”. Nu l-am luat în seamă atunci, însă a revenit cu aceeași idee, mai rațional, la câteva zile după.
El, tânăr dentist, după ce a muncit de la zero să-și facă un nume în domeniu, să-și deschidă și crească propriul cabinet, după cursuri și specializări, acum, când lucrurile începeau în sfârșit să se așeze, era dispus să renunțe la tot, sătul de prioritățile greșite setate de societatea modernă.
Eu în schimb m-am panicat! Toată viața am avut un plan, nu am ieșit din norme, am ascultat și m-am conformat regulilor. Mi se părea că mă revolt prea tare dacă nu fac ceea ce trebuie, pentru că “așa se face”. Simțeam însă că, deși eram exact în punctul în care ne dorisem, pentru care am muncit și am făcut sacrificii, totuși nu asta ne doream de fapt. Dar mi-a luat ceva timp să recunosc asta deschis și cu voce tare.
Astfel am decis să ne regândim prioritățile. Nu am mai acceptat ca fiul nostru să petreacă cu oameni străini mai mult timp decât petrece cu noi doi, la un loc. Nu am mai acceptat să nu avem energie să povestim sau timp să ne gândim la ceea ce vrem. Eram sătui de rutina zilnică, de munca pentru a ne satisface niște nevoi create artificial de o societate ultra-consumeristă și de reușite care ne mulțumeau doar pe termen foarte scurt. Am hotărât să luăm o pauză de la toate acestea pentru a petrece timp împreună, pentru a ne bucura de viața de familie și de copilăria piticului nostru. Putem amâna multe lucruri, însă acestă perioadă nu o mai putem recupera niciodată!
Ideea de a explora lumea în familie a venit natural, noi fiind mari pasionați de călătorii. Niciodată zilele de concediu nu au fost suficiente pentru a vizita tot ceea ce doream, deci ce poate fi mai bine decât să fim călători pe termen mai lung. Ni s-a spus că nu merită să ne îmbarcăm într-o astfel de aventură, că ne/îl vom chinui prea mult! Ba chiar că această vacanță este de fapt pentru noi, nu pentru copil, că el “oricum nu își va aminti nimic”. Da, acest timp este pentru noi… pentru noi trei! Probabil că peste ani fiul nostru nu își va aminti urcarea spre Machu Picchu sau plimbarea prin plantațiile de ceai din Sri Lanka. Însă personalitatea lui este modelată de toate experiențele pe care le trăiește alături de noi. Va crește știind că împreună putem reuși (aproape) orice.
Prietenii si colegii ne-au admirat pentru curaj, deși li se părea o nebunie. Am fost însă și criticați că ne vom priva băiatul de o relație cu familia, că îi abandonăm pe cei dragi, că suntem egoiști… E greu de înțeles din afară ceva ce nici măcar noi nu puteam explica foarte bine. Mulți au considerat că renunțăm la ceea ce am clădit până atunci pentru un moft, pentru o vacanță… și doar „cine și-a mai luat atâta vacanță?”.
Am cumpărat bilete de avion one-way spre Bonaire, o mică insulă în sudul Caraibelor. Atât! Fără un plan detaliat, doar cu câteva idei și un buget, urmând să gândim mai bine lucrurile după ce ne detașăm suficient. Am ales Bonaire pentru că e o insulă mică, suficient de conectată la civilizație, însă totuși departe de lumea modernă. Fără pretenții, cu climă constantă și fără intemperii, e ideală pentru a te retrage să-ți reorganizezi viața. Bonaire e locul unde ai nevoie doar de șlapi și costum de baie (plus cremă de protecție solară și repelent pentru țânțari), unde timpul are o altă semnificație și comparațiile cu cei din jur nu există.
După suficient „dolce far niente” pe plajele caraibiene, am început să ne documentăm și să facem planuri, iar din luna septembrie suntem călători cu normă întreagă. Am vizitat până acum 10 țări pe trei continente, am stat în zeci de hoteluri, am petrecut mii de momente minunate și avem amintiri cât să ne ajungă pentru toată viața.
Două luni după ce am plecat de acasă, fiul nostru (2 ani și 4 luni la acel moment) a repetat în fiecare dimineață, când se trezea: „Mami nu mai melge la selviți, niți tati nu pleacă…”. La început întrebător și uimit, apoi cu o imensă fericire în ochi. Mă făcea să plâng de fiecare dată și îmi confirma, zi după zi, că am luat decizia cea mai bună. Acum, după mai bine de o jumătate de an, văd cât de mult s-a transformat, cât e de curajos, cât de multe a învățat în acest timp. Nu înțelege exact ce se întâmplă în jurul lui, însă știe că poate cuceri lumea, dacă vrea. Și asta pentru mine e suficient!
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.
Soluția era program redus la serviciu, Timp mai mult cu copilul, simplu.
P.S. Am un baiat de 12 ani de care sunt foarte mândru (normal) Am inceput sa calatorim ”afară” de acum 3-4 ani și iși aduce aminte tot. Călătorim in țară și este mândru că știe mai multe decât colegii lui despre România, locuri, cetăți, istorie, etc...
Mai curand e despre dvs si sotul, cum ati incercat sa va depasiti niste limite de confort.
Iar partea financiara e total irelevanta.
Mai am un coleg de birou ce si-a luat concediu pt 6 luni, rucsac, cort, inchiriat aprt. aici, si vizitat juma de glob! .
La trei ani, si la viteza cu care s-au perindat prin 10 tari, din septembrie pana acum, nu stiu cat a absorbit princhindelul. Daca dumneavoastra credeti ca, adult fiind, absorbi cultura unei tari in doua saptamani, in medie, va felicit sincer. Daca dumneavoastra credeti ca zonele turistice hiper-mediatizate reprezinta cultura unei tari, nu va felicit.
Machu Picchu nu este Peru, asa cum Castelul Bran nu este Romania. Eu si sotul meu am stat in Peru o luna si jumatate, si am facut Inca Trail (89 de km in zece zile, pe picioare, de aceea stiu cat costa pantofii doamnei), si n-as spune ca am 'absorbit' cultura. A spune ca o urcare la Machu Picchu cu un copil care nu stie ce-s aia incasi, nu intelege Las Conquistas, nu cunoaste tensiunile istorice si religioase din Europa erei respective, pe scurt, nu intelege de ce locul acela este fascinant, este o experienta culturala pentru cel mic este hazardat.
La 6-7 ani, ar fi inteles ceva. La trei ani, parintii l-au suit pe un munte, ca sa-i arate niste bolovani. Cand va mai creste un pic, si va vedea poze, tot bolovani va vedea.
Apoi, nu stiu cat de mult este stimulata setea de a explora a unui copil permanent legat fizic de parinti. Doamne Fereste sa ii dea drumul fara lesa (si nu sunt ironica) prin Machu Picchu. Daca aluneci pe scarile din ruina, iti rupi gatul. Daca aluneci de pe marginea unei terase, iti rupi gatul.
Dar un copil trebuie sa alerge, sa atinga, sa cada, sa se ridice ca sa poata explora. Un copil purtat in rucsac nu explora altceva decat ceafa parintelui care il cara.
De aceea exista varste si varste la care sunt introduse anumite experiente.
O plaja in Caraibe? Super! Alearga de colo-colo, nu prea sunt valuri, daca se impiedica in nisip, nu pateste nimic, daca intra in apa, apa e pana la genunchi pana hat in larg - deci nu exista pericolul real sa se inece. (Noi mergeam cu kayak-ul pana in locul in care se putea inota, ca erau 2km de apa pana la genunchi...).
Un copil invata sa exploreze in locuri in care daca face buba, pupa mama si-i trece. Nu in locuri in care daca aluneca moare. Sau daca se dezechilibreaza pe cal, moare. In care daca aluneca de pe marginea catamaranului, moare. Un copil nu invata sa exploreze daca este in permanenta legat de o centura de siguranta, doamna Postolache.
Si nu, nu sunt tipul care si-ar inveli copilul in vata. Mama, saraca, cred ca isi doreste s-o fi facut-o retrospectiv, pentru ca mi-am rupt, practic toate oasele, pana la 16 ani. Cazand din copaci, sarind garduri, la un moment dat mi-a venit ideea geniala sa calaresc o vaca (...vaca nu a crezut ca e o idee geniala...). Nu sunt deloc adepta unei copilarii perfect protejate, am fost un copil crescut fara lesa, si ma bucur de asta.
Insa ce face acest cuplu mi se pare mult prea mult, mult prea repede, si posibil traumatizant. E bucuros ca e cu parintii, OK, nimic mai frumos. Poate insa il intreaba si pe el cineva daca e bucuros sa fie legat de un scaun in avion 10 ore, din doua in doua saptamani, atunci cand nu e purtat in brate de unul dintre parinti.
Imi cer scuze - acolo unde dumneavoastra vedeti un model de urmat, eu vad egoismul unor parinti, care isi auto-justifica actiunile cu argumente care nu plutesc.
Si asta nu are nimic de a face cu incaltarile doamnei Ceclan, venin, sau invidie.
Cred ca posibilitatea de a fi in dezacord argumentat cu autorul unui articol este motivul pentru care exista sectiunea de comentarii pe Republica.
Dumneavoastra nu?
Era mai bine pentru el la gradinita cu program prelungit, sau cu o bona?
Este una sa faci o vacanta prelungita si de dolce far niente (OK, nici o problema), dar "din luna septembrie suntem călători cu normă întreagă. Am vizitat până acum 10 țări pe trei continente, am stat în zeci de hoteluri [...]" e un pic mult.
Poate ca prichindelul isi va dezvolta, intr-adevar atasamentul fata de parinti, dar la varsta aceea, tot ce-i va ramane intiparit in minte vor fi salile de asteptare si interiorul unui avion. Chiar autoarea recunoaste ca probabil nu isi va aminti nimic din ce a vazut.
In rezumat, as fi aplaudat initiativa autoarei daca ar fi luat aceasta decizie atunci cand copilul avea 6-7 ani. Un an de globetrotting la ACEA varsta ar fi fost cu totul si cu totul altceva, si cu siguranta mai bun decat gradinita sau clasa pregatitoare.
Sau, de ce nu, cate o vacanta lunga intr-un singur loc in fiecare vara? (Ma gandesc ca o sa isi dea, totusi, copilul la scoala). Ganditi-va numai la tururile acelea turistice cu 'un oras pe zi'. Poti spune ca ai bifat tot ce era de vazut in orasul X, dar poti spune ca ai vazut, in mod real ceva? Nu prea...
De ce considerati ca aveti dreptul sa criticati felul in care traieste si isi educa o familie copilul?
Da, imi amintesc de la trei ani- ce bine ma simteam in satul bunicilor si ce fericire era sa fiu cu familia mea tot timpul.