Jurnal de Camino. O întâlnire uluitoare cu un domn din Germania: „Port cu mine cenușa soției mele și las puțin din ea peste tot pe unde ajung”

1. Plec pe El Camino: cum m-am pregătit pentru drumul de 32 de zile spre mine însămi

2. Jurnal de Camino. Rucsacul are 9 kg, eu am 60 de kg. Prima experiență de pelerin în Saint Jean Pied de Port, un fel de Sighișoara noastră

3. Jurnal de Camino. „Dacă te doare, înseamnă că trăiești”. Mi-am dat seama că nu știu să merg

4. Jurnal de Camino. Plecăm pe drum ca să fim singuri, pentru a ajunge în final să căutăm „conectarea” cu celălalt

5. Jurnal de Camino. El Camino îți aduce bucuria lucrurilor mărunte, de care uităm de multe ori în goana noastră prin viață

6. Jurnal de Camino. În orășelul Najera, i-am surprins pe toți cei din grupul meu internațional, după ce, la un restaurant, am primit sucul și cafeaua gratis. Doar „noi suntem români”…

Ziua 9. Najera - Santo Domingo 21 km

Nu îmi vine să cred că au trecut deja 9 zile din călătoria pe Camino de Santiago. Am senzația aceea ciudată cum că timpul trece foarte repede, dar, în același timp, parcă sunt aici de foarte mult timp.

Corpul meu a început să se obișnuiască cu mersul. Dimineața îmi simt picioarele odihnite, aș putea să spun că aproape nu mă mai dor, și de abia aștept să plec iar la drum.

Deși este cald, foarte cald pe drum, suport foarte bine căldura. În București simt că nu pot să respir de cum ies afară din casă și de abia aștept să intru într-un loc cu aer condiționat. Aici merg prin soare 20, 30 km și nu am nicio problemă, atâta vreme cât mă opresc atunci când simt nevoia, chiar și doar câteva minute.

Iar atâta vreme cât știu că până la destinație sunt 20, 30 km nu mă gândesc să ajung mai repede, ci doar mă bucur de drum. Însă când ne apropiem de locul în care am hotărât să poposim peste noapte simt nerăbdarea aceea de a ajunge. Undeva. Măresc pasul fără să vreau neapărat asta. Apoi încetinesc, zâmbesc și mă întreb „Oare unde mă grăbesc așa?!”

Îmi tot vine în minte Forest Gump, care într-o zi a început să alerge și a tot alergat, sute de km. Se oprea doar să mănânce și să doarmă. Iar oamenii, crezând că are un motiv special pentru care aleargă, au început să alerge și ei. Să îl urmeze. El a început de fapt să alerge după ce l-a părăsit femeia pe care o iubea. O ieșire din sistem... Iar, când s-a oprit, toată lumea a fost șocată. De ce s-a oprit oare?! „Am obosit. Acum vreau să mă duc acasă", a spus. Și asta a fost. S-a oprit.

Astăzi, la un moment dat, m-a depășit în mare grabă un domn. 

- Ola! Buen Camino!

- Buen Camino! I-am răspuns. Unde te grăbești așa? Te aleargă cineva? l-am întrebat râzând.

- Nu, a spus și a început să râdă. Mă grăbesc ca să nu prind căldura. Ieri am plecat la 8 de la albergue și a fost atât de cald pe drum! Așa că vreau să termin până la ora 12, maxim 13.

- Știi, ai voie să te oprești, să nu mergi pe căldura aia mare. Poți să te așezi la umbră, să te relaxezi, să tragi un pui de somn chiar. Și uite, i-am zis desfăcând brațele și uitându-mă în spate, uite ce a pictat Dumnezeu astăzi! Poți chiar să ceri o adiere de vânt!

A început să râdă. Am început să vorbim, întrebările obișnuite de pe Camino. De unde ești, cu ce te ocupi, de ce ești pe Camino... Roberto este din Spania și are 30 de ani. A mai mers pe Camino o săptămână anul trecut, o săptămână acum doi ani, și acum încă o săptămână. Mi-a spus că se plictisește mai mult. Devine o rutină și preferă să meargă doar o săptămână. Este inginer și are de la 18 ani același job în aceeași companie. Ar vrea să încerce și altceva, să călătorească mai mult, acum cât poate.

Când va avea familie, responsabilități, va fi mai greu, mi-a spus.

- Și ce te oprește să încerci? l-am întrebat.

- E riscant, îți trebuie mult curaj să îți schimbi viața. Mă tot gândesc dacă va fi mai rău?!

- Ce înseamnă mai rău?

- Să nu îmi placă... Ok, pot căuta apoi altceva, știu, și-a dat singur răspunsul.

A mers cu noi o perioadă, încet, așa cum merg eu și Chang de obicei.

- Și, cum e așa, încet?

- E bine... Mai relaxant...

Peste jumătate de oră ne-am despărțit. Eu m-am oprit puțin iar el a continuat drumul. Ne-am reîntâlnit după amiază la albergue și mi-a spus că a mers restul drumului cu o americană de care mă ciocnisem și eu și care mergea foarte repede.

Americanca ne spusese când a trecut pe lângă noi că merge deja de aproape o lună. Începuse un drum în America, The Appalachian Trail, care era foarte greu, prea greu, și a venit pe Camino.

- Mă gândesc ce drum să mai fac după Camino, ne-a spus. Mi-am luat 6 luni pauză de la viață...

Se pare că El Camino este pentru mulți o „pauză de la viață”, viața de zi de zi, în care, se pare, nu prea suntem fericiți... Și atunci luăm o pauză și experimentăm o altă viață.

O viață simplă, în care doar te trezești, îți pregătești rucsacul și apoi mergi. Kilometri întregi... în mijlocul naturii, tu cu soarele, tu cu vântul, tu cu ploaia, tu cu tine... Unii fac asta cât pot de mult, alții nu se simt confortabil să fie atâta timp cu ei înșiși.

Mi-au rămas în minte cuvintele americancei și mă întreb oare ce putem face ca să nu mai avem nevoie să luăm o pauză de la viață...

Am ajuns la albergue înfometată, visând la o farfurie de paella. Am intrat în primul albergue, cum de altfel am făcut aproape în fiecare zi. Era într-o clădire veche din piatră, lipit de o mânăstire. Înăuntru răcoare și bine. Ne-am luat paturile în primire, am primit ștampila pe credențial și am ieșit să mâncăm.

Santo Domingo este un orășel mai mare, destul de animat. Astăzi era un festival și erau mulți tineri în tricouri verzi care savurau o paella imensă, făcută în mijlocul Pieței del Mayor, un fel de centrul orașului.

După ce am gustat și noi din minunata paella, se pare că am avut noroc, ne-am întors la albergue și m-am tolănit pe iarba din curtea interioară gândindu-mă că woww...am finalizat o treime din drumul către Compostela. Un pic mai aproape de visul meu, pe care de fapt îl trăiesc în fiecare zi.

Ziua 10. Santo Domingo - Belorado 23 km

Ne-am făcut aseară rezervare, prima rezervare pe care o facem de altfel, la un albergue cu piscină, Cuatro Cantones. Prețul unui pat era tot 10 euro. Doar gândul că după 22 km de mers corpul meu va avea parte de o baie în piscină mă făcea fericită!

Când ne-am pornit la drum era puțin înnorat, perfect pentru plimbarea noastră de astăzi.

Jannie - omul bășică, după cum își spune chiar el - e din ce în ce mai bine. Bășicile se vindecă, iar el șchiopătează din ce în ce mai puțin. A mers ceva mai încet zilele astea, dar tot înaintea noastră. Eu și Chang nu ne grăbim deloc. Mă grăbesc destul acasă să fac ceva, să ajung undeva și iar să fac ceva.

Ne conversăm cu Larisa pe WhatsApp, care vrea să ne ajungă din urmă și să meargă din nou cu noi.

După vreo 5 km de mers, ne oprim să ne odihnim un pic. Pe una din băncile în dreptul cărora ne-am oprit, stătea un domn, întins pe una din ele. Părea obosit, cred de fapt că dormea. Avea părul blond, decolorat de soare, pielea bronzată și haine simple, iar alături de el se odihnea o bicicletă, obosită și ea, cu două rucsacuri prinse în spate și două în față.

Când ne-am apropiat s-a ridicat, a căscat și s-a întins ca să se dezmorțescă.

- Ohh, sunt atât de obosit, a spus ca pentru el.

Eu și Chang ne-am așezat pe banca de lângă, imediat după ce l-am salutat. Și-a aprins o țigară, la fel și noi, apoi și-a trecut mâinile prin păr.

- Sunt atât de obosit, a repetat.

- De unde sunteți ? Am întrebat.

- Din Germania.

- Și vă duceți la Santiago?

- Nu, vin de la Santiago și mă duc spre Roma.

Chang a făcut ochii mari și a scos un wowww.

- La Roma?

- Da, acolo mă opresc. Sunt pe drum de 9 luni. Este al 15-lea Camino pe care îl fac.

- Numai pe bicicletă?

- Am făcut 5 Camino pe jos cu soția mea, care a murit acum un an. Si de atunci sunt pe bicicletă. Mult mai greu cu bicicleta decât pe jos, a spus. Am fost la Fatima, să îi mulțumesc pentru că sunt în viață. Și acum port cu mine cenușa soției mele, cu care am făcut cele 5 Camino pe jos. Și las câte puțin din ea pe peste tot pe unde ajung. Am doua infarcturi la activ și două cancere de care m-am vindecat.

Am rămas pe gânduri, nu știam ce să spun...

- Mă uit la bicicleta dvs și mă gândesc că aveți în cele 4 rucsacuri tot ceea ce are un om nevoie în viață. Și de fapt, în viața noastră  avem atâtea lucruri, atâtea chestii de care nu avem cu adevărat nevoie. Cum va susțineți financiar de atâta vreme pe drum? Ce lucrați?

- Am ieșit la pensie, mi-a spus. După câteva luni după ce a murit soția mea am plecat la drum. Am un cort cu mine și tot ce îmi trebuie, exact cum ați spus, în cele 4 rucsacuri. Ce poate fi mai frumos decât să întinzi cortul și să dormi sub cerul înstelat? Și dimineața să vezi cum răsare soarele. Când ești pe Camino o lună ai un buget, știi că te costă 10 euro patul la albergue, masa înca 15 euro pe zi, mai o cafea, una, alta, dar când faci asta timp de 9 luni e cu totul altfel, a spus. Mă pot opri oriunde, oricând, îmi cumpăr singur de mâncare. Sunt zile în care nici nu simt nevoia de o masă caldă.

- Pot să vă întreb ceva?

- Sigur, a spus.

- Din tot ceea ce v-a învățat El Camino, care este cel mai prețios lucru?

- Respectul, a spus. Pentru viață și pentru toate lucrurile mărunte pe care ni le oferă și pe care de multe ori nu le vedem. M-a învățat să mulțumesc, să fiu recunoscător pentru tot. Da. Respect, a repetat.

I-am mulțumit pentru că a împărtășit cu noi trăiri și momente din viața lui, i-am urat Buen Camino, ne-am luat rucsacurile și am plecat. Am început să mergem în liniște, respectând parcă povestea cu care tocmai ne-am îmbogățit.

Drumul a fost și astăzi drept, ușor. De două zile merg în sandalele de drumeție pe care am fost inspirată să le cumpăr. Îmi simt picioarele aerisite și libere.

Am ajuns în Belorado în jur de ora 15. Drumul a fost scurt față de alte zile, însă nu ne-am grăbit. Pe drum, alți oameni. Care merg, ca și noi. Unii au un traseu bine stabilit, alții nu își fac nici un plan. Am senzația de multe ori că, chiar și aici, oamenii se grăbesc să ajungă la destinație. Tito, un italian de vreo 55 de ani, care a mai făcut El Camino o dată acum câțiva ani, mi-a spus că atunci când ajungi la Santiago îți dai seama că gata, s-a terminat. Chiar s-a terminat. Exact ca viața. La un moment dat chiar se termină..

Odată ajunși la albergue, piscina ne aștepta, la fel și șenzlongurile de pe iarba ce înconjura piscina din grădina din spate.

După ne-am făcut un duș și ne-am așezat lucrurile, am primit un mesaj de la Larisa:

- La ce albergue sunteți?

- Cuantro Cantones.

-Ajung în 10 minute! A venit răspunsul!

Ne-am reunit cu toții, bucuroși că suntem iar în echipă completă! Și se putea chiar mai bine de atât! La ora 18.00 urma să avem o oră gratuită de yoga care mi-a prins tare bine. 

Mușchii picioarelor, umerii, spatele s-au mai relaxat și mă simțeam minunat. Merche, profesoara de yoga, avea o voce caldă și blândă și a adus un plus de simțire și profunzime asanelor pe care le-am făcut. A încheiat ora cu um poem minunat, scris chiar de ea, pe care am rugat-o să mi-l scrie pe o foaie.

"În viață nu câștigi nimic, nu pierzi nimic.

Nu eșuezi, nu ești câștigător.

În viață înveți, crești, descoperi, scrii, ștergi, te atașezi,

te detașezi.

În viață mergi înainte, acceptând, fără judecată.

Continuă să mergi înainte și descoperă-ți viața!"

Namaste!

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp