Sari la continut

Un singur om poate să schimbe cu mintea lui o țară

De trei ani, peste 300 de contributori își scriu ideile pe această platformă, construiesc împreună cu noi o comunitate, un spațiu al celor care știu că România poate să arate altfel. Te invităm să scrii și tu!

Jurnal de Camino. Am reînvățat ce înseamnă „la comun”: împărțim o mașină de spălat la 5 euro cu 5-6 pelerini

Camino - padure

1. Plec pe El Camino: cum m-am pregătit pentru drumul de 32 de zile spre mine însămi

2. Jurnal de Camino. Rucsacul are 9 kg, eu am 60 de kg. Prima experiență de pelerin în Saint Jean Pied de Port, un fel de Sighișoara noastră

3. Jurnal de Camino. „Dacă te doare, înseamnă că trăiești”. Mi-am dat seama că nu știu să merg

4. Jurnal de Camino. Plecăm pe drum ca să fim singuri, pentru a ajunge în final să căutăm „conectarea” cu celălalt

5. Jurnal de Camino. El Camino îți aduce bucuria lucrurilor mărunte, de care uităm de multe ori în goana noastră prin viață

6. Jurnal de Camino. În orășelul Najera, i-am surprins pe toți cei din grupul meu internațional, după ce, la un restaurant, am primit sucul și cafeaua gratis. Doar „noi suntem români”…

7. Jurnal de Camino. O întâlnire uluitoare cu un domn din Germania: „Port cu mine cenușa soției mele și las puțin din ea peste tot pe unde ajung”

Ziua 11. Belorado - San Juan de Ortega, 24 km

Am uitat să facem rezervare aseară pentru micul dejun, așa că, la ora 6, când am coborât cu rucsacurile, nu ne aștepta niciun fel de mâncare.

Am luat o cafea de la aparatul de cafea - toate albergue-urile au aparate de unde poți să iei cafea, sucuri, apă și tot felul de batoane și crănțănele - și în 20 minute eram pregătiți să pornim la drum.

Astăzi a fost o zi un pic mai grea, mi-a amintit de primele zile, pentru că am urcat destul de mult. Dimineață răcoare, puțin înnorat, ca și ieri. Am pornit cu entuziasm la drum și prima oprire am făcut-o abia după 2 ore, când deja mersesem 8 km. Am mâncat și am băut o cafea bună la un bar de pe drum, ne-am umplut sticlele cu apă și am privit la pădurea care se vedea în fața noastră, așteptându-ne să o traversăm.

Am zărit în față un pelerin diferit de toți ceilalți pe care i-am întâlnit până acum pe drum. Avea un băț din lemn, decorat cu o mulțime de șnururi colorate, un rucsac dintr-o pânză groasă, fără susținere pe șolduri, o bandană care stătea oarecum atârnată peste părul lung și blond, un tricou care atârna și el într-o parte, dezvelind umerii pelerinului și niște pantaloni gen șalvari.

Când m-am apropiat am văzut că tânărul pelerin - nu avea mai mult de 22 ani - avea o arsură de la soare destul de urâtă pe umărul dezgolit.

- Nu arată prea bine arsura aia de pe umăr, i-am zis. Ar trebui să acoperi umărul ca să îl protejezi de soare. 

- Da, știu, spuse schițând un zâmbet. Dar e ok, nu contează.

- Wow... ești chiar un erou, ah?! Mergi până la Santiago? l-am întrebat.

- Da, de fapt până la Finisterra.

- Știi, mă uitam la tine din spate și mă gândeam că, uite, așa arată un pelerin adevărat! Cu băț de lemn, haine simple... De unde ești?

- Din Germania.

- Spune-mi, sunt curioasă, care e povestea ta?

- Oh, e o poveste lungă, a spus. Dar o să încerc să o scurtez.

- E ok. Îmi plac poveștile, i-am spus.

- Am lucrat într-un centru unde ajutam oamenii cu probleme mentale și tot felul de alte dizabilități. Făceam de toate. Le dădeam să mănânce, îi schimbam, îi scoteam afară. Multe... După 4 ani am cedat. Și fizic, și psihic. Și am plecat de acolo. Dar eram praf, la pământ. Am început să scriu, inspirat din ceea ce trăisem anii ăștia.

- Și ce scrii?

- Niște povești scurte, foarte scurte, pe un site din Germania unde scriu mulți oameni. Editorului i-au plăcut mult poveștile pe care le scriu și mi-a propus să merg pe Camino, să mă finanțeze ei, și să scriu.

- Foarte tare! Și eu scriu un jurnal de Camino, plin cu povești ale experiențelor, trăilor pe care le am, ale oamenilor pe care îi întâlnesc, i-am spus. Care e site-ul? Mi-ar plăcea să citesc poveștile tale de pe Camino! 

Îi puteți citi poveștile lui Horst alias „dream weaver” aici: www.story.one.

Ajunsesem între timp în San Juan de Ortega, unde urma să petrecem noaptea. Era un alt sat, mic, și când spun mic mă refer la 6 străzi în tot satul. Erau doar 2 albergue-uri și două locuri de luat masa, așa că ne-am strâns mulți și am stat la povești. Eu, Chang și Lee, Jannie și încă 2 tipi și o tipă tot din Africa de Sud, Larisa, Tito - italianul, Tina - din Danemarca, Charlotte - o profesoară din America, o tipă din Belgia, Stewart din Scoția, Jean din Franța și un cuplu din Olanda. Un coach, un alpinist spălător de geamuri, un director financiar, un șomer, un broker, un nutriționist, o profesoară de liceu, un scriitor, un inginer, un profesor de electrotehnică, un avocat. Oameni diferiți, cu statuturi sociale diferite, fiecare din alt colț al lumii, strânși la o terasă, în jurul unor mese din plastic, bând un pahar de vin rece sau o bere și depănând povești. Toți descălțați de adidași sau sandale, masându-și sau ungându-și picioarele cu vaselină, fericiți că au făcut un duș și au găsit un pat într-o cameră cu încă 20, 30 oameni.

Toți cu aceleași întrebări despre viață și același frământări. Toți cu un singur rucsac, purtând același rând de haine pe care le spală o dată la două zile la spălător sau împart o mașină de spălat de 5 euro cu alți 5-6 pelerini. Pe Camino, suntem toți la fel...

Ziua 12. San Juan de Ortega - Burgos, 27 km

Astăzi ne îndreptăm către un oraș mare, cel mai mare de până acum. Sunt 20 de km până la intrarea în oraș și apoi încă 7 prin oraș, cel puțin astăzi.

Aștept cu nerăbdare să găsesc un oficiu poștal ca să trimit în țară sacul de dormit pe care l-am cărat 300 km degeaba. Dacă nu l-aș fi împrumutat de la un prieten l-aș fi lăsat de mult într-un albergue. Aproape fiecare albergue are un loc unde este un afiș pe care scrie „Vă rugăm luați ce vă trebuie" și unde pelerinii lasă chestii din rucsac, de care nu au nevoie, pe care le cară degeaba. 

Mai verificasem în Estella cât costă să trimit pachet în țară, dar 25 euro mi s-a părut destul de mult. Mi-am zis că poate găsesc o variantă mai ieftină. După ce mi-am făcut socoteala la bani, mi-am dat seama că am cheltuit mai mult de 30 euro pe zi, cum îmi propusesem. 10 euro cazarea pe noapte, 5 euro la micul dejun, încă 5-7 pe drum, la opriri, apoi între 7-10 euro seara, la masă, plus câte un pachet de țigări din 2 în 2 zile. Una peste alta, am depășit un pic bugetul. Dar decât să car încă 500 km ceva ce nu am nevoie, mai bine dau 25 euro, sau cât o fi.

Afară este din ce în ce mai cald și tânjim după drum cu umbră. La ora 11.00 deja este foarte cald și până seara la 7-8 tot cald este. Îți duduie capul, ți-e sete mereu și ultimii 2 km par 20. Drumul din fericire a fost mare parte tot prin pădure, ca și ieri, punctul cel mai înalt fiind crucea unde se spune că toți pelerinii aruncă câte o piatră pe care au cărat-o tot drumul, piatră care reprezintă o greutate din viață de care vor să scape. Eu nu am avut nicio piatră, dar cu siguranță am lăsat multe și am luat multe de pe Camino. Și nu sunt nici măcar la jumătatea drumului...

Astăzi am mers mult singură. Este o zi specială pentru mine, a fost ziua de naștere a tatălui meu, care nu mai este printre noi de aproape 3 ani. M-am gândit mult la el, cu recunoștință și iubire, pentru că a fost cel mai bun tată pentru mine. La una din opriri, Larisa îmi spune:

- Hei, ce faci? Ai mers singură?

- Oarecum... Cu tata, i-am spus zâmbind.

I-am povestit apoi despre tata, despre cum felul autoritar în care m-a crescut m-a făcut să îmi doresc mereu să fiu liberă, să fac ceea ce îmi place și îmi doresc cu adevărat, să iubesc aventura și viața. Dacă nu ar fi fost el, cu siguranță astăzi nu eram aici, pe El Camino..

- Sunt norocoasă că sunt aici, suntem toți norocoși că putem fi aici, căutând, găsind, descoperind viața, i-am spus Larisei. 

- Hai să îți spun o povestioară, zise Larisa. Erau 2 vecini, amândoi aveau un fiu. Într-o zi, fiul unuia și-a cumpărat un cal. 

„- Vecine, ești tare norocos. Băiatul tău are un cal acum.

- Eh, noroc, ghinion, nu știi niciodată, spuse celălalt.

A doua zi, băiatul a căzut de pe cal.

- Ghinion mare, i-a spus vecinul.

- Eh, noroc, ghinion, cine știe...

Apoi a venit războiul și toți bărbații tineri urmau să plece la război. Băiatul care căzuse de pe cal era cu piciorul în ghips și nu a fost înrolat în armată.”

- Noroc, ghinion, spuse Larisa. Există noroc și ghinion, bine și rău în toate... Doar că nu știi atunci, ci peste ceva timp. Când te uiți în urmă, știi că tot ce ai primit, dacă ai primit cu brațele deschise, te-a adus mai aproape de tine și te-a făcut un om mai bun.

Am rămas cu povestioara Larisei, care a mărit pasul, până în Burgos, gândindu-mă cât de mult adevăr are în ea.

În drum către albergue am făcut un ocol pe la oficiul poștal, am dat cei 25 de euro și parcă eram alt om. Acum îmi simt rucsacul ca pe un fulg! 1 kg și jumătate mai puțin de cărat!! Minunat! 

Am ajuns la albergue, am făcut câteva fotografii în fața impunătoarei catedrale Sf. Maria care era la o aruncătură de băț de albergue, am mâncat ceva la cafeneaua de vizavi, care era plină de peregrinos și am simțit cum mă ia oboseala... Eram frântă. 

- Mai bine te duci să tragi un pui de somn, jumătate de oră, mi-a spus Lee, cu care eram la masă. 

- Da, bună idee. Cred că așa o să fac.

- Și după aia mergem și vizităm catedrala.

- Sau te duci tu și îmi arăți și mie fotografiile, i-am spus râzând. Nu prea am chef de vizitat. Acum sunt pe Camino, tot ce vreau este să ies din orașul ăsta mare și aglomerat. Nu vreau să văd mașini, îngrămădeală, i-am zis. 

A început și el să râdă și mi-a promis că îmi trimite fotografiile. 

Era ora 6 când m-am dus să trag un pui de somn care a durat până dimineață la ora 5.

Abonează-te la newsletterul Republica.ro

Primește cele mai bune articole din partea autorilor.

Comentarii. Intră în dezbatere
  • storo check icon
    Frumos povestit... :)
    • Like 0


Îți recomandăm

Tinu Boșinceanu

„Plecarea în străinătate nu trebuie să fie un angajament pe viață, ca o căsătorie - eu sunt român în România sau eu am plecat și nu mă mai întorc înapoi. Societatea a devenit oricum mult mai fluidă și trebuie să privești obiectiv. Mi se pare că asta ar ajuta la întoarcerea mai multor oameni, care or să facă lucrurile mai bune. Și poveștile lor or să inspire”, crede Tinu Bosînceanu.

Citește mai mult

Mara Popescu

Mara Popescu este singura studentă româncă la medicină la King’s College din Londra, o pestigioasă instituție de învățământ. Este frumoasă, are 18 ani, e matură și echilibrată, este logică și structurată, ca și cum vârsta ei ar fi scrisă doar pe hârtie.

Citește mai mult