O istorie mai puțin cunoscută a Bucureștiului: nu a fost niciodată sat și mult timp a avut alt ocrotitor, nu pe Sf. Dumitru

sursa foto: Google Maps

Ca orice oraș din Valahia, Bucureștiul a avut, de când e el pe lumea asta, un primar (numit județ) și un consiliu orășenesc, format din 12 pârgari.

Poporul (mă rog, nu tot poporul) alegea 13 consilieri, iar consiliul își alegea un județ - și toți aveau mandat de un an.

O dată pe an, cu ocazia vreunei mari sărbători religioase - să zicem, ca exemplu fictiv, doar ca să înțelegem mai bine, de Sf. Dumitru - lumea se aduna la cea mai importantă biserică a târgului și alegea cei 13 pârgari (dintre care unul devenea ulterior județ), iar ăștia rămâneau în funcție până la următorul Sf. Dumitru.

Biserica respectivă - în cazul Bucureștiului, foarte probabil Biserica domnească (cea căreia îi zicem astăzi Sf. Anton, care e acolo, lângă Curte, de foarte multă vreme, în versiunea ei de lemn, de dinainte de construcția de piatră ridicată de Mircea Ciobanu) - funcționa, așadar, și ca un fel de primărie.

Acolo erau ținute catastifele și sigiliul orașului, și tot acolo se întâlneau județul și pârgarii, când aveau treabă.

Fiindcă toate orașele europene, din sud până-n nord și din est până-n vest, erau constituite pe modelul orașelor-stat din Antichitate. Pretutindeni în Europa (deci și în Valahia), orașele erau libere, adică nu erau supuse principelui / regelui / împăratului etc.; se administrau singure, prin oficiali aleși de locuitori din rândurile lor; și aveau ca principal rol comerțul și meșteșugăria (adică activități nerurale), plus, firește, dezvoltarea deșteptăciunii (intelectualitatea, deh).

Orașele valahe (și cele moldovenești) aveau, pe model bizantin, o dublă conducere: primarul și un reprezentant al domniei - care nu dubla activitățile primarului, era acolo în principal ca să vadă ce fac ăia prin oraș și să se asigure că lucrurile funcționează cum trebuie. Cum ar veni în termenii de azi, orașele aveau un primar și un prefect.

Așa că nu, în ciuda poveștilor cu ciobanul Bucur, Bucureștiul n-a fost niciodată sat. El s-a născut direct oraș, la fel ca toate celelalte orașe din Valahia. Așezarea s-a aflat de la bun început la întretăierea unor drumuri comerciale. De-asta a și crescut și crește în continuare - și tot de-asta s-a format unde s-a format.

Ulterior, pe vremea lui Mircea cel Bătrân și a lui Vlad Țepeș, a început să aibă și un rol militar - loc de observație pentru drumul spre Giurgiu și de avertizare timpurie pentru Curtea de Argeș și ulterior Târgoviște, în caz de invazie dinspre Dunăre. Odată cu apropierea turcilor de Dunăre, granița de sud trebuia ținută sub observație. De-asta a și ridicat Mircea cel Bătrân aici o cetățuie de lemn (cu biserica aferentă), pe care ulterior Vlad Țepeș a transformat-o într-un turn de piatră, punând bazele viitoarei Curți domnești.

Dar rolul comercial și cel meșteșugăresc le-a avut Bucureștiul de la bun început, de când există pe lume. Gândiți-vă, de exemplu, că Bărăția se construiește, în versiunea ei primă, de lemn, pe la 1310, deci pe vremea lui Basarab I (prima atestare documentară vine vreo 200 de ani mai târziu, dar mănăstirea exista deja aici de prin 1310).

Bărăția e ridicată pentru negustorii italieni (plus ceilalți negustori vestici, deci catolici), care urmau drumul pe uscat dinspre regatele / ducatele / comitatele etc. din Vest, spre Constantinopol (și care, da, trecea prin București, cum tot pe-aici trecea și drumul spre nord, spre Polonia). Bărăția n-ar fi fost ridicată unde o vedem și azi în forma ei de piatră, dacă aici n-ar fi fost deja un oraș - un centru negustoresc și meșteșugăresc.

Bun, cam atât despre ficțiunea ruralizantă cu ciobanul Bucur, care apare pe la jumătatea secolului al XVIII-lea - când, după cum se pare, o formă incipientă de „pășunism” făcea deja ravagii în mințile oamenilor.

Măcar bucureștenii mai vechi aveau fantezii mai urbane - anume că orașul ar fi fost fondat de însuși Negru Vodă. Pe vremea aia (secolele XV-XVI), apăruse moda asta că tot ce era suficient de vechi și de important sau de interesant (deci și Bucureștiul) trebuia neapărat atribuit lui Negru Vodă.

Și acum să ne întoarcem la primarii noștri - la județi - și mai ales la sigiliul orașului. Ca în alte orașe din Valahia (și din Moldova), sigiliul orașului înfățișa sfântul sau sfânta care ocrotea orașul. În cazul Bucureștilor, e vorba de Theotokos.

Mai târziu, versiunea Theotokos (Fecioara cu pruncul) e înlocuită cu Bunavestire (care e și hramul Bisericii domnești, căreia ulterior i se adaugă și hramul Sf. Anton).

E posibil ca trecerea de la Theotokos la Bunavestire să reflecte trecerea primăriei de la o eventuală biserică a târgului la Biserica domnească. Poate biserica târgului (care în mod cert va fi avut hramul Împărătesei) va fi ars și nu a mai fost reconstruită; poate Biserica domnească va fi căpătat întâietate odată cu căpătarea de către București a statutului de oraș domnesc - nu știm.

Dar în orice caz, în ambele variante, sfânta care ocrotea Bucureștiul era Theotokos - după sau înainte de nașterea fiului ei.

Ca o coincidență (poate), că tot am pomenit de Bărăție, hramul ei a fost de la bun început și este până azi Sancta Maria Gratiarum, Sfânta Maria a Harurilor. Theotokos ne-a vegheat orașul și în versiune ortodoxă, și în versiune catolică.

Cum s-a ajuns de la ea la Sfântul Dumitru Bulgarul, care face ravagii azi (și din cauza căruia ne-am stricat cu bulgarii încă dinainte să le luăm Cadrilaterul), e altă poveste. Dar să reținem că la 1822, adică la 20 de ani după ce mitropolitul Ungrovlahiei îl declarase pe Dumitru sfânt ocrotitor al Bucureștiului, stema orașului continua să fie Bunavestire.

O fi bun Dumitru Bulgarul, n-o fi bun, nu mă pronunț. În orice caz, de îndrăgit e îndrăgit. Ne place să ne zicem și să ni se zică „„mitici”, chiar dacă ardelenii cred că ne înjură cu vorba asta. (Mă rog, treaba lor.)

Dar să nu uităm de prima noastră ocrotitoare. Cu Constantinopolul a greșit un pic, dar cu noi Theotokos a fost bună.

Pe la 1650, Bucureștiul avea vreo 20.000 de locuitori, iar între timp a devenit cel mai mare oraș din Balcani și din regiunea puțin mai largă (Ungaria, Cehia, Slovacia).

Iar când mergem pe unele străduțe din Centrul vechi, călcăm prin aceleași locuri prin care, cu 700 de ani în urmă, forfoteau negustori levantini, greci, apuseni, valahi, moldoveni, polonezi și sași și unde cine știe ce cârciumăreasă te-mbia la un pește scos proaspăt din Dâmbovița.

700 de ani, Theotokos. Nu e rău deloc.

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp