Egoiștii: Viitorul acestei țări nu are nicio șansă cu această generație a mea

Foto: Octav Ganea/ Inquam Photos

Am tot mai des convingerea că fac parte dintr-o generație de hămesiți, de bărbați și femei obsedați să aibă, să mănânce, să acumuleze hulpav, nu care cumva să nu le ajungă.

Noi cei aflați la 40-60 de ani suntem cu adevărat prima generație care nu a suferit de foame. Până la noi, toate generațiile părinților și bunicilor noștri au cunoscut perioade de foamete, de lipsuri materiale majore, de privațiuni de tot felul. În anii 80, în orașele românești lipsea aproape totul: mâncare, apă caldă, curent, servicii medicale, benzină etc. Iar ei, părinții și bunicii noștri, au învățat să trăiască atât cât se putea de senin cu asta, chiar dacă și pe ei i-au schimonosit adeseori lipsurile.

Dar pe noi ne-au crescut în așa fel încât să nu ne lipsească nimic, să nu simțim greul. În aceiași ani 80, copilăria noastră semăna pe alocuri cu spectacolul pus în scenă de actorul principal din „La Vita e bella”, care dorea să-i ascundă copilului său ororile lagărului de concentrare și să i-l prezinte ca pe o scenetă veselă pentru copii. 

După 1990 și, mai ales, după anii 2000, ne-am căpătuit. Marcați de privațiuni, dar fără să le cunoaștem cu adevărat, am început să ne satisfacem orbește toate poftele. Și am început să devenim foarte foarte egoiști. Căci atunci când ești lacom nu poți fi nici solidar, nici empatic, e fiecare pentru sine împotriva tuturor celorlalți.

Această generație de egoiști și-a dorit case și a putut să aibă câte case a vrut, uneori și șase laolaltă.

Această generație de egoiști și-a dorit mașini scumpe, uneori cu antemergător, care, chiar dacă moare ca un câine într-o groapă, mă face pe mine să mă simt împlinit.

Această generație, pentru că s-a „realizat”, crede că i se cuvine totul, mai ales prada supremă, femeia, pe care o tratează ca pe „ființa cea mai de încredere” și jucăria sa de lux.

Această generație a vrut să trăiască opulent, să le demonstreze părinților că s-a realizat: de aceea își construiește care supradimensionate, decorate kitschos, de aceea își face poze cu mâncarea multă pe care și-o permite pe unde ajunge prin lume, mai ales la all inclusive, de aceea se plimbă cu cel mai scump avion din lume și trece pe la nevastă pe acasă să le arate vecinilor ce avion și-a tras băiatul.

Această generație de egoiști și-a dorit mandate fără număr: mandate de primar, de parlamentar, de rector, orice, numai șef să fie și dacă se poate pe viață. Legea Deca ne răsplătește reprezentanții academici cei mai nesătui cu încă zece ani de ședere pe fotoliile de piele.

Această generație acumulează salarii, funcții, prime, reprezentări în CA, posturi în diplomație și la ICR și oriunde sunt bani publici, pentru că vrea și poate în sfârșit să trăiască pe picior mare.

Această generație de egoiști a adunat și titluri simbolice fără număr. Căci de ce și-ar dori cineva zece titluri de Doctor Honoris Causa de la tot felul de universități, care nu au nicio valoare, dacă nu pentru a-și satisface niște frustrări din copilărie?

Această generație a vrut să trăiască opulent, să le demonstreze părinților că s-a realizat: de aceea își construiește care supradimensionate, decorate kitschos, de aceea își face poze cu mâncarea multă pe care și-o permite pe unde ajunge prin lume, mai ales la all inclusive, de aceea se plimbă cu cel mai scump avion din lume și trece pe la nevastă pe acasă să le arate vecinilor ce avion și-a tras băiatul.

În același timp, pe această generație o doare fix în cot că femeile continuă să fie bătute și traficate sau că milioane de copii trebuie să se trezească la 5 dimineața ca să ajungă la școală, pentru că nu sunt bani pentru microbuze școlare, căci toți banii se duc pe mașinile lor la Senat și pe mobila lor de lux din birouri. 40 de limuzine de lux la Senat, 0 microbuze noi pentru copiii din satele care au de făcut zece kilometri ca să ajungă la școală.

Această generație e atât de chitită pe consum și abundență încât nu-i pasă de risipă. Suntem o generație foarte risipitoare, aruncăm foarte mult din ceea ce cumpărăm, dar nu contează, important e să fie coșul plin și portbagajul să se închidă cu greu. După care, aruncăm mâncare, dar aruncăm și ambalaje oriunde apucăm.

Viitorul acestei țări nu are nicio șansă cu această generație a mea. Sper doar să nu distrugem de tot țara asta înainte ca aceia care vin după noi să înceapă să repare ce am stricat și să practice moderația și responsabilitatea învățate din altă parte, că doar nu de la noi. Căci pentru noi moderația e semn de ratare.

Suntem generația cu zero conștiință ecologică. Ce am învățat, am învățat de la copiii noștri, care ne trag de mânecă să ne avertizeze că nu-i ok să le lăsăm totuși moștenire o țară plină de gunoaie. Noi cu mâna noastră, zi de zi, de ani de zile, am umplut până la refuz pădurile, câmpiile, lacurile și râurile de mii de tone de gunoaie, pentru că nu ne pasă, pentru că ne-am umplut burțile cu ce era în ambalaje, după care nu mai contează. Înțelegem libertatea ca dreptul de a arunca gunoaie fix unde vrea mușchiul nostru, nu ne comandă nouă nimeni.

Așa cum tot noi, cu mâna noastră, am pus la pământ milioane de hectare de pădure, să facem un ban, să avem, să nu ne lipsească nimic azi, să arătăm tuturor că avem.

Viitorul acestei țări nu are nicio șansă cu această generație a mea. Sper doar să nu distrugem de tot țara asta înainte ca aceia care vin după noi să înceapă să repare ce am stricat și să practice moderația și responsabilitatea învățate din altă parte, că doar nu de la noi. Căci pentru noi moderația e semn de ratare.

Și să sperăm că vor avea destulă furie să curețe toate deșeurile pe care le-am lăsat în urma noastră peste tot, în natură, dar și în instituții și în mentalități.