Sari la continut

Un singur om poate să schimbe cu mintea lui o țară

De trei ani, peste 300 de contributori își scriu ideile pe această platformă, construiesc împreună cu noi o comunitate, un spațiu al celor care știu că România poate să arate altfel. Te invităm să scrii și tu!

Jurnal de Camino. În orășelul Najera, i-am surprins pe toți cei din grupul meu internațional, după ce, la un restaurant, am primit sucul și cafeaua gratis. Doar „noi suntem români”…

Buen Camino

1. Plec pe El Camino: cum m-am pregătit pentru drumul de 32 de zile spre mine însămi

2. Jurnal de Camino. Rucsacul are 9 kg, eu am 60 de kg. Prima experiență de pelerin în Saint Jean Pied de Port, un fel de Sighișoara noastră

3. Jurnal de Camino. „Dacă te doare, înseamnă că trăiești”. Mi-am dat seama că nu știu să merg

4. Jurnal de Camino. Plecăm pe drum ca să fim singuri, pentru a ajunge în final să căutăm „conectarea” cu celălalt

5. Jurnal de Camino. El Camino îți aduce bucuria lucrurilor mărunte, de care uităm de multe ori în goana noastră prin viață

Ziua 7. Camino de Santiago. Sansol - Logrono, 22 km

În dimineața asta am plecat târziu, aproape de ora 8. Am aflat de la Victor, un profesor din Germania, că l-a văzut pe Jannie în satul dinainte de Sansol. Dormiseră la același albergue. Așa că am întârziat un pic cu plecarea, sperând că Jannie va trece pe lângă noi, mai ales că Victor ne spusese că aseară Jannie nu se simțea prea bine.

Dar nu a fost să fie. Era aproape ora 8 și Jannie nu apăruse. Așa că am hotărât să pornim la drum, cu speranța că poate îl vom vedea mai târziu.

Victor este pe Camino cu un grup de 21 adolescenți care tocmai ce au terminat liceul și a vrut să le arate altceva, o altfel de vacanță care, cred eu, le va rămâne în suflet pentru totdeauna. Se opresc în Logrono unde și Larisa s-a hotărât să facă o pauză de o zi. Așa că astăzi Larisa a vrut să meargă pe drum cu noi, asta putând fi ultima zi petrecută împreună pe Camino. Nu se știe dacă ne voi mai întâlni.

Din Sansol până în următorul oraș mai era doar 1 km, așa că m-am oprit să cumpăr apă, pentru că apa de la robinet din Sansol nu avea un gust prea bun. 

Pe drum, la peisajele mirifice de zilele trecute s-a adăugat priveliștea munților ale căror creste ies din norii pufoși, iar cei 22 de km până în Logrono au fost floare la ureche. 

Drumul a fost mai mult drept, iar adierea vâtului ne-a însoțit mai mereu. Din loc în loc tufe pline cu mure, care probabil sunt coapte undeva la mijlocul lui august, așa că celor care merg pe Camino în august le va lua probabil mult mai mult să parcurgă distanța până în Logrono, din cauza opririlor la cules de mure.

Părăsim regiunea Navarrei și intrăm într-o altă provincie a Spaniei, La Rioja, care are capitala în Logrono. 

Logrono are cam 150.000 locuitori și este primul oraș mare prin care trecem. Nu am de gând să vizitez nimic, nu simt să fac asta. Vreau să rămân în „spiritul" El Camino, care pentru mine înseamnă liniște, natură, prieteni noi și speciali, conectare. Jannie ajunsese deja și îmi scrisese un mesaj unde s-a cazat.

Larisa vrea să doarmă la hotel în seara asta, ca să poată dormi până târziu. La toate albergue-urile, chiar dacă nu te trezesc zgomotele celorlalți, la ora 8 trebuie să părăsești camera. Asta e regula.

Victor ne spusese de un albergue la care a mai fost și anii trecuți și avea și camere private. Așa că am hotărât să mergem acolo. Chang a spus că vrea să se ducă unde este Jannie. Prețurile erau aproape la fel, 10, respectiv 12 euro patul. Fără să fim atenți, am trecut de albergue-ul lui Jannie.

- Trebuie să te întorci, Chang, i-am zis. Albergue-ul nostru este la o stradă de aici, dar am trecut de cel unde este Jannie. 

Ne-am uitat pe hartă și era la 8 minute înapoi.

- 8 minute? A spus Chang de parcă am fi zis 2 zile.

- Nu, nu vreau să merg 8 minute înapoi! Merg cu voi, unde vă duceți voi, a continuat hotărât.

Am pufnit în râs toți trei. Mersesem azi 30 de km, dar Chang nu mai voia să meargă 8 minute... Eram obosiți.

Am ajuns la albergue și aveau și camere duble. Larisa a vrut să dormim amândouă într-o cameră, iar Chang și-a luat un pat într-o cameră cu 5 paturi.

- Woww, prosoape!! A spus Larisa când am intrat în cameră. Și așternuturi altfel decât de plastic!!

Am început să râdem. Apreciezi altfel cearceafurile din bumbac după ce atâtea zile ai dormit pe așternuturi din plastic, iar prosoapele cu care te poți șterge normal, nu doar tampona pe piele, erau minunate!

I-am scris un mesaj lui Jannie „Ne vedem la terasele de lângă Catedrală la 7. Ne e dor de tine!". Răspunsul a venit rapid. Și lui îi este dor de noi. Nu ne-am văzut de aproape două zile. Mă simțeam ca și cum nu mai văzusem un bun și vechi prieten de 20 de ani. Fusesem împreună încă dinainte să începem Drumul și se crease o legătură specială între noi.

Am ieșit pentru o ultimă seară împreună, toți patru. Cine știe dacă ne vom mai întâlni sau nu?! A fost o seară specială, am râs mult și am mâncat „cachopo", un preparat foarte bun, specific spaniol, unul dintre felurile de mâncare preferate ale Larisei. 

Larisa mi-a cumpărat cadou un carnețel, ca să încep să scriu cartea pe care vreau să o scriu. Mi-a scris o dedicație, apoi s-a apucat să facă un desen, că doar fusese la curs de desen - crochiuri mai exact. Desena un pic și se uita la mine, râzând cu poftă.

- Ahh, nu sunt bună deloc la desen! Ești mult mai frumoasă decât în desenul meu, să știi. Ia uite ce ți-am făcut!

Mi-a desenat la gât scoica, simbolul El Camino, iar lângă mutrița mea - care, apropos, nu semăna deloc cu mine - nu a uitat să deseneze un pahar de vin, vinul pelerinului, bineînțeles.

Ziua 8. Legrono - Najera, 29 km

Era ora 6 când am pupat-o ușor pe Larisa pe obraz și am ieșit pe ușa albergue-ului. Ne dădusem întâlnire cu Jannie, ca să ne pornim împreună.

- Cum te simți? L-am întrebat.

- Foarte bine! Mi-a răspuns, ca de altfel de fiecare dată.

- Șchiopătezi rău, Jannie. Și iei prea multe calmante, i-am spus. Știi care e problema cu calmantele astea? Nu fac altceva decât să te deconecteze de la corpul tău. Problema e tot acolo, până și durerea e tot acolo, doar că nu o mai simți.. Chiar crezi că asta e o soluție?

- Nu știu, dar mă ajută să ajung acolo unde vreau, a spus.

- Da, așa e. Dar poți ajunge la Santiago șchiopătând, cu dureri, ca după ceva ce te-ai forțat să faci, pentru că trebuie - că doar de asta ai venit aici - sau poți să ajungi zâmbind, fără suferință și, cel mai important, să te și bucuri de drum. Tu știi cum e mai bine pentru tine. Mă gândesc că, totuși, o schimbare de perspectivă te-ar ajuta.

Am ridicat din umeri și apoi am tăcut. Avea nevoie să ajungă într-un anumit punct, ca să poată privi situația altfel. Așa facem toți, ținem cu dinții de ceea ce trebuie, de ceea ce știm deja, de planurile pe care le-am făcut, pentru ca să ajungem la o destinație. Pierdem drumul în sine, cu tot ce ne aduce el..

După ce am ieșit din Logrono, săgețile care indică drumul s-au cam împuținat. Până acum însemnul cu scoica era pe colțurile clădirilor, iar acum erau puse doar săgețile galbene în tot felul de locuri în care nu prea te uitai în mod normal. Gen pe o balustradă, pe un pom, o piatră, pe marginea bordurii. Parcă eram la fața ascunselea, doar că se jucau săgețile cu noi.

La un moment dat am rămas singură, nu se vedea nicio urmă de pelerin, nici în spate, nici în față. Nu mai văzusem nici o săgeată și mă întrebam dacă oare merg pe drumul bun. Nu aveam ce face decât să mă întorc sau să merg înainte. Și cum mereu e mai bine să mergi înainte, am mers. Drumul înainte mereu îți aduce noul, ieșirea din zona de confort și ceva apare la un moment dat să îți confirme că ești pe direcție, doar să ai ochii deschiși, să ai încredere și să fii atent la semne. Și chiar dacă e drumul greșit, cu siguranță e ceva de luat de acolo. Cred că după vreo 2 km, am zărit săgeata galbenă pe o piatră și am răsuflat ușurată. Mergeam în direcția bună.

Am mers singură tot restul drumului, până în Najero, un orășel mic și cochet, traversat de un râu, care te striga parcă să te apropii și să te întinzi pe iarba verde proaspăt tunsă de pe margine. 

Am cunoscut aici, la un restaurant, doi români stabiliți în Spania de 2, respectiv 4 ani. Cu Mihai, cel care este aici de 4 ani, am stat mai mult de vorbă. A fost tare drăguț, m-a servit cu o cafea și un zumo de naranja din partea casei și mi-a spus că este aici împreună cu soția și cei 2 copii. Și-au cumpărat un apartament de 100 mp cu doar 35.000 euro. În orășelele mai mici prin care am trecut spunea că sunt chiar și mai mici prețurile. Părea fericit cu viața pe care o are. 

„Nu ne lipsește nimic", mi-a spus.

Băieții din gașca mea erau surprinși că am primit sucul și cafeaua gratis.

- Tipul de la bar a zis să îți aduc sucul ăsta. E gratis, a spus Lee și a zâmbit încurcat.

Lee are 34 de ani și este tot din Coreea. Ne întâlnim mereu cu el, însă merge singur. A fost broker timp de 6 ani. Chiar dacă făcea bani, și-a dat demisia. Nu își mai găsea locul. A avut o depresie timp vreo 2 ani și mătușa lui i-a propus să meargă pe El Camino. Să se regăsească, să își găsească sensul. Speră poate chiar să își găsească sufletul pereche pe El Camino. Sunt convinsă că Drumul ne va aduce fiecăruia exact ceea ce avem nevoie...

Abonează-te la newsletterul Republica.ro

Primește cele mai bune articole din partea autorilor.

Comentarii. Intră în dezbatere
  • Foarte intersant jurnalul. Buen camino!
    • Like 1
  • Mulțumesc pentru poveste.emoționantă și...dă idei.
    • Like 1


Îți recomandăm

articol audio
play icon mic icon Chef Alex Dumitru

Bună parte dintre ingredientele proaspete pe care le utilizează în rețetele sale de adevărat făuritor de gust, chef Alex Dumitru le cumpără, de două-trei ori pe săptămână, din Piețele Obor, Domenii și Matache. Merge doar la producători testați, care au întotdeauna grijă să îi ofere materii prime de calitate. Totul trebuie să fie proaspăt, de sezon.

Citește mai mult

Eric Stab, Engie România

De la ultimele etaje ale clădirii în care se află sediul central al Engie România, când privești pe geam, îți poți imagina ușor o mare de panouri puse la muncă să capteze razele soarelui. „La finalul zilei, energia cea mai ieftină este energia pe care nu o consumi ”, spune zâmbind spune Eric Stab.

Citește mai mult