Foto: Getty Images
De câțiva ani există o întrebare ce se tot repetă, ca un leitmotiv, în mai toate dialogurile pe care le am, fie ele offline sau online. Este o întrebare care, ușor, ușor, devine emblema lipsei de funcționalitate și viziune. O întrebare care macină și presupune un nivel serios de conștientizare pentru acceptarea că soluții există, doar voință mai trebuie.
Acum vreo trei ani eram la un client și discutam pe tema proiectului de recrutare pe care îl derulam la momentul respectiv. După câteva scurte observații și sugestii de modificări în abordarea campaniei, l-am simțit relaxându-se și devenind cumva meditativ. Am zâmbit pentru că așa se încheia aproape fiecare întâlnire de-ale noastre, conversând liber încă cel puțin vreo oră pe teme diverse. În timp ce îmi strângeam agenda, laptopul și ce mai aveam împrăștiat pe biroul dânsului, aud:
„Bun... stăm ok, o să reușim să ocupăm destul de repede pozițiile astea, dar... mă, Leo, totuși, sincer acum, de ce ne pleacă oamenii?”
Nu voi uita niciodată greutatea pe care am simțit-o în acel moment, presiunea care mi s-a pus pe cap, vâjâitul din urechi. Deși lucrez în management și resurse umane de mai bine de 20 de ani, timp în care am susținut sute de prezentări, dialoguri, mese rotunde și dezbateri pe teme din cele mai complexe, acel moment a avut o încărcătură aparte. Intimitatea clipei și neputința resimțită în glasul omului din fața mea au creat un context special.
În general, clienții care apelează la serviciile companiei mele cunosc deja problemele cu care se confruntă și vin spre mine pentru a propune și implementa soluțiile. Este un raport destul de simplu la prima vedere. Într-adevăr, mai există și scenariile în care înainte de propunerea anumitor acțiuni strategice, desfășurăm o analiză pentru a înțelege mai bine provocările. Creez legături reale cu oamenii care îmi devin clienți și, în baza comunicării deschise și sincere pe care o practic, reușim să consolidăm relația profesională care se încheagă.
Cu toate acestea, nu mi s-a mai întâmplat să resimt un astfel de gol în stomac, ca atunci când omul din fața mea renunța la mantia profesională și își permitea să arate vulnerabilitate, cerând, atât de sincer, o opinie.
Oamenii pleacă pentru că nu se simt ascultați, pentru că nu simt că aparțin, pentru că nu se simt respectați, pentru că au nevoie să se privească în oglindă și să se vadă ca pe ceva mai mult decât niște instrumente care ajută la atingerea unor ținte. Oamenii pleacă pentru că nu sunt ascultați, pentru că fac 5 job-uri într-unul, pentru că au un superior care îi persecută, pentru că li se întârzie plata lună, de lună, de prea mult timp, pentru că nu reușesc din remunerația primită să trăiască decent sau să își întrețină familia, pentru că lipsește o cultură organizațională, în schimb plutește o tensiune ciudată-n aer, pentru că nu au oportunități de a se dezvolta personal și profesional, pentru că nu și-au făcut niciun prieten, pentru că le este mai mult rău, decât bine.
Asta ar fi trebuit să îi spun, asta mi-a venit instant în minte, știam sigur că astea sunt cele mai recurente motive, pentru că am gestionat sute de proiecte stay interview și am vorbit zi de zi, vreme de ani întregi, cu mii de oameni din organizații medii, mari și foarte mari. Mai mult decât niște motive, știam că asta este realitatea brută, dificilă, cu care se confruntă majoritatea oamenilor activi în piața muncii din România. Aveam un nod în gât și cuvintele stăteau să iasă pentru a portretiza această realitate care, odată devoalată, poate l-ar fi ajutat să privească problema mai în profunzime, să aibă o revelație.
„Ah, mii de scuze, Leo, trebuie să răspund și o să dureze ceva! Continuăm cu altă ocazie?”
Trei ani mai târziu, într-o sâmbătă, am revăzut niște prieteni dragi. Am ieșit la masă împreună, deși trebuie să recunosc că am fost destul de izolat și precaut în toată această perioadă ciudată, marcată de pandemie, pe care o traversăm. Ei locuiesc în zona de Nord a țării, eu îmi împart traiul între București și Tenerife, destinație unde mi-am găsit refugiul, în care m-am relocat și pe care acum o pot numi acasă, cel puțin 6 luni pe an; rareori ni se mai intersectează drumurile în ultima vreme, deci nu puteam rata ocazia de a petrece câteva momente de calitate cu ei.
A fost o după-amiază atât de plăcută, cu zâmbete largi, râs zgomotos, mâncare bună, roșu-n obraji, glume proaste, amintiri depănate și căldură în suflete. Simțeam că parcă toată energia pozitivă din lume s-a acumulat acolo, în mica mea bulă, și că o pot folosi pentru a mă reîncărca complet. Apoi, ca la semnalul unui comandant invizibil, după clinchetul unui ”Cheers!” voios, preț de vreo 3 secunde s-a lăsat o liniște greoaie, care a fost întreruptă de o îngrijorare ușor resemnată:
„Băi, Leo, de ce ne pleacă oamenii,? Și tu ai plecat, adică da, bine, te împarți între cele două locuri, dar tot ai plecat, majoritatea prietenilor noștri au plecat și ca ei multe alte familii întregi... De ce și în 2021 tot iau calea străinătății, indiferent de mediul din care se trag? Unii chiar o duceau bine aici.”
Oamenii pleacă pentru că nu se simt ascultați, pentru că nu simt că aparțin, pentru că nu se simt respectați, pentru că au nevoie să se privească în oglindă și să se vadă ca pe ceva mai mult decât niște pioni neputincioși, folosiți pentru a face tot felul de jocuri financiare, politice, mafiote! Oamenii pleacă pentru că nu sunt ascultați, pentru că fac 5 job-uri într-unul, pentru că au un șef, un coleg, un vecin care îi terorizează, pentru că li se întârzie plata lună de lună, de prea mult timp, pentru că nu reușesc din banii pe care îi primesc la sfârșit de lună, să trăiască decent sau să își întrețină familia, pentru că se simt discriminați, abuzați, neprotejați, pentru că le lipsesc cultura, sănătatea, educația, pentru că nu au oportunități de a se dezvolta personal și profesional, pentru că nu se simt inspirați și nu au modele, pentru că simt presiunea socială mai mult decât puterea comunității, pentru că le este mai mult rău, decât bine.
Mulți spun: „Eeee, doar ce, nu e iarba mai verde în partea ailaltă, nu e ca și cum pleacă-n altă țară și devin șefi sau mari afaceriști! E plin, domne, de căpșunari, badante, corporatiști, constructori, șoferi!”.
Oamenii ne pleacă nu pentru a găsi senzaționalul, ci pentru a experimenta normalitatea. Și-n companii, și-n viața de zi cu zi, este vorba de aceeași motivație intrinsecă, ce rămâne trecută cu vederea pentru clasicul „merge și-așa!”.
Poate nu a fost ceea ce prietenii mei își doreau să audă, poate nu este răspunsul perfect la una dintre cele mai cutremurătoare întrebări, dar este o conștientizare firească ce ar trebui pomenită și dezbătută zi de zi. Așa reală, brută, fără filtre, dureroasă cum e. Pentru că realitatea e ca oamenii ne pleacă și vor continua să plece. Și muncitori necalificați, și meșteri, și absolvenți, și doctori, și badante, și genii, și ingineri, și părinți cu copii, și IT-iști, și celibatari, și pensionari, și sportivi și lista poate continua. Oamenii ne pleacă, pentru că indiferent de mediul sau studiile care îi diferențiază, indiferent de organizația pe care o părăsesc sau în care ajung, indiferent de țara către care vor să se îndrepte, sunt uniți de dorința de a fi tratați corespunzător. Un lucru atât de simplu, de „mic”, care totuși influențează lucrurile la nivel atât de mare.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.
Avem deja rude in tara respectiva. Unul dintre ei plecat de vreo 5 ani, lucrează în publicitate, ajunsese în România in pragul depresiei. Nu se găseau suficiente contracte, lucra mult de acasă si asta l-a deprimat si mai mult. Se simțea izolat si inutil. A primit o propunere si a acceptat-o imediat. La scurt timp după ce a plecat totul s-a schimbat la 180 de grade in bine. A început să călătorească, sa se bucure de locuri, sa cunoasca oameni. Este entuziasmat si vesel asa cum nu-l mai văzusem în România. Ne povestea ca pe un miracol: aici oamenii nu se cearta. Lucrez de cand am venit in aceeasi firma si in tot acest timp nu am auzit nicio discuție. Nu e nimeni furios. Nu e nimeni nervos. E chiar un miracol. Fiecare angajat stie exact ce are de facut si face strict acel lucru. Intr-o zi, ne povestea, ca a dat peste fata de la protocol care cara niste sticle cu apa. S-a oferit sa o ajute si raspunsul a venit prompt: nu, nu, multumesc, e job-ul meu si trebuie sa il fac eu.
Asa ca eu cred ca multi pleaca pentru acest miracol.
De ce ne pleacă oamenii? Întrebarea este simpla dar răspunsul privește atât angajatul in primul rând cât si angajatorul, indiferent ca-i l stat sau la privat.
In cazul angajatului de vina este educația profesionala care nu a reușit al convinge pe angajat ca cea ce știe reprezintă adevăruri profesionale. In lipsa unui PEDAGOG, produsul este incert.
De a discuta de calitatea unora dintre cadrele didactice este inutil.
Toți angajatorii se ghidează după Legea lui Murphy „orice sef, ca sa para deștept își angajează un subaltern mai prost decât el”.
La patroni ii si mai trist, deoarece suntem deja, pe de o parte, la generația beizadelelor si pe de cealaltă parte, al reușitei îmbogățiților peste noapte, tot cu o lacuna imensa in educație.
In concluzie, ne rămân, doar din păcate, lumânările pe care o sa le punem la biserica.
Sărbători fericite si sănătate.
( mod existential de viata ) Mda o zi buna va doresc !