Foto: Inquam Photos/ Virgil Simonescu
În vremea comunismului, Paștele era o sărbătoare tolerată, nu era interzisă, dar nici nu era încurajată. Doctrina de partid spunea că sărbătorile de genul ăsta sunt retrograde, manifestări ale unei societăți decadente, tradiții primitive.
Cu toate astea noi, ca și toți ceilalți, făceam Paștele. Era și asta o dovadă a modului în care funcționa societatea, una era propaganda oficială și altă era viața oamenilor, într-un fel se vorbea în public și altfel se gândea acasă.
Deja cu mult timp înainte mama se pregătea de marea operațiune a curățeniei de Paști. Această nu era o operațiune simplă de curățenie, în mod involuntar eram implicați și noi, ceilalți membrii ai familiei. Presupunea ridicarea tuturor covoarelor, mutarea mobilelor prin casă, spălatul perdelelor, în orice caz erau lucruri de amploare. În timpul acesta vigilența mamei creștea amenințător, primeam tot felul de sarcini gospodărești, mâncăm mai puțin și de obicei pe colțul mesei. Curățenia asta începea cu cel puțin o săptămână înainte de Paști. Eu mergeam să bat covoarele la capul blocului, obicei desuet astăzi și cred că și ilegal. Pentru cozonaci mama și alte gospodine din bloc foloseau făină „trei nule” de mare calitate. La un moment dat primeam însărcinarea de a cumpăra diverse produse scrise apăsat pe o listă. Îmi luăm sacoșa de cârpă și îmi puneam acolo sticle goale de o jumătate și de un litru, că nu știam ce o să găsesc. Luam toate cozile la rând în tot cartierul. În momentul în care reușeam să apuc ceva era o mare victorie.
Evident cozile de atunci erau ca și cum s-ar da ajutoare alimentare unor înfometați, îmi amintesc că numai să ieși de acolo era o luptă corp la corp din care rămâneai de multe ori fără nasturi la palton sau cu hainele rupte. Berea cea mai bună era Gambrinus la 1 litru, așa se spunea, eu aveam și sticle de jumătate pregătite dacă era nevoie. Miel, ouă, vin sau operațiunea MOV, în acțiunea asta erau implicate toți, familia lărgită, cunoștințe, vecini, prieteni, dușmani si chiar oameni pe care îi cunoșteai atunci pentru prima oară. Aveam și un sifon, mare chestie atunci, automat, prevăzut cu niște capsule pe care le încărcam la Sifonărie. Pregătirea cozonacilor pe scara blocului presupunea niște schimburi îmbietoare de mirosuri apetisante. Mama închidea bucătăria și făcea acolo o căldură de nesuportat, să crească cozonacii. Îi frământa cu o vecină, prilej să mai piardă o jumătate de noapte la palavre, iar dacă, Doamne ferește, cozonacii nu ieșeau după copt, era tragedie națională. „Nu mi-au ieșit cozonacii”, spus așa, pe un ton dramatic, era verdictul suprem al eșecului la mama. De obicei în perioada asta mama și tata se certau, că a intrat încălțat în casă, că nu s-a ocupat că găsească miel mai devreme, că stă prea mult la cârciumă, motive erau suficiente doar voință să ai.
Sâmbătă se lucra așa cum se lucra în toate sâmbetele, de obicei activiștii zeloși căutau să găsească și activități ideologice, muncă voluntară sau orice altceva numai să strice și duminica dacă se putea. Din cauza asta toate pregătirile dinainte, și sărbătoarea în sine, semănau foarte bine cu Paștele făcut de primii creștini aflați sub prigoana stăpânitorilor.
La biserică mergeam la Răzoare împreună cu prietenii de la bloc, un motiv de mare bucurie pentru că putea să pierdem o noapte fără să fim certați. După ce se dădea lumina o mare parte a oamenilor plecau spre apartamentele din cartierul întunecat, se făcea economie la iluminatul public. Nu pot să uit imaginea aceea a oamenilor înghesuiți în pâlcuri străbătând întunericul cu o lumânare aprinsă cu grija să nu fie stinsă de vânt. Tot cartierul era cuprins de o mișcare adâncă la care participau toți fără să-și rostească altceva decât un „Hristos a Înviat”. Bulevardul, străzile, aleile, scările de bloc, etajele și apartamentele se luminau încet, încet. Simțeam că participăm cumva la o mișcare profundă de frondă, de rezistență.
Mama aducea dimineață paște de la biserică. Noi, copiii, ne spălam cu ou roșu pe față să fim sănătoși tot anul. Apoi făceam o rugăciune fiecare în gândul lui. Tata se ruga în baie, niciodată n-am știu cum se roagă tata, dar știam că o face. Apoi urma masa de Paști cu cu drob, ouă roșii, ciorbă de miel, sarmale, stufat, friptură și cozonac. Bineînțeles că exista și celebra salată de boeuf nelipsită la orice sărbătoare. Nu exista Iepuraș, dar mama îmi cumpăra câte ceva nou, o pereche de pantaloni, o bluză sau adidași că așa se face, trebuie să te înnoiești de Paști.
Încărcătură aia spirituală s-a diminuat mult în anii ce au urmat Revoluției, nu ne mai zbăteam atât să cumpărăm câte ceva, totul a devenit public și extrem de comercial. Au fost condiții grele, nu aveam, dar nimeni nu avea, era o solidaritate sufletească unică. Eu eram copil și credeam că așa e normal să fie, nu tânjeam după alte lucruri pentru că așa era în lumea noastră. Chiar și în acele condiții ne bucuram, râdeam și făceam bancuri despre Ceaușescu și comunism. Am trăit și ne-am trăit copilăria, așa cum a fost ea, cea mai frumoasă perioadă a vieții.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.