Cum am urat-o pe tovarășa învățătoare. Sau „Frații Petreuș” mergând cu „Leana” la colindat

Foto: Getty Images

Cam pe vremea aceasta, după Sfântul Nicolae, pe la bloc începeam să ne grupăm cine cu cine va merge cu colindul și uratul. Eu și Cristinel eram an de an nedespărțiti. Probabil din răutate, tovarășii de cartier ne numeau „frații Petreuș”. Dar cum eram de aceeași vârstă, el era cel mai mic și singurul băiat, iar eu singur la părinți pe atunci, ne găseam foarte ușor interesele comune. Nici nu concepeam la acea vârstă, nouă – zece ani, să facem echipă mixtă cu fete. Aveam noi flirturile noastre, dar aceasta este o altă poveste.

Așa că, o dată stabilite grupurile, fiecare își repeta colindele și urăturile din program. Eu și Cristinel încercam an de an să venim cu noutăți. De ce să fim ipocriți? Pe lângă obiceiul străbun al Vestirii Nașterii Pruncului Isus sau al urărilor de Anul Nou, eram atrași și de câștig. Iar noi ne gândeam că, dacă venim cu colinde sau urături „fresh”, asta va aduce un plus din toate punctele de vedere: o provocare pentru noi de a descoperi texte necunoscute, dar și o schimbare binevenită pentru publicul țintă. Comparativ cu veșnicile refrene, frumoase de altfel, care se auzeau („O ce veste minunată”, „Moș Crăciun”), noi veneam cu noutăți („Doarme-n ieslele sărace, dragul Pruncușor”, „Creștinilor astăzi, toți cu bucurie”). Poate exagerez, dar eram într-o febrilă descoperire de noi colinde, viniluri mai vechi, casete de pe la rude... Și ce dezbateri aveam pe care să o alegem pentru acel an. A, și să nu uităm, vorbesc de perioada anilor 1985-1988.

Cu toată modestia, aveam succes. Imaginați-vă că an de an colindam aceiași binevoitori vecini primitori sau nu, la aceleași veșnice uși de placaj din bloc, mai toate albe. Reprezentația era simplă: în ajun de Crăciun ne porneam pe scările blocului, băteam la ușă, iar dacă se deschidea întrebai voios „Primiți cu colinda?” și dădeam drumul colindului. În cele mai multe cazuri, ușa rămânea pe jumătate întredeschisă cât să vedem și noi sclipirile voioase ale bradului de Crăciun, mai întrezăream o portocală în brad, o ciocolată mai specială, dar nu erau pentru noi. Totuși, după cum arăta bradul, puteam spera la cinci lei și o napolitană cu ciocolată.

Încă o dată, cu toată modestia, când începeam eu și Cristinel proaspătul repertoriu, brusc ușile se deschideau mai larg, mai apăreau din tocurile ușilor și alte fețe vesele de rude, musafiri. Nici nu aveai cum. După zece, douăzeci de aceleași colinde, când se auzea „Creștinilor astăzi, toți cu veselie/ Să mergem, să mergem la Betleem...”, era altceva. Am spus că ne bucura și câștigul, dar până acolo ne bucura faptul că față de Grig „Bulion”, „Edi Țapul” sau Dani „Blondul”, noi deschideam ușile larg.

Într-un an, când eram în clasa a treia, ne-am gândit noi să mergem să o colindăm și pe tovarășa învățătoare. Nimic ieșit din comun, doar că soțul ei era secretar municipal al partidului comunist. Zis și făcut. Ne-am prezentat la ușa învățătoarei, „Primiți cu colinda?”. Ei i-a căzut fața. O ușă de la o cameră s-a trântit brusc. Ne-a invitat precipitată în casă până a apuca noi să performăm „Creștinilor astăzi”. „Dragilor, ne-a spus, vă mulțumesc pentru vizită”, ne-a dat câte o ciocolată din „aia bună” și cinci lei. Am plecat buimaci, fără să înțelegem ce s-a întâmplat. Nu tu colind, dar totuși o răsplată pe măsura colindului nostru. Totuși remarca lui Cristinel a fost superbă „Îți dai seama, Liviuț, dacă reușeam să o băgăm și pe aceea cu «Steaua sus răsare?»”, cu o evidentă referire la steaua dintre spicele aurite ale drapelului roșu comunist.

Mi-a rămas întipărit profund în mintea mea de copil de atunci acest episod. În inocența de atunci nu am conștientizat alăturarea acestui obicei frumos de Crăciun cu paradoxul de a ne prezenta cu colindul la ușa unui secretar de partid. Când am reînceput școala după vacanța de iarnă, tovarășa învățătoare a ținut să ne spună, un pic jenată, că de urat am putea-o ura, dar cu colindul e mai sensibil.

Dar, cum auzeam deseori de la bunicul meu „viața îi ca roata di învârtit lâna, aduși mereu șî mereu șirul di lână pi făgașul lui”. Drept urmare, la un an diferență de la episodul de mai sus, a fost rândul meu să pregătesc urătura de anul nou. Marele maestru în compunerea unei urături noi era bunicul din partea mamei, tătaia Mihai. În cercurile restrânse ale clăcilor de atunci era renumit pentru stilul său folcloric, dar și șugubăț de a spune unele adevăruri într-o manieră subtilă și ușor de digerat și de activiștii de partid de atunci.

Mi-l aduc aminte ca acum cum, când începea să-și legene capul încetișor stânga-dreapta, semn de profundă gândire. „Dispri și sî șie urătura, dragu lu tătaia?”, m-a întrebat. Nu știam ce să-i zic. Dar mi-am adus aminte de episodul cu colinda de la tovarășa învățătoare și i l-am povestit. A râs copios și mi-a zis că se va gândi la un text. Cert este că a doua zi dimineața mi-a dat o foaie de hârtie, pe care cu scrisul lui mare, dar caligrafic așternuse urătura noastră din acel an, a mea și a lui Cristinel.

Din păcate foaia s-a pierdut de mult, dar mai pot totuși să storc ceva din memoria mea. Ca să înțelegeți tâlcul urăturii, pe învățătoare o chema Elena. Departe de a o jigni pe învățătoare, a fost doar o potrivită coincidență și asemănare cu conducătorii vremii. Redau ce îmi mai aduc aminte:

La moară, la făgădău

Mă-ntâlnii cu socru-meu

Socru meu zicea așa:

Ia băiete piʻLeana mea,

Zece oi ți-oi da cu ea

Poți să-mi dai din zece șapte

Fata ta nu știe carte

Poți să-mi dai din zece opt

Fata ta nu știe deloc

Am trimis-o-să mulgă vaca

Ea ... mulgea scroafa

Am trimis-o să-nchidă geamul

Ea ... se juca cu ligheanul

În loc să tragă di zăvor

Se uita la televizor

Am avut zece găini

Au fugit pe la vecini

Am primit de la tătaia Mihai sfatul ca la început să zicem partea cu „Anul mâine se-nnoiește/ Plugușorul se pornește ...”, apoi să zicem partea cu Lenuța. Și, da, să mergem și la învățătoare.

Eram atât de bucuroși! Aveam o urătură nouă. Pentru capacitatea priceperii noastre de atunci, era o urătură extraordinară, comică: cu vaca, scroafa, ligheanul, televizorul. De unde să ne dăm noi seama de subtilitățile textului? Și bunicul ăsta!

Și am pornit cu uratul. Nu voi oferi prea multe detalii, dar cum s-ar zice azi „am rupt” audiența. Când începeam cu „Anul mâine se-noiește ...”, toți erau, no bine, același text, dar brusc ușile se deschideau larg când începeam partea cu „făgădăul și Leana”. Râdeam și noi la final de râsul oamenilor, dar eu și Cristinel nu știam de ce. După ʻ89 am început să mai pricepem și noi de ce.

Dar... am fost și la tovarășa învățătoare cu uratul. Ce frumos început! Plugușorul care se pornește, anul îmbelșugat datorită brazdelor mănoase de sub plug. Totul conform planului cincinal intens promovat la acea vreme. Vreo trei perechi de tovarăși la costume, care cu drag ne ascultau zâmbitori. Și am început partea cu Leana. Cu avânt pioneresc, așa cum eram învățați atunci, aclamam acele versuri despre prostie până la urmă, cu obrajii noștri îmbujorați și ei ce mai râdeau la fel de îmbujorați.

Mai puțin doamna învățătoare Elena, de pe fața căreia... mai târziu... am înțeles că a înțeles.

PS. Astăzi încercăm să imprimăm copiilor noștri aceeași bucurie a tradițiilor și a sărbătorilor. Dar tot mai multe uși rămân închise: ori pentru că de mult nu mai e lumină-n casă, ori pentru că lumina din suflet mai pâlpâie doar puțin. Dar nu mă dau bătut, pentru că îmi aduc aminte că bucuria pregătirilor anticipa bucuria sărbătorii. Și văd aceasta an de an la fetele mele.

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp