La 13 ani, băiatul meu a plecat la o școală-internat din Marea Britanie. Pilda celor 2 note pe care le primește după fiecare temă

Foto: Guliver Getty Images

În studenție, am lucrat ca instructor de schi pentru turiștii englezi care umpleau hotelurile din Poiana Brașov. Două amintiri pregnante mi-au rămas de atunci. Prima este o explicație dată de un judecător britanic, turist, cu privire la diferențele de sistem juridic între Est și Vest. Zicea omul că la ei principiul călăuzitor este rezumat de ideea „mai bine să scape zece oameni care încalcă legea, decât să hărțuim un singur om cinstit”, iar la noi era „putem să hărțuim 100 de oameni cinstiți, dacă asta ne ajută să prindem un singur om care încalcă legea”. Iar cea de a doua a fost și este o frază pe care am auzit-o spusă până la exasperare de turiști – „Poartă-te cu ceilalți așa cum vrei să se poarte ei cu tine!”

În final, totul se rezumă la respect. Respectul față de ceilalți, respectul față de oameni, respectul față de tine însuți. Pentru că respectul formează un cerc închis – cu cât dai mai mult, cu atât primești mai mult.

Dar, din acest punct de vedere, România nu s-a schimbat deloc din 1990 până acum. Întregul sistem al aparatului de stat funcționează după același principiu călăuzitor, de a hărțui populația până la epuizare, doar, doar vor găsi vreunul care a încălcat legea. Iar oamenii, exasperați și epuizați, uită ceea ce nimeni nu le-a spus vreodată, nici acasă, nici la școală – că așa cum se poartă ei cu ceilalți, așa se vor purta și ceilalți cu ei. Cu toții așteptăm o schimbare a vieții noastre în bine, dar prea mulți așteptăm ca această schimbare să înceapă, sau chiar să  fie făcută integral, de alții, mereu de ceilalți, nu de noi înșine.

Și, uite așa, ajungem la întrebările: „Ce e de făcut? De unde să începem?”

Primul lucru pe care trebuie să îl înțelegem este că nu vorbim aici despre schimbări ce se pot petrece în câteva luni sau în câțiva ani. Este vorba despre un proiect de lungă durată, ceva ce, cu adevărat, se poate numi un „proiect de țară”. Pentru că trebuie schimbată România din străfundul ei, din fibra ei de bază.

Iar pentru a avea succes, zona pe care trebuie acționat primordial este educația. Dar o altfel de educație, și aici, din nou, trebuie schimbată paradigma.

Astăzi, educația (școlară) în România se concentrează pe performanță. În sensul englezesc al cuvântului, unde „to perform” înseamnă „a executa”. Încă din clasa zero, copiilor li se bagă în cap lucruri pe care să le rețină, să le memoreze, să le execute, prea rar existând acei învățători cu har care să-i facă să înțeleagă și de ce trebuie să învețe ceea ce li se predă. Copiii ajung sa „performeze”, adică, de prea multe ori, să execute cerințe cărora nu le înțeleg rostul, dar știu că 2 x 3 fac 6, sau să rezolve o ecuație matematică mai complexă. Dar aici se oprește, în majoritatea cazurilor, „performanța”. Iar educația „de acasă”, fiind făcută de oameni crescuți, formați în aceasta mentalitate, nu este mult diferită de cea școlară, atunci când, din păcate, nu lipsește cu desăvârșire.

Tâlcul celor 2 note pe temă dintr-o școală britanică

Am un băiat care, de la vârsta de 13 ani, este la o școală – internat în Marea Britanie, o școală de unde se selectează viitorii studenți de la Oxford, Cambridge sau alte universități de top mondial. E drept că acolo diferențele de inteligență între elevi sunt mai reduse ca la școala românească, dar există oricum multe diferențe pe alte calități – cele emoționale, cele de dispoziție de efort, cele de voință, cele de viteză de conexiune etc. Profesorii își modelează viteza de trecere prin materie pe cei mai slabi din clasă, nu pe vârfuri, cum se face în România, astfel încât – la sfârșitul anului școlar -toți elevii au absorbit aceleași informații și au aceeași pregătire. În plus, un element extrem de important și motivator, zic eu, este faptul că la orice temă primită (și nu primesc teme după fiecare oră de curs!) profesorul îi notează cu două note, una pentru valoarea academică a răspunsului, alta pentru efortul depus pentru a ajunge la acel răspuns. Ca atare elevii notează fiecare pas făcut, nu vin pur și simplu și zic „E 12”, dacă problema a fost una de calcul matematic, spre exemplu. Iar acele universități de top de care vorbeam mai sus sunt interesate, în cazul celor care „aplică” pentru un loc la ele, în primul rând de notele obținute de elev la cotarea efortului făcut, nu de notele „academice”, să le zicem așa. Pentru că un tânăr mai puțin dotat la nivel de IQ ca altul, dar dispus să depună mult mai mult efort în ceea ce are de făcut, va ajunge (de obicei) mai departe în profesie decât cel dotat, dar leneș.

La noi au apărut acele gimnazii asociate liceelor de top, Colegiile Naționale, cum au fost denumite. Dar acolo toți profesorii sunt realmente obsedați de titlurile pe care trebuie să le obțină la olimpiade și alte concursuri naționale. Astfel încât se concentrează pe cei 3, maximum patru elevi care pot ajunge în finalele pe țară ale olimpiadei la materia în cauză, restul elevilor fiind priviți doar ca un balast la care nu pot renunța.

Acest mod de a face școala îi rupe pe copii unii de alții, îi individualizează mult prea tare, astfel încât, ajunși adulți, aceștia nu au decât o vagă noțiune despre ideea de „echipă”, „societate”, „comunitate”. Se vor privi întotdeauna ca fiind ei și numai ei în mijlocul „pozei”, restul trebuind să le servească scopurilor lor. Astfel încât noțiunea de „analfabet funcțional” nu se oprește la capacitatea academică a individului în cauză, ci trece și în cea socială și emoțională. Cu rezultatele pe care le vedem astăzi peste tot în jurul nostru – violența la volan, violența pe străzi, violența în familie, față de copii, față de oricine care „se opune” scopurilor pe care individul în cauză și le-a stabilit. Aceleași rezultate se văd și în dureroasa incapacitate a românilor de a se organiza civic, imensa majoritate a ONG-urilor, nu puține, fiind compusă din organizații clădite pe motivații total rupte de ideea de civism.

Acțiunile creează întotdeauna consecințe, iar consecințele negative se acumulează, ducând la efecte de lungă durată, greu de imaginat, dar și mai greu de neutralizat.

Prin urmare, „poartă-te cu ceilalți așa cum vrei să se poarte ei cu tine”

Așa NU poate evolua Romania.

Schimbarea de paradigmă absolut necesară presupune plasarea omului în centrul atenției tuturor instituțiilor statului, formarea caracterului lui, nu „performanța” lui de a se supune regulilor stabilite de către acel stat. Înseamnă preocuparea și grija de a face din fiecare copil un om social și sociabil, care să înțeleagă ceea ce mi-au zis englezii până m-am săturat să tot aud „Poartă-te cu ceilalți așa cum vrei să se poarte ceilalți cu tine!”. Numai așa dintr-o populație vom redeveni un popor! Numai așa poate reapare respectul între noi, singura cale pe care putem evolua spre altceva, numai așa vom trăi mai bine în țara noastră, fără să fim nevoiți să fugim pribegi prin lume. Numai așa fiecare își va face meseria cu respect față de ea, dar și față de cei afectați de ceea ce face el, numai așa nu vom mai distruge ceea ce a făcut altul înaintea noastră, deoarece pe noi ne interesează exclusiv ceea ce facem noi, nu ansamblul rezultat în urma acțiunilor tuturor celor implicați.

Aceasta schimbare nu poate să înceapă decât cu copiii noștri, de aceea spuneam că este un proiect pe mulți ani, dar el trebuie sa înceapă cât mai rapid, altfel România este condamnată la distrugere.

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp